ANXIETATEA ÎN MITOLOGIE ŞI LITERATURĂ

Rezumat: 

Studiind în decursul anilor istoria cunoştinţelor despre anxietate, autorul a constat marele aport al literaturii mondiale la cunoaşterea şi precizarea multor noţiuni despre aceasta. Relatările despre frică-groază-spaimă-angoasă-anxietate-hiperanxie-tate- panică sunt multiple în scrierele antice (vechiul testament, psalmi, ia scriitorii din perioada elenică: Hesiod, Seneca ş.a; din perioada latină: Horaţiu, Ovidiu, Propertius ş.a.) şi în scrierile moderne: Shakespeare, H. Ibsen, Soren Kirkegaard, A. Daudet, Franz Kafka,Lev Tolstoi, Virginia Wolf, Zaharov, Hertha Muller etc. Operele literare ale acestor scriitori, cunoscute în decursul anilor, au definit pentru prima dată diverse aspecte ale anxietăţilor umane şi au contribuit la recunoaşterea trăirilor psihopatologice şi la însuşirea terminologiei respective, înainte ca ştiinţele Psi să le sistematizeze. Sunt exemplificate şi ilustrate cele mai semnificative opere, pe care le considerăm ca făcând parte din patrimoniul pluricultural necesar specialiştilor noştri.

Acest material este realizat după lectura de ani de zile a marilor scriitori care au contribuit la descoperirea anxietăţii, cât şi în urma covorbirilor şi audierii expunerilor Maestrului Eduard Pamfil în cursul vieţii sale.

E. Pamfil a considerat “anxietatea ca un fenomen universal legat de integrarea în mediu a fiinţelor vii, de instinctul de a trăi, de a fi în alertă faţă de duşmani, de prieteni, de rude”….

Fiind un fenomen universal, anxietatea nu-1 ocoleşte nici pe om. Dar “la un moment al existenţei sale, omul a încetat să-şi mai exprime starea anxioasă, diferenţiindu-se de toate celelalte vieţuitoare”. Omul a beneficiat de memorie şi inteligenţă, cu care şi-a schimbat sau şi-a ascuns anxietăţile. “Fiind un fenomen ancestral, anxietatea omului trăită mii de ani a început să fie recunoscută şi încetul cu încetul controlată. Totuşi ea îl însoţeşte pe om permanent, stând ascunsă la unii , manifestându-se la alţii, ca un mod de a gândi, de a exista”. Reiese din ce relata Maestrul că anxietatea există în noi şi poate răbufni în noi, că poate fi o componentă a vieţii psihice, că poate să apară şi să rămână permanent.

Psihiatrul care derivă din modelul primordial al medicului, ştie că oamenii s-au adresat de la început divinităţilor şi au creat ritualuri pentru liniştirea anxietăţilor. In istorie “şamanul a început să fie psihiatru fără să ştie. Rolul lui s-a extins de la oblojirea suferiţei fizice, la cel de tratare a anxietăţii”. Au urmat vrăjitorii, apoi slujitorii religiilor. Dar oamenii nu ştiau – şi nu ştiu nici acum – să-şi înţeleagă şi să-şi descrie anxietatea. “Ultimul vindecător a venit psihiatrul, care participă prin cunoştinţele sale despre anxietate cu o lungă prezenţă ştiinţifică şi afectivă devenind un acordor de suferinţe”.

In antichitate a fost cunoscută şi descrisă frica şi angoasa, dar au fost descrise şi multe aspecte psihice mai complexe, fără să fie utilizat termenul de anxietate.

Fenomenele naturale cereşti şi forţa zeilor au fost primele referiri despre frică în Egiptil antic, în Meso-potamia, în India şi China, la greci şi latini. Culturile Greciei antice şi ale Romei au onorat Frica, numind angorul = angoasă, au calificat de asemeni “anxiusul” adică teama. Etimologia termenului anxietate poate fi sanscrită: “amhas” adică strâmtoare, îngustare. Latinii au folosit ANGUSTA, termen preluat în franceză şi germană ca angoisse şi angst. Verbul ANXIARE (a respira dificil, a se sufoca) şi adjectivul cu sens medical ANXIOS este folosit în documente din secolul XVI. In limba română au exista mulţi termeni pentru frică, iar terminologia specifică: angoasă şi anxietate a fost preluată la începutul secolului XX.

Mitologiile şi miturile sunt expresia frumoasă a copilăriei omenirii, rezumate ale istoriei umanităţii. Ele sunt parte integrantă a culturii umane. Această afirmaţie a D-nei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ne îndeamnă să rememorăm câteva personaje mitologice create în istoria gândirii umane. Se spune că la început a fost ACLIDE – zeiţa întunericului la greci. Din ea s-au născut zeii strămoşi: Titanii, Zeus, Hera, Hephaistos şi Nepun, Helios – zeul grec al soarelui (Apolo la romani) care conducea în fiecare zi carul de foc de-alungul bolţii cereşti, Selena zeiţa greacă personificare a lunii şi alţii.

Anticii considerau frica drept o pedeapsă a zeilor. Zeii homerici consacraţi pentru aceste stări erau Deimos (la romani Pallos) care era stăpânul trăirilor de teamă – şi Phobos (Pavor) reprezentantul fricii
şi fobiei. Aceşti zei aveau sanctuare şi temple unde li se aduceau jertfe. Anticii considerau frica o forţă mai puternică decât oamenii, ce putea fi îmblânzită cu jertfe şi ofrande pentru ca acţiunea ei ce semăna groaza să se întoarcă asupra duşmanului.

În Mesopotamia se credea în “oamenii scorpioni” a căror vedere provoacă moartea, iar grecii se temeau de Gorgone care-1 împietreau pe privitor, explecând astfel oprirea bruscă a inimii în condiţii de anxietate catastrofală. Se crede că Tracii, Dacii, popoarele asiatice şi Vikingii nu ar fi avut cultul stărilor de frică. Aceste stări erau atribuite femeilor şi copiilor dar şi aceştia erau cultivaţi să moară oricând fără frică. Totuşi în antichitate şi evul mediu se cultiva dar nu se discuta şi nu se conştientiza frica şi rudele sale spaima, groaza şi moartea. Cultivarea fricii în temple şi biserici cu scene de martiraj şi cu picturi despre judecata de apoi au reuşit să înfricoşeze oamenii. Mai ales între anii 1400-1450 s-a insistat pe transpunerea fricilor individuale-singu-lare-spre frica grupului deci spre pluralul maselor. Oamenii erau învăţaţi că frica este omniprezentă: pe uscat, pe apă, în foc şi la frig. Această cultură era întreţinită prin legendele escatologice ale sfârşitului lumii, urmată de judecata de apoi, şi prin legendele Apocalipsei: “în acele zile de durere, soarele se va întuneca, luna îşi va pierde lumina, stelele se vor prăbuşi de pe boltă şi puterile cerurilor se vor cutremura”.

De ce această cultivare prelungită în istorie despre rolul fricilor? Explicaţia ar fi că s-a trăit în confuzia dintre frică şi laşitate, între curaj şi temeritate. Frica firească a fost camuflată cu atitudini gălăgios – eroice. Cuvântul frică era încărcat de atâta ruşine, încât a fost ascuns. Din sec. XIV-XVI eroismul nobilimii fără frică, impermeabil la orice fel de teamă începe să fie demascat. Jean Delumeau arată că din antichitate până la renaştere s-a făcut elogiul unor eroi conducători, iar frica era menirea ruşinoasă şi comună oamenilor de rând. Cu încetul descrierea obiectivă a fricii, eliberată de ruşine, restituie progresiv locul adevărat al fricii în viaţa umană. Frica a crescut în lume începând cu zorii timpurilor moderne: a fost recunoscută frica de moarte cu care începe descrierea în literatură. Se afirmă că nu există om mai presus de frică şi se descrie că “frica s-a născut o dată cu omul în bezna timpurilor”.

R. Caillos: “în timp ce frica omenească, frica imaginaţiei noastre, nu-i una singură, ci multiplă, ea nu-i fixă, ci veşnic schimbătoare”.

Încetul cu încetul a fost deconspirată frica de duhuri, de stihii, de morţi, de fiare apocaliptice, de semenul care ucide, de apocalipse şi mai presus de toate frica de necunoscut.

Astăzi este ştiut că anxietatea are o dezvoltare şi o dinamică proprie pe care psihiatrul clinician şi psihoterapeutul o recunoaşte. Ei pot deci să îndrepte condiţia anxioasă umană. După E. Pamfil putem spune profesional: anxiosul are nevoie mare şi permanentă de comunicare pozitivă cu un specialist.

Kierkegaard, Dostoevski, Freud, Kafka, Agatha Cristie, Virginia Woolf, şi mulţi alţi scriitori au mânuit anxietatea de la studiu şi descriere la paroxisme literare. Ei au ştiut să analizeze şi să inducă anxietatea făcând-o cunoscută întregii omeniri şi au contribuit la decriptarea şi descifrarea anxietăţii umane din copilărie până la ultima zi de viaţă.

După cum ştim, cunoştinţele actuale despre anxietate s-au format în decursul secolelor prin relatări sporadice, urmate de descrieri literare şi filozofice, apoi prin cele psihomedicale, iar acum şi din cunoştinţele despre biochimia intracerebrală. Cu aceste constatări se întrezăreşte o istorie interesantă a noţiunilor de frică, angoasă, anxietate care merită să fie cunoscută.

In societatea modernă “economică”în care totul este incert, anxietatea este umbra omului şi este continuă.
Pentru a dovedi rolul literaturii în recunoaşterea anxietăţilor, voi prezenta pe cei mai cunoscuţi scriitori care s-au ocupat de secretele acestui domeniu.

Ne vom ocupa de perioada modernă dedicată recunoaşterii anxietăţii din literatura creată de scriitorii din secolul XIX şi în continuare.

Soren Kierkegaard (1813-1855) este un nume mare în literatură, filozofie şi ştiinţele Psi, deoarece prin opera sa a marcat decisiv gândirea contemporană. Timiditatea şi anxietăţile sale s-au format din relaţiile cu tatăl care-i repeta păcatul său din copilărie, când 1-a negat pe Dumnezeu şi îi impunea fiului să fie temător. După moartea neaşteptată a tatălui, scriitorul a avut o moştenire substanţială şi s-a dedicat filozofiei.

Din cauza minimalizărilor cu care-1 trata tatăl său, Kierkegaard a trăit suferinţe: a rupt două logodne datorate complexului său de inferioritate, nehotărârilor şi anxietăţilor. Publică în 1843 “Conceptul de anxietate” şi “Conceptul de ironie”, revenind la aceste teme filozofice In 1849 cu “Boala aducătoare de moarte” care este un studiu de patologie spirituală cu referinţă tot la disperare, anxietate, tristeţe şi suferinţă morală. Ca rezolvare pentru aceste trăiri negative, Kierkegaard a optat pentru coeziunea dintre om-natură şi spiritualitate. Datorită conceptelor religioase impuse de tatăl său Kierkegaard demonstrează şi susţine că anxietatea angst-ul uman s-a înscris şi dăinuie în viaţa umană, în urma păcatului primar prin care strămoşii noştri au încălcat drepul la nemurire şi au muşcat din fructul oprit al cunoaşterii.

El a făcut o importantă analiză a condiţiei umane, punând accentul pe semnificaţia vieţii individuale. Lui îi datorăm descrierea şi deconspirarea anxietăţii pentru filozofi, psihologi, medici, teologi cât şi pentru marele public. Pâna la Kierkegaard au fost încercări fragmentare de a descifra frica şi angoasa. Putem spune că anxietatea se trăia, aducea suferinţe şi boli, dar nu era recunoscută.

Soren Kierkegaard (S.K.) a oferit multe scrieri, dar a pus accent puternic pe idee că majoritatea lumii trăieşte fără ă-şi dea seama, în stare de anxietate. El interpretează totul din interiorul omului, nu este atât de unilateral ca adversarii săi – hegelienii şi marxiştii – care explică totul din exterior. Opera lui are mai multă forţă etică decât a celorlalţi filozofi. Important este că S.K. a pătruns fenomenul psihic şi social de anxietate – angst – prin abordare sociologică şi psihică într-un mod profund şi unic.

Fiodor M. Dostoevski (1821-1881) a descris anxietatea ca trăire obligatorie a omului în faţa lui Dumnezeu din ceruri. După el, omul este făcut să-i fie teamă permanent de Dumnezeu şi să răspundă în faţa Lui când greşeşte cu fapta sau cu gândul. El descrie conştiinţa umană cu toate formele de învinuire şi înfricoşare. Ca scriitor a fost cel care a cunoscut şi descris cel mai profund gândurile omeneşti.

Virginia Woolf (1882-1914) transpune anxietatea în “fluxul conoştinţei”, iar Alphons Daudet (1840-1897) poate fi considerat campionul în literatură a fobiei.

După Sigmund Freud (1856-1939) expectativa anxioasă ne atrage atenţia asupra unei corelaţii cu fondul libidoului existent în viaţa umană. Cea mai obişnuită cauză a nevrozei de angoasă (Angst Neu-roze) este “excitaţia frustrantă, iar responsabil al angoasei este procesul refulării, care se instalează ca urmare a complexului oedipian al iubirii pentru mamă, interpretată ca un pericol interior pulsional al sinelui (instinctului n.n.) căruia trebuie să i se sustragă prin presiunile supraeului social”. Deci aceste situaţii sunt trăite ca anxietăţi interioare şi exogene, iar ele coduc la ameninţări cu pedepse, la sublimări precum complexul de castrare, la masturbare, la fantasmele sexuale, la auto erotism sau erotism agresiv.

Freud presupune că “în epocile primitive ale familiei umane, castrarea chiar era efectuată de către tatăl gelos şi plin de cruzime, asupra băiatului în creştere, iar circumcizia este un rest clar recognoscibil al acestei epoci”. Obiectul angoasei este în mod evident expresia propriului libido şi al complexului oedipian. Reiese că în anxietatea cronică (neurotică) iniţierea este endogenă, deci pericolul “nu este înţeles conştient, dar este trăit permanent”.

Dacă la începutul prezentărilor anxietăţilor Freud afirmă că Eul este unicul focar de angoasă, după sondările repetate el realizează ca’cele trei feluri principale de angoasă: angoasă în faţa unui pericol real, cea nevrotică şi angoasa morală, se lasa raportate la cele trei funcţii ale personalităţii: şinele, eul şi su-praeul”. Acum, Freud declară că “anxietatea ca stare afectivă este reproducerea unui vechi eveniment primejdios, şi ameninţător. Anxietatea se află în slujba autoconservării şi este un semnal al unui nou pericol”. Astfel în anxietatea cronică pericolul este endogen, deci nu este înţeles conştient dar este permanent.

După S. Freud şi Melanie Klein, cea mai intensă traumă pentru sugar este despărţirea de mamă, ceea ce este o sursă a anxietăţii în decursul vieţii. Dacă Kierkegaard plasează cauzele anxietăţii în păcatul primar al omenirii, Freud plasează originea anxietăţii în perturbarea fixaţiei asupra mamei (a persoanei iubite sau dorite) iar expresia anxietăţii poate fi redusă la o singură sursă; “lipsa persoanei iubite”. Deci originea anxietăţii se plasează într-un stadiu din trecutul ontogenetic existent la începutul vieţii. La copii mici expuşi traumei, Eul în formare, nu reuşeşte să atingă obiectivul de a stăpâni anxietatea prin joc. Atâta timp cât anxietatea este prezentă lent, ea se exprimă prin imboldul constant spre joc, dar când anxietatea devine manifestă, se înrerupe jocul şi apare regresul în comportament şi gândire.

La pubertate complexul Oedipian şi complexul Electra domină viaţa interioară, aducând în prim plan atracţiile libidinale (sau respingerile) faţă de părinţi de sex opus (sau de acelaşi sex). Aceste situaţii instinctuale se pot perturba şi astfel pot creşte anxietăţile latente sau se pot genera stări noi anxios-fobice. Melanie Klein (1975) descrie psihanalitic toate fazele genezei anxietăţii la fete şi la băieţi în “Psihanaliza copiilor”.

Concepţiile şi ideile freudiene care au fondat psihanaliza, au fost preluate în literatură şi în toate artele. Medicina şi toate ştiinţele PSY s-au inspirat, sau intersectat şi au beneficiat de interpretările psihanaliştilor.în extinderea cunoştinţelor despre anxietate, putem spune că S. Freud şi şcolile psihanalitice au dezvoltat ceea ce a început S. Kierkegaard, plasând şi aprofun-zând acest concept mai aproape de gândirea umană.

Înrudit spiritual, continuator şi exemplificator al lui Soren Kierkegaard, Franz Kafka (1883-1924) este povestitorul şi gânditorul care devine pelerin sub apăsarea imaginarului anxios. Recunoaşterea geniului său literar se produce între anii 1950-1960 când analiza operelor sale îl plasează în apogeu şi în clasa marilor scriitori.

Ştim despre el că a fost un elev bun al şcolilor în limba germană iar din anul 1901 a devenit student la început în germanistică şi apoi sub presiunea tatălui, student la Drept. Imaginea lui Franz văzut de colegii săi, este a unui adolescent retras, rezervat, timid dar prietenos, blând şi serios. Era studios şi prea legat de Praga. El îşi descrie copilăria psihică şi tinereţea în “Verdictul” şi în extraordinara “Scrsoare către tata”, compusă în anul 1919. F. Kafka este un scriitor de factură arhaică, înzestrat cu gândire şi trăire mitologică. Imaginile şi gândirile lui lăuntrice sunt dominatoare, iar el se supune acestor cascade ideatice care sunt ciudate, îl înfricoşează, revin apăsător şi cu care trăieşte zilnic.

Ideile şi imaginile anxioase care-1 bântuie sunt necontrolabile, el doar le comunică prin scris şi le suportă, chiar le caută şi le repetă cu ochiul lui lăuntric şi mereu le descrie. Din multiplele sale scrieri, simţim că avem de-a face cu un scriitor profund, capabil să creeze viziunea şi atmosfera specială simbolistă kafkiană.

Explicaţiile psihanalitice interpretează operele lui Franz Kafka (F.K.) prin înregistrarea conflictului cu tatăl său, dar unii critici (Mariana Şora, R. Enescu, Al. Sahighian ş.a) apreciază că scriitorul a conturat o imagine care depăşeşte cu mult pe cea a tatălui real, ajungând la proporţii mitice care descriu conflictul tatălui cu fii săi. Scrisoarea se inspiră din simbolul lui Cronos de-vorându-şi fii. Kafka descrie această devorare simbolică deoarece ea este fatal neprielnică dezvoltării unui copil. El apreciază că prezenţa tatălui este strivitoare, întunecând întregul orizont, îngrădind şi limitând gândirea fiului, a cărui dezvoltare devine stângace, inhibată şi blocată. Iată fragmente din cutremurătoarea scrisoare: “Dragă tată m-ai întrebat de curând de ce susţin că mi-e frică de tine. Mă acuzi de răceală … înstrăinare, nerecunoştinţă …” Copilul Franz a dorit “îmblânzirea neîncetatelor reproşuri” paterne. “Ca tată ai fost pentru mine prea puternic. Am fost un copil timid, desigur şi încăpăţânat, sigur m-a răsfăţat mama. Ai avut asupra mea exact influenţa care trebuia în mod necesar să o exerciţi, dar am fost strivit de această influenţă”. Tatăl autoritar 1-a supus de mic unor măsuri savere de educaţie, iar Franz scrie: “am rămas de atunci cu o rană lăuntrică. După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor, că omul acela uriaş, tatăl meu, autoritatea supremă, mă poate scoate noaptea pe balcon, deci în ochii lui eu nu însemnam nimic. Aş fi avut nevoie de puţină încurajare, de puţină prietenie, de o uşurare a propriului meu drum – şi în loc de toate acestea tu mi-ai închis drumul. Eram şi aşa cu totul strivit de simpla ta prezenţă fizică. Eu eram un slăbănog numai piele şi os, firav; tu – puternic, mare, corpolent” Era o situaţie jalnică deoarece tatăl era pentru Franz “măsura tuturor lucrurilor”. In plus “toată gândirea mea se afla sub influenţa ta apăsătoare, chiar şi gândurile nu se potriveau cu ale tale. Tu mi-ai interzis încă de timpuriu să iau cuvântul cu ameninţarea ta: şi mâna ta ridicată m-a urmărit încă de când îmi aduc aminte. Mijloacele tale de educaţie cele mai eficiente, care în ce mă priveşte, n-au dat niciodată greş erau: insultele, ameninţările, ironia, râsul răutăcios şi ciudat – mila faţă de tine însuţi. Ameninţările care se refereau le mine erau groaznice ca de pildă: Deosebită încredere aveai în educaţia prin ironie, ea corespundea cel mai bine superiorităţii tale… Tu ai reuşit treptat să faci din mine un copil speriat, ameninţat din toate părţile”… “De când mă cunosc am avut anxietăţi atât de adânci în privinţa propriei mele existenţe spirituale, încât tot restul mi-a rămas indiferent.” Scriitorul a avut trei logodne eşuate datorită indeciziei, a complexului de inferioritate, a dubitaţiilor şi anxietăţilor sale. El şi-a dat seama că “din punct de vedere mintal sunt incapabil să mă însor”… “Există o părere potrivit căreia frica de căsătorie provine din anxietatea că copii tăi vor plăti mai târziu ceeace tu însuţi ai păcătuit faţă de părinţii tăi… sentimentul meu de vinovăţie mi se trage de la tine tată şi e prea pătruns de conştiinţa unicităţii tale” Semnează: Franz. Psihanaliza acestei lungi destăinuiri relevă o abuzare psihică continuă, totodată şi interpretativă a ambilor subiecţi: tatăl dominator şi fiul anxios, ambii dorind să se afirme – tatăl ca autoritate, fiul ca personalitate în formare şi dezvoltare. Pentru noi care ne întâlnim studiem şi tratăm anxietăţile şi fobiile copiilor – adolescenţilor, această scrisoare care este citită ca operă literară epistolară cu largă circulaţie – ca întreaga operă a lui F. Kafka – este şi un sprijin în specialitate, deoarece atrage atenţia asupra relaţiilor din familie, asupra rolului tatălui şi mai ales asupra suferinţei unui copil oprimat. Putem recomanda această scrisoare tuturor taţilor autoritari şi dominatori pentru a înţelege capacitatea infantilă de prelucrare a relaţiilor şi traumelor copilăriei.

F. Kafka modernizează literatura cu romanele sale Castelul, Procesul, America ş.a., în care îşi exprimă talentul învăluit în anxietăţile specifice stilului său cu reprezentări stranii,descrieri metaforice şi fabulatorii cu sensuri polivalente. In unele descrieri premerge anxietăţile care le vom găsi după un secol şi la Herta Muller înfricoşată de istoria vieţii sale.

Viaţa zbuciumată a lui Kafka se impotmoleşte în anul 1921 – de când a trăit în diferite sanatorii de ftiziologie, unde scrie mereu literatură până la decesul din 1924.

Herta Muller s-a născut în 17 august 1953 la Niţchidorf, sat din Câmpia Bănăţeană, fondat de coloniştii germani în sec. XVIII. Atunci şi acum acest sat este un loc liniştit, blând, bine aşezat, cu oameni harnici şi bogaţi. Aceşti germani şvabi au venit pe Dunăre din zonele Munţilor Schwarzwald, au valorificat bogăţiile câmpiei şi au înflorit Banatul. Copila Herta*, legată de originile sale bănăţene şi etnice a fost învăţată de acasă să-şi iubească aceste origini şi s-a legat de locurile natale. Dar, după cum descrie în romanul “Animalul inimii”, de mică a ştiut că tatăl a fost militar în armata germană: “Tata a venit pe lume în pas de marş. A dat lumii cimitire şi le-a părăsit repede. Un război pierdut, un soldat SS întors acasă … A făcut cimitire şi apoi a făcut la repezeală un copil”. Herta a plecat din satul natal la oraş în Timişoara, încărcată cu anxietăţile păcatului parental. La oraş s-a perpetuat această anxietate peste care s-au suprapus fricile şi anxietăţile tinerilor germani vânaţi ca “duşmani ai poporului”. A urmat Liceul N. Lenau şi Facultatea de Filologie din Timişoara. Ca studentă : « Pentru că ne era frică, Edgard, Kurt, Georg şi cu mine eram în fiecare zi împreună la masă, dar frica rămânând în fiecare cap atât de personală, exact cum o aduseserăm cu noi când ne-am întâlnit. In frica aceea vedeam mai mult decât era permis”. Mai citim motivaţiile scrietoarei trăite în oraş: “vedeam securiştii bătând străzile mari, pieţele, magazinele, staţiile, parcul înţesat de bătrâni,căminele studenţeşti,bodegile, gara.Trecătorii îi recunoşteau din alte dăţi”. Cei patru colegi de facultate se întâlneau în parc ca să poată vorbi liber. “Nu voiam să ne părăsim ţara. Dacă ar pleca cine ştim noi, toţi ceilalţi ar putea să rămână în ţară”.

Scriitoarea era anchetată de un căpitan care o teroriza. « A trebuit să cânt ce compusese căpitanul Piele. Am cântat fără să-mi aud glasul. Din frică am căzut în frica sigura’.Fiind nemţoaică ” un bărbat mă urmărea în fiecare zi”. Anchetatorul întreabă: “cum este să te culci în pat cu trei bărbaţi “. îşi bate joc cum vrea şi când vrea, foloseşte cuvinte triviale. Ce înseamnă un interogatoriu: “mă dezbrac la ordinul căpitanului care face percheziţie pentru ceva suspect şi face un inventar scris al obiectelor: stăteam complet goală în colţul odăii, trebuia să cânt cântecul. Cântam ca apa, nu mă mai jignea nimic”…. Apoi” îmbrăcarea spuse căpitanul Piele”. Sunt descrise măsuri teroriste cu percheziţii, concedieri de la locul de muncă, interogatorii şi declaraţii la miliţieni şi la securitate, înfometare prin lipsă de alimente, scrisori cenzurate: “scrisorile foloseau ca să ne citim frica din propriul cap în scrisoarea celuilalt”. Totul era organizat pentru a învinui, a înfricoşa, pentru ca fiecare să-şi creeze Hertha* în mitologia germană şi scandinavă este zeiţa mamă a tuturor începuturilor şi a tuturor celorlalte zeităţi propria anxietate. Herta Muller a debutat în 1982 în România cu “Niederungen” (Ţinuturile joase) cenzurat masiv – şi în 1984 în Germania necenzurat.

Emigrarea în 1987 din locurile natale, din locurile de rădăcini, din satul cel mic şi liniştit cu case gospodăreşti, cuiburi de barză, cu vecini şi rude, cu pierderea bunurilor, a fost o durere pentru Herta , ca pentru toţi germanii. Ei care au venit şi îmbogăţit Banatul, au lăsat pământ, case, tradiţii, au fost vânduţi pe mărci germane prin înţelegere comercială între statele român şi german.

Putem s-o considerăm pe Herta Muller continuatoarea celor doi maeştrii a recunoaşterii anxietăţii S. K. şi F.K.. Ea are multe creaţii literare, marea majoritate fiind inspirate de viaţa din România. Toate stabilesc stilul modern şi direct a unei sciitoare care-şi prezintă viaţa interioară pritr-un limbaj literar nou. Este laureată a numerioase premii importante.

Motivaţia juriului Academiei Suedeze pentru anul 2009 : “Premiul Nobel pentru literatură este acordat scriitoarei Herta Muller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate, universul celor nedreptăţiţi, emigraţi şi deposedaţi”. în operele sale se simte nevoia de a-şi sublima anxietăţile prin scris. După cum o caracterizează scriitorul german Helmuth Frauendorfer, coleg şi prieten, emigrat în Germania din Sânandrei (Timiş), Herta a deconspirat viaţa germanilor din România, după războiul II mondial descriind trăirile anxioase prin care au trecut cu toţii.

Acum, după premiul Nobel, Herta care a trăit printre noi, a devenit o personalitate mondială. Are multe invitaţii în capitalele lumii pentru conferinţe şi titluri de Doctor Honoris Causa.

A oferit o lansare de carte în 2010 şi un interviu la Bucureşti cu G. Liiceanu. Orice gând transcrie Herta este încărcat de amintiri, întrebări, frici şi anxietăţi. Cititorul operelor sale urmăreşte, trăieşte şi simte atmosfera creată, preia asupra lui anxietăţile şi nedreptăţile. Stilul scriitoarei dă impresia deseori de fragmentare, de aici vine propunerea de a reciti opera respectivă pentru a se pătrunde în simbolurile sale. Aprecierile anglo-americane (Publishers Weekly, The New York Times) despre “serpentinele amoroase, anxietatea generată de hărţuirile emigramţilor, analiza lucidă a vieţii de pe stradă şi dorul de ţara de origine, oferă o comoară de imagini de neuitat”. “O literatură superbă magnific redată despre dislocare, despre destinul de emigrant”. Sperăm deci ca Herta Muller să continue să ne ofere şi alte aspecte ale calităţilor sale literare. Revenind la subiectul propus: analiza din literatură a anxietăţii putem spune că: Soren Kierkegaard face pentru prim dată disecţia literară şi filozofică a anxietăţii, pătrunzând per primam în intimităţile acestei trăiri.

Franz Kafka îşî descrie cortegiul de anxietăţi, timidităţi şi dubitaţii proprii cu reveniri repetate ideatice la cauzalitatea lor parentală şi sociogenă.

Herta Muller îşi prezintă anxietăţile şi nemulţumirile pe care le transpune în stil modern personajelor din operele sale. Nu numai că numeşte deseori în texte frica (angst-ul), dar o şi transmite contagios şi empatic cititorului.
S. Kierkegaard, F. Kafka şi H. Muller transpun anxietatea pe pământ. Ei explică această trăire ca dependentă de relaţiile interumane din filogenie şi ontogenie.

Aceşti mari creatori de literatură care s-au ocupat de anxietate, pot fi consideraţi părinţii clasici a acestei trăiri umane,conştientizată de ei şi transpusă în viaţa de toate zilele.

Astfel am dovedit utilitatea cunoaşterii istoriei literare – a scriitorilor şi operelor – care descriu anxietăţile umane, cât şi ajutorul care l-au oferit ştiinţelor PSY în acest domeniu.

Pe lângă aceste analize literare, recent s-au adăugat descoperirile care susţin localizarea cerebrală şi biochimică a anxietăţii. De asemeni se afirmă şi calitatea spirituală a anxietăţii – şi astfel revenim la prezentările citate din literatură.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghel I.N. 1996 Cartea cu Pamfil. Edit. Amarcord -Timişoara
2. Enescu R. 1968 Viaţa lui Franz Kafka. ELU – Bucureşti
3. Freud S. 2003 Inhibiţie, simpton, angoasă. Edit. Trei – Bucureşti
4. Kafka F. 1968 Castelul – roman. Edit. pt Literatură Bibi. pt. toţi – Bucureşti
5. Kafka F. 1970 America – roman. Edit. Univers. -Bucureşti
6. Kafka F. 1977 Procesul – roman. Edit. Minerva -Bucureşti
7. Kafka F. 1984 Pagini de jurnal şi corespondenţă (cu Scrisoare către tata) Edit.Univers.- Buc.
8. Karinthy Frigyes 1964 Călătorie în jurul craniului meu Edit. pt. Literatură Universală – Buc.
9. Kierkegaard S. 1998 (1843) Conceptul de aaxietate Edit. Amarcord – Timişoara
10. Kierkegaard S. 1920 Kierkegaards Samlede Wearker voi. I – XIV Edit. Drachmann – Leipzig
11. Kierkegaard S. 1992 Jurnalul Seducătorului Edit. Scripta – Bucureşti
12. Gardner Patrik 1997 Maeştri spirituali : S. Kierkegaard Edit Humanitas – Bucureşti
13. Grimault Marguerite 1962 Kierkegaard par lui – meme. Edit. Seuil – Paris
14. Jarv H. 1961 Die Kafka Literatul” Edit. Litera Malmo – Suedia
15. Lăzărescu G. 1979 Dicţionar de mitologie Edit. Ion Creangă – Bucureşti
16. Muller Herta 2009 Aminalul inimii Ed II – a Edit. Humanitas Fiction – Bucureşti
17. Muller Herta 2010 Călătorie într-un picior (Reisende auf Einem Beim) Edit. Humanitas- Buc
18. Wigler P. 1920 Gedichte der Weltliteratur. Verlag von All-stein & Co.- Berlin
19. Zorin K.V. 2006 De ce suferă copii. Edit. Sofia – Bucureşti