Al XX-lea Congres SNPCAR,

Băile Felix, 18-21.09.2019

Detalii privind
al XX-lea Congres SNPCAR: noutati, informatii, program, inregistrare, taxe, rezumate, cazare, sponsori, contact

A 42-a Conferinta Nationala de Neurologie − Psihiatrie si Profesiuni Asociate a Copilului si Adolescentului cu participare internationala


FACTORII FAMILIALI ȘI TULBURAREA DE CONDUITĂ LA ADOLESCENT DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI ADLERIENE

Autor: Radiana Marcu

Tulburările de conduită afectează adolescenţii în planul dezvoltării armonioase a personalităţii, familia acestora, mediul şcolar şi mediul social din care fac parte. Pentru a reduce efectele negative ale tulburărilor de conduită, este important să se intervină cel mai târziu în perioada de constituire a lor. Pentru ca intervenţia să fie eficientă este important să înţelegem mecanismul psihologic al formării tulburărilor de conduită. Un model explicativ pe care îl propunem are la bază concepţia adleriană. Din punctul de vedere al acesteia, dezvoltarea normală şi cea anormală depind de modul în care copilul se confruntă cu sentimentul propriei inferiorităţi care este specific tuturor oamenilor. Dacă factorii familiali şi de mediu nu sunt corespunzători pentru o dezvoltare armonioasă a copilului, sentimentul propriei inferiorităţi se transformă în complexe de inferioritate şi de superioritate, care pot avea ca mod de exteriorizare comportamente de model agresiv, specifice tulburărilor de conduită.

INTRODUCERE

În societatea actuală întâlnim tot mai frecvent tulburări de conduită la adolescenţi, cu un impact negativ, atât la nivel personal și familial, cât și la nivel social. De-a lungul timpului acestea au fost abordate din perspectivă biologică, psihologică, medicală, socială și chiar juridică. Între acestea se înscriu și mecanismele care conform psihologiei adleriene pot duce la formarea tulburării de conduită.
În DSM IV– TR (2003/2000), tulburarea de conduită este descrisă printr-un pattern persistent și repetitiv de comportament, prin care se încalcă drepturile fundamentale ale altora și normele sociale. Adolescenţii cu tulburare de conduită prezintă deficite în abilitatea de a iniţia, menţine și dezvolta interacţiuni sociale eficiente (competenţa socială) și în
recunoașterea, înţelegerea și autoreglarea emoţională
(competenţa emoţională). Aceste comportamente disfuncţionale și pattern-uri emoţionale au impact
negativ asupra performanţelor academice. De asemenea, adolescenţii respectivi prezintă interacţiuni deficitare cu semenii, respingere sau chiar excludere socială, ceea ce poate avea efecte adverse pe termen lung asupra funcţionării lor psihologice.
Adler (1996/1966) subliniază importanţa înţele- gerii omului ca fiinţă socială. Prima societate a copi- lului, în care acesta se formează ca fiinţă socială, este familia (Dixon & Strano, 1989). Rezultatele interac- ţiunii copilului cu mediul familial includ convingerile despre sine, convingerile despre lume și viaţă, con- vingerile etice și patternurile de relaţionare. Un rol aparte în motivarea și modelarea comportamentului copilului și adolescentului îl are sentimentul de infe- rioritate. Forţa motivaţională pozitivă sau negativă a sentimentului de inferioritate este modelată prin in- teresul social (Dixon & Strano, 1989). Prin urmare, în funcţie de gradul în care s-a dezvoltat sentimentul de comuniune socială în copilărie, unii adolescenţi vor dezvolta comportamente adaptative, în timp ce alţii pot ajunge la tulburări de conduită.

 

CONTRIBUŢIA PSIHOLOGIEI ADLERIE- NE LA ÎNŢELEGEREA MODULUI DE DEZ- VOLTARE NORMALĂ ȘI ANORMALĂ A COPILULUI

Din perspectiva psihologiei individuale, propusă de Alfred Adler, omul este o fiinţă socială, care își creează un stil de viaţă în funcţie de mediul familial și social în care trăiește, de potenţialul pe care îl are și de percepţia subiectivă a slăbiciunilor personale (Adler, 2009/ 1929). Psihicul este format în copilărie, iar patternurile de comportament conturate în această perioadă rămân în mare parte constante la maturitate (Butler-Bowdon, 2007). Din acest motiv, copilăria și socializarea primară din această perioadă a vieţii sunt esenţiale pentru conturarea adultului de mai târziu.
Sintetizând concepţia lui Adler despre persona- litatea umană, putem spune că tendinţa naturală a omului este tendinţa spre puterea personală și senti- mentul propriei identităţi, la care se adaugă adaptarea la societate și contribuţia la binele general (Adler, 1927).
Pentru Adler diferenţa dintre normalitate și anormalitate este dată de capacitatea de adaptare socială a persoanei. În acest scop este esenţial interesul social văzut ca sentimentul de unitate cu ceilalţi oameni. Din acest punct de vedere o persoană cu o dezvoltare psihică normală, caută succesul întregii societăţii prin cooperarea cu ceilalţi, în timp ce o persoană cu o dezvoltare psihică dizarmonică va tinde exclusiv spre superioritatea personală. Interesul social este văzut de Adler ca fiind, potenţial înrădăcinat în fiecare persoană, dar el trebuie dezvoltat pentru a contribui la un stil de viaţă util (Feist și Feist, 2005). Originea acestui sentiment se regăsește în relaţia mamă-copil.
Dezvoltarea normală și cea anormală depind de modul în care copilul se confruntă cu sentimentul propriei inferiorităţi și neputinţe. Încă de la vârste foarte mici, copilul simte că nu se descurcă singur și că trebuie să depindă de altcineva pentru a-și satisface cele mai mărunte nevoi. În același timp cu sentimentul de inferioritate copilului resimte și nevoia de apartenenţă, de acceptare și de recunoaștere.
Apariţia sentimentului de inferioritate naște în copil scopul de a fi mare, complet și puternic (Adler,
1927). Până atinge vârsta de 4-5 ani puterea creativă a copilului, adică abilitatea de a-și contura liber comportamentul și de a-și crea propria personalitate, este dezvoltată într-o asemenea măsură încât pot să-și fixeze un scop final personalizat (Feist și Feist, 2005). Chiar dacă acest scop final nu este conștientizat în mare măsură, el ghidează comportamentul și obiectivele persoanei. Ulterior, privind în urmă obiectivele atinse și realizările unei persoane, se poate observa „linia de mișcare” spre scopul final.
Într-o lume în care toţi ceilalţi par mai mari și mai puternici, copilul încearcă să-și dezvolte puterea personală pe calea cea mai ușoară. Dezvoltarea copilului poate să ia, astfel, două căi: (1) pe de o parte este imitarea adulţilor, a mijloacelor acestora pentru a deveni mai asertivi și mai puternici, (2) pe de altă parte, poate să apară manifestarea conștientă a slăbiciunilor pentru a atrage atenţia și ajutorul adulţilor (Butler- Bowdon, 2007). Pe parcursul dezvoltării, fiecare copil caută modul cel mai potrivit de a compensa slăbiciunile sale.
Existenţa unui sentiment de inferioritate universal este una dintre asumpţiile de bază ale psihologiei adleriene. O altă asumpţie se referă la faptul că sentimentul de inferioritate, de insecuritate și de insuficienţă trebuie depășit, ceea ce-l constrânge pe individ la fixarea unui ţel în viaţă și la realizarea acestuia. Așadar sentimentul de inferioritate devine o forţă motivaţională, a cărei valenţă pozitivă sau negativă depinde de cât de dezvoltat este interesul social al individului (Dixon & Strano, 1989).

 

Dezvoltarea normală.

O dezvoltare normală presupune o compensare firească, atingerea unui confort între sentimentul de inferioritate, nevoia de apartenenţă și de a avea o semnificaţie. În acest caz copilul nu simte o nevoie exagerată de a câștiga putere în detrimentul celorlalţi și se poate adapta social. Astfel, pentru a depăși inferioritatea pe care și-o percepe, copilul găsește diferite mijloace de compensare prin care ajunge să se descurce în situaţiile de viaţă și se acceptă pe sine cu neputinţele pe care le are. Curajul, ambiţia, voinţa sunt mijloace prin care copilul, compensează deficienţele pe care le are sau și le percepe subiectiv, pentru a ajunge să se accepte pe sine, să fie apreciat de ceilalţi. Având susţinerea familiei, adunându-și forţele și mobilizându-se, copilul își orientează direcţia către dezvoltarea mai multor capacităţi și valorizarea prin acte utile social.

 

Dezvoltarea anormală.

Încercările psihicului de a elimina sentimentul de inferioritate vor contura întreaga viaţă a persoanei. Uneori, încercările copilului de a compensa sentimentul de inferioritate se vor realiza în moduri exagerate. Se ajunge astfel, fie la complexul de inferioritate fie la cel de superioritate .

Complexul de inferioritate este dat de sentimentele de inferioritate exagerate, intensificate, personalizate (Kopp, 1982). Un sentiment de inferioritate exagerat al copilului se datorează unei discrepanţe mari între convingerile bazale despre sine (cum sunt și ce pot să fac ), și idealul de sine (cum vreau să fiu și ce vreau să fac).O astfel de discrepanţă nu poate fi estompată prin mijloace de compensare obișnuite, ceea ce descurajează copilul până la comportamente inutile sau distructive. Complexul de inferioritate reprezintă manifestarea sentimentelor de inferioritate și poate să varieze în funcţie de circumstanţe, fiind mai evident doar în anumite arii ale vieţii persoanei. Astfel sentimentul de inferioritate exagerat se poate exprima prin trăsături de caracter, gesticulaţie, ţinută, mod de gândire indus sau prin evitarea confruntării cu solicitările vieţii (Adler, 2010/ 1933).
Nemulţumit de propria persoană, simţindu- se inferior și incapabil să își atingă idealul de sine, percepând viaţa ca ostilă, copilul va alege între două căi de exprimare a complexului de inferioritate. Pe de o parte este retragerea – copilul va fi ezitant și retras
și va evita pe cât posibil să se confrunte cu situaţiile pentru care se simte incapabil. Prin urmare, un mod de manifestare a complexului de inferioritate este prin neputinţă, retragere, izolare, victimizare, de fapt, de a atrage atenţia asupra sa. Prin izolare, de exemplu, o persoană nu face pe nimeni să sufere, dar îi ţine la distanţă pe ceilalţi, refuză să colaboreze, manifestând în acest mod un comportament inutil familiei și societăţii.
Pe de altă parte, sentimentul de inferioritate exagerat poate duce la apariţia unor comportamente disfuncţionale (antisociale). Pe baza unei percepţii deformate asupra sinelui, a celorlalţi și asupra lumii, copilul își dezvoltă convingerea că lumea e ostilă și ceilalţi sunt împotriva lui. „Ei sunt contra tuturor și toţi sunt contra lor.” (Adler, 1996/ 1966, p. 101). Prin intensitatea trăirilor și convingerilor, copilul/ adolescentul manifestă probleme de delimitare faţă de ceilalţi: dificultăţi de apropiere, de a spune nu, abuzuri.

Complexul de superioritate. Spre deosebire de sentimentul de inferioritate, care este general, sentimentul falsei superiorităţi este caracteristic doar unor persoane. El reprezintă fundamentul complexului de superioritate la care se poate ajunge pe două căi.
Prima cale pornește de la discrepanţa mare între convingerea de sine și idealul de sine, ceea ce generează, mai întâi, un sentiment de inferioritate exagerat, care se va exterioriza printr-un complex de inferioritate. Neputând accepta acest sentiment, și beneficiind uneori de un context familial favorizant, ei ajung să se autoamăgească că sunt superiori celorlalţi.
În scopul dovedirii superiorităţii lor vor face

Neputând accepta acest sentiment, și beneficiind uneori de un context familial favorizant, ei ajung să se autoamăgească că sunt superiori celorlalţi.
În scopul dovedirii superiorităţii lor vor face lucruri care să arate că pot face ceea ce alţii nu pot. Din încercările repetate de a-și dovedi superioritatea și a atrage atenţia, acești copii devin egocentrici. De exemplu, copilul va supracompensa și va depune eforturi exagerate pentru a-și depăși deficienţele sau va realiza „acţiuni măreţe, uluitoare (…) care depășesc cu mult măsura obișnuitului, fără a se sinchisi de cei apropiaţi, și caută să-și asigure propria poziţie” (Adler, 1996/ 1966, p. 100).
În această situaţie de supracompensare, fie prin exacerbarea lui „trebuie să fiu văzut și să fiu important”, fie prin actele sale deosebite, copilul ajunge la complexul de superioritate. Astfel, fie printr- un egocentrism exagerat, fie printr-o imagine de sine extrem de pozitivă datorită realizărilor deosebite, copilul ajunge să aibă sentimentul și credinţa că este superior celorlalţi. Modalităţi de exprimare a complexului de superioritate pot să fie: impertinenţa, aroganţa, mândria, vanitatea, furia, pretenţiile exagerate, nerăbdarea, ostentaţia. Atunci când vanitatea adolescentului depășește un anumit grad, devine periculoasă, îl poate constrânge la demersuri inutile, el pierde contactul cu realitatea, astfel nu mai înţelege relaţiile interumane, se detașează total de îndatoririle lui pentru școală, societate.
Cea de a doua cale este cea directă, respectiv cea care ocolește complexul de inferioritate. De această dată în contextul unui sentiment de inferioritate general, sub influenţa modelelor parentale și educaţiei primite, copilul poate avea o percepţie de sine exagerat de pozitivă, că are o anumită ţinută care trebuie să-l distingă de ceilalţi. De exemplu, dacă un copil este răsfăţat și părinţii îi atribuie calităţi pe care nu le are sau care sunt reduse și minimalizează greșelile copilului, oferindu-i o încurajare nerealistă, acesta ajunge să creadă că poate să facă lucruri pe care ceilalţi nu le pot face, și este cu adevărat superior celorlalţi. Scopul lui va fi de a-și menţine superioritatea în raport cu ceilalţi, indiferent de acţiunile prin care demonstrează acest lucru.
Toate aceste răspunsuri la percepţia subiectivă a sentimentului de inferioritate și superioritate merg în paralel cu nevoia copilului de a avea sentimentul de apartenenţă, de a i se acorda atenţie și de a avea semnificaţie.

 

FAMILIA ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN DEZ- VOLTAREA NORMALĂ ȘI ANORMALĂ A COPILULUI

Factorii psihologici patogeni, care ţin de familie și care prezintă un interes special pentru formarea tulburărilor de conduită sunt numeroși.

 

 

Figura 1. Dezvoltarea normală şi anormală din perspectiva psihologiei individuale

 

Printre cei mai reprezentativi pot fi amintiţi: familia psihotraumatogenă, educaţia neadecvată, carenţa de interacţiune afectivă precoce, separarea precoce, abandonul, divorţul, plasamentul familial, înfierea (Milea, 2006).
Indiferent de perioada istorică și contextul socio- cultural, regăsim același rol pe care îl au părinţii, și anume de a asigura dezvoltarea copiilor astfel încât să devină adulţi competenţi și responsabili și să fie adaptaţi social. Îndeplinirea cu succes a acestui rol depinde de o multitudine de factori, printre care cei care ţin de structura și funcţionarea familiei, mediul socio-cultural, respectiv nevoile de bază și cele particulare ale fiecărui copil. De exemplu, factorii care ţin de structurarea și funcţionarea familiei includ:

  • Tipul familiei – monoparentală, extinsă, consensu- ală, recompusă, cu copil în plasament, cu copil înfi- at, cu un singur copil, cu mai mulţi copii, cu părinţi în vârstă sau foarte tineri, cu părinţi cu afecţiuni fizice sau psihice.
  • Poziţia psihologică în familie – pe care copilul o are în funcţie de tipurile familie enumerate mai sus, respectiv în funcţie de starea sa de sănătate, ordinea nașterii, numărul fraţilor și relaţiile dintre ei (cazuri aparte constituind un băiat între mai multe fete și invers), rolul atribuit copilului de către părinţi.
  • Relaţiile din familie – tonul emoţional, atmosfera din familie, conflictul dintre părinţi și copii, respectiv dintre ceilalţi membri ai familiei.
  • Particularităţile membrilor familiei – includem as- pecte ce ţin de atitudinea parentală, capacitatea de a-și asuma rolul de părinte, capacitatea de a primi și oferi iubire, de a-și cunoaște copilul și a se raporta la el adecvat vârstei și potenţialului acestuia.
  • Valorile familiei – valorile promovate în familie, respectarea drepturilor, obligaţiilor, meritelor și minusurilor membrilor. Un impact negativ asupra dezvoltării copilului o au valorile excesive, valorile contradictorii ale membrilor familiei și valorile nesatisfăcătoare. Unele familii promovează valori neasumate de aceștia, ceea ce creează o mare contradicţie pentru copil.
  • Modelele parentale – exemplele personale de asu- mare responsabilă a sarcinilor familiale, de muncă, comportamentul social, disciplina, demnitatea. Co- pilul poate prelua comportamente antisociale din familie, în funcţie de modelele pe care i le oferă părinţii.

Bradley și Corwin (2005) au identificat șase sarcini reglatorii elementare pe care le au părinţii în îndeplinirea rolului lor. Primele trei, (1) întreţinerea/ siguranţa , (2) stimularea informaţională și orientarea pozitivă spre scopuri și (3) sprijinul în sensul de a înţelege și răspunde nevoilor emoţionale ale copiilor și de a-i ghida spre o bună funcţionare și adaptare la mediu. Aceste trei roluri derivă din nevoile umane de bază. Următoarele trei, (4) structurarea informaţiilor în funcţie de posibilităţile și nevoile copilului, (5) supravegherea mediului și activităţilor copilului pentru a-l proteja de unele influenţe negative și, (6) integrarea socială se adresează individualităţii și complexităţii copilului. Părinţii își îndeplinesc aceste roluri mai mult sau mai puţin bine. Acest lucru depinde de factorii psihopatogeni ai familiei enumeraţi mai sus.
Studiile arată că, competenţele sociale ale copiilor, adică abilitatea de a-și forma și menţine relaţii sociale, sunt corelate cu gradul de responsivitate al părinţilor (Bradley și Corwin, 2005).
De asemenea, tipul de atașament pe care și-l formează copilul faţă de mamă este important în dezvoltarea acestuia, dar efectele negative pot fi depășite prin implicarea atentă și responsabilă a părinţilor.

 

Rolul părinţilor în dezvoltarea interesului social.

Pentru Adler, interesul social este un barometru al sănătăţii mentale a persoanei. Prin conceptul de interes social se înţelege un sentiment al comuniunii sociale, adică sentimentul unităţii cu întreaga societate, căreia îi aparţine. Prin această prismă omul îi vede pe ceilalţi ca egalii lui și are capacitatea de a le respecta individualitatea și nevoile lor acţionând atât în interes personal, cât și în interesul celorlalţi.
Interesul social își are originea în relaţia mamă- copil și se dezvoltă în primii ani de viaţă sub influenţa și modelul familiei. Fiecare părinte are un rol în dezvoltarea interesului social al copilului.
Din perspectiva psihologiei individuale, rolul mamei este de a dezvolta o relaţie mamă-copil, care să faciliteze cooperarea cu ceilalţi și maturizarea interesului social (Feist și Feist, 2006). Pentru aceasta, mama ar trebui să aibă un sentiment de iubire sinceră și adânc înrădăcinată faţă de copilul ei. Este important ca această iubire să fie centrată pe binele copilului, și nu pe nevoia mamei de a a-și satisface sentimentul de superioritate că-și iubește copilul. Mama va facilita dezvoltarea interesului social, dacă poate să-și gestioneze propriile relaţii afective, știind să primească și dăruiască în același timp. Dacă, însă, este centrată preponderent pe copil, acesta va fi răsfăţat.
Când mama este centrată mai degrabă pe partener sau societate în defavoarea copilului, acesta se va simţi neglijat. În ambele situaţii, ea va eșua în dezvoltarea interesului social al copilului.
Tatăl,la rândul lui,trebuie să-și gestioneze emoţiile, arătându-și afecţiunea atât faţă de copil, cât și faţă de ceilalţi. Detașarea emoţională și autoritarismul tatălui împiedică dezvoltarea interesului social al copilului. Dacă tatăl este detașat emoţional, copilul se va simţi neglijat și va dezvolta un atașament parazitar faţă de mamă, scopul lui devenind superioritatea personală. Dacă tatăl este autoritar și copilul îl percepe tiranic, acesta va învăţa să tindă spre puterea personală, fără a ţine cont de ceilalţi.
Pentru o dezvoltare armonioasă a copilului este importantă familia completă și funcţională. În cazul familiilor monoparentale, reconstituite, separate, consensuale, cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate, copilului îi lipsesc atât unele modele, cât și condiţiile pentru a-și contura armonios propria personalitate și de a depăși sentimentul de inferioritate general.

 

INTERACŢIUNEA DINTRE FACTORII FA- MILIALI ȘI SENTIMENTELE DE INFERI- ORITATE ȘI SUPERIORITATE ÎN DEZVOL- TAREA TULBURĂRILOR DE CONDUITĂ

Tulburările de conduită afectează adolescenţii în planul dezvoltării armonioase a personalităţii, familia acestora, mediul școlar și mediul social din care fac parte. Din punctul de vedere al adolescenţilor care manifestă tulburări de conduită, se poate ajunge la o fixare a acestor patternuri de comportament antisocial și la dezvoltarea unei tulburări de personalitate.
Familia este afectată prin prisma relaţionării defectuoase cu adolescentul, precum și cea a consecinţelor atitudinilor și comportamentelor acestuia. Un model comportamental deviant poate afecta, de asemenea, anturajul școlar. Efectul asupra societăţii se resimte atât imediat, prin victimele comportamentelor deviante, cât și pe termen lung prin promovarea unor modele și valori negative, respectiv reducerea solidarităţii sociale.
Pentru a reduce efectele negative ale tulburărilor de conduită, este important să se intervină cel mai târziu în perioada de constituire a lor. Intervenţia se adresează în primul rând familiei, care am văzut că are un rol esenţial atât în dezvoltarea personalităţii
adolescentului, precum și în profilaxia primară și secundară a tulburărilor de conduită.
Pentru ca intervenţia să fie eficientă este important ca terapeutul să înţeleagă mecanismul formării tulburărilor de conduită. Un model explicativ pe care îl propunem are la bază perspectiva psihologiei individuale asupra dezvoltării anormale a vieţii psihice. Vom prezenta modul în care tulburările de conduită se formează pornind de la sentimentul de inferioritate, sub influenţa factorilor de risc familiali și a unui interes social redus.
Sentimentul de inferioritate general poate genera o linie de mișcare pozitivă sau negativă în funcţie de percepţia subiectivă asupra capacităţii copilului de a se descurca singur și gradul de dezvoltare a interesului social. O importanţă deosebită în direcţia pozitivă sau negativă pe care o ia dezvoltarea psihică a copilului o are educabilitatea acestuia și modalităţile de educaţie oferite de părinţi. Educabilitatea copilului depinde, pe de o parte de gradul și intensitatea sentimentului de inferioritate, iar pe de altă parte de scopul final pe care și-l formează. Pot să apară o serie de dificultăţi în disponibilitatea spre educare a copilului care se datorează faptului că sunt devalorizaţi, dezavantajaţi de natură și adesea sunt umiliţi de ceilalţi, uneori pe nedrept. În astfel de cazuri pot apărea dezvoltări defectuoase.
Pe de altă parte, pot apărea complicaţii în educarea copilului datorită unor atitudini și acţiuni ale părinţilor: cerinţe exagerate, exprimarea nemulţumirii părinţilor faţă de potenţialul copilului și a imaturităţii acestuia, neluarea în serios, tratarea copilului ca o jucărie, ridiculizarea, batjocura, privirea copilului ca un bun ce trebuie păstrat sau dimpotrivă, ca o povară, răceala afectivă, iritare, autoritate exagerată. Aceștia sunt doar o parte din multitudinea factorilor familiali cu rol psihopatogen pentru dezvoltarea copilului. Ei se pot întâlni, de cele mai multe ori, în asociere, ceea ce agravează situaţia.
Pe fondul factorilor familiali cu rol psihopatogen și a unei educabilităţi reduse, sentimentul de inferioritate general poate duce la dezvoltarea unor tulburări de conduită, pe de o parte prin intermediul sentimentului de inferioritate exagerat, iar pe de altă parte prin intermediul sentimentului superiorităţii fictive.
Un sentiment de inferioritate exagerat poate să ducă la manifestarea complexului de inferioritate în două moduri: (1) retragerea din faţa dificultăţilor prin victimizare, neputinţă, izolări ostile, comportament nevrotic, respectiv (2) reacţii de natură agresivă, comportamente disfuncţionale, antisociale (Figura 2). Manifestarea complexului de inferioritate prin tulburări de conduită ia forma unor comportamente antisociale: minciuna, furtul și actele agresive prin care copilul/ adolescentul dorește să se facă valorizat. La baza acestor comportamente stau convingerile că el este inferior și nu are forţa necesară să-și depășească slăbiciunile și să se implice responsabil în sarcinile pe care le are. Astfel, se lasă atras cu ușurinţă spre comportamente problematice în grupuri, de obicei infracţionale, unde simte că este văzut și că aparţine. Ceilalţi oameni sunt văzuţi ca fiind, împotriva sa.Un sentiment de inferioritate exagerat nu duce neapărat la comportamente neadecvate și antisociale. În condiţiile în care familia îi asigură copilului un climat emoţional optim, adică îi oferă atenţie, implicare, valorizare, încurajare, acesta nu va mai avea nevoie să supracompenseze prin comportamente sau acţiuni exagerate discrepanţa resimţită.

Pe de altă parte, dacă copilul are un interes social ridicat, chiar dacă are un sentiment de inferioritate exagerat, comportamentul lui poate fi îndrumat spre ceva util societăţii.
Și prin sentimentul superiorităţii personale și complexul superiorităţii se poate dezvolta o tulburare de conduită. Astfel, dacă copilul își creează o imagine de sine fals pozitivă, va lupta să o menţină și să o impună celorlalţi. Toate acţiunile lui sunt îndreptate spre demonstrarea superiorităţii, funcţionând după o logică personală.
De exemplu, adolescentul crede că prin infracţiuni își demonstrează superioritatea faţă de autorităţi și că este în stare să-i învingă pe ceilalţi. De exemplu adolescentul crede că prin infracţiuni își demonstrează superioritatea faţă de autorităţi și că este în stare să-i învingă pe ceilalţi.
Lipsa de interes social a adolescenţilor cu tulburare de conduită face ca toate activităţile lor să fie dăunătoare social, datorită faptului că sunt lași, lipsiţi de curaj, fără a fi conștienţi de acest lucru. Ei evită toate sarcinile obișnuite ale vieţii (obligaţii legate de școală, familie, societate). Acest lucru face să fie inadaptaţi social. Ei funcţionează după un tipar psihotic, în care contează doar logica personală, nu și ceilalţi oameni. Dacă manifestarea complexului de inferioritate face ca retragerea din sarcinile vieţii să fie parţială pentru că nu se simt în stare să le realizeze, în complexul de superioritate, adolescenţii le evită total pentru că nu au nici un interes să funcţioneze ca ceilalţi.

 

 

 

Figura 2. Mecanismul formării tulburărilor de conduită pornind de la sentimentul de inferioritate general

Între copiii și adolescenţi care dezvoltă un stil de viaţă dizarmonic, bazat pe complexul de inferioritate sau cel de superioritate, Adler identifică trei tipologii în funcţie de latura vieţii psihice mai clar conturată: (1) centraţi pe gândire, (2) centraţi pe emoţii și (3) centraţi pe acţiune. Predominant aceștia din urmă vor ajunge la acte antisociale, după părerea lui Adler (2010/ 1933).
Educaţia primită din partea părinţilor poate juca un rol esenţial, atât în dezvoltarea, favorizarea și menţinerea tulburării de conduită, precum și pentru intervenţia primară și secundară. Există mai multe forme de educaţie neadecvată, dintre care vom prezenta câteva, care sunt importante pentru înţelegerea tulburărilor de conduită: educaţia hipoprotectivă, educaţia hiperprotectivă și tipul contradictor de educaţie (Milea, 2006).

Educaţia hipoprotectivă

poate să ia mai multe forme: (1) neglijarea copilului și lipsa asigurării condiţiilor materiale, emoţionale, informaţionale și sociale necesare dezvoltării, respectiv lipsa acordării atenţiei necesare copilului și a timpului petrecut cu el, (2) exigenţele nerealiste ale părinţilor, care pun presiuni extreme asupra copilului, refuzând să-l accepte așa cum este sau (3) minimalizarea și negarea valorii copilului. În toate aceste situaţii copilul se va simţi neadecvat și este foarte probabil să dezvolte un sentiment de inferioritate exagerat.

Educaţia hiperprotectoare

poate să fie permisivă (răsfăţ) sau autoritară. În cazul educaţiei hiperprotectoare permisive copilul este răsfăţat în mod exagerat, este lăudat fără justificare, îi sunt minimalizate greșe- lile și nu este lăsat să-și îndeplinească atribuţiile, fiind obișnuit ca altcineva să facă totul
Acest copil va dezvolta un fals sentiment al propriei superiorităţi. O educaţie hiperprotectivă autoritară presupune o educaţie perfecţionistă, cu manifestări de neîncredere a părinţilor în capacităţile copilului și o strictă supraveghere a tot ceea ce face copilul. Această formă de educaţie poate să ducă fie la dezvoltarea unui sentiment de inferioritate exagerat și fixarea acestuia într-un complex de inferioritate, fie la trecerea sentimentului de inferioritate într-un sentiment al superiorităţii printr-un efort de supracompensare pentru a face faţă exigenţelor părinţilor.

Educaţia contradictorie/ inconsecventă

este întâlnită de obicei în situaţiile în care există stiluri diferite sau conflicte între membri familiei, sau atunci când copilul beneficiază în timp de îngrijirea mai multor persoane. În ambele situaţii copilul este derutat de stilurile educaţionale, valorile și atitudinile diferite care sunt promovate. De asemenea, relaţia părinte- copil sau copil-îngrijitor este deficitară. Sentimentul de inferioritate exagerat la care poate să ajungă un copil confruntat cu o educaţie inconsecventă se poate fixa într-un complex de inferioritate sau poate duce la dezvoltarea unui fals sentiment de superioritate, care la rândul său se va manifesta printr-un complex de superioritate.
Sub influenţa factorilor familiali de risc și a unei educaţii neadecvate, a unor convingeri greșite despre sine, ceilalţi și lume, a unor convingeri etice eronate, precum și a unui interes social redus, sentimentul de inferioritate general se poate dezvolta într-un sentiment de inferioritate exagerat sau într-un sentiment fals al propriei superiorităţi, după cum este ilustrat în figura 2. Tot sub influenţa acelorași factori, sentimentul de inferioritate exagerat, respectiv sentimentul falsei superiorităţi, pot duce la exteriorizarea prin comportamente disfuncţionale, corespunzătoare tulburărilor de conduită.

CONCLUZII

Este important de menţionat că nu toţi copiii care dezvoltă sentimente de inferioritate exagerate sau sentimentul propriei superiorităţi vor ajunge la tulburări de conduită. Există o serie de factori protectivi care pot fi utilizaţi pentru prevenirea apariţiei tulburărilor de conduită sau pentru o intervenţie eficientă.
După cum subliniază Adler și alţi autori din psihologia individuală, interesul social crescut este un factor adaptativ pentru integrarea socială și realizarea unor comportamente utile social. Studiile din domeniu arată că niveluri reduse ale interesului social sunt relaţionate cu comportamentul criminal (Feist și Feist, 2005). De asemenea, în cazul contravenienţilor cu un interes social moderat aceștia pot să beneficieze de diferite forme de psihoterapie.
Educaţia oferită de părinţi, pe lângă faptul că poate să ducă la dezvoltarea interesului social, este importantă pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor. După cum am văzut, o educaţie neadecvată favorizează o dezvoltare dizarmonică a copiilor. Prin urmare este important ca părinţii și familia să fie ajutaţi să înţeleagă mecanismul psihologic al dezvoltării normale/anormale a copilului, erorile făcute, atât în scopul reducerii factorilor de risc familiali, cât și pentru a ști cum să dezvolte la copii sentimentul de comuniune socială. Modelul propus de noi mai sus oferă o explicaţie a mecanismului de constituire a tulburării de conduită din perspectiva psihologiei adleriene. Alte modele teoretice pot să ofere alte explicaţii și căi de intervenţie.
Constatăm că familia poate să constituie, pe de o parte un risc pentru dezvoltarea tulburărilor de conduită, și pe de altă parte un sprijin în dezvoltarea armonioasă a adolescenţilor, respectiv în profilaxia sau recuperarea comportamentelor disfuncţionale. Pe lângă importanţa pe care o are familia în profilaxia tulburărilor de conduită, este necesar să luăm în considerare influenţe mult mai vaste la nivel social, cultural, educativ (Milea, 2009). Măsurile profilactice în aceste cazuri considerăm că trebuie să se axeze pe educarea interesului social.

 

 

BIBLIOGRAFIE

  1. Adler, A. (1927). Understanding Human Nature . New York: Greenberg.
  2. Adler, A. (1929/ 2009). Înţelegerea vieţii. Introducere în psihologia individuală , Bucureşti: Editura Trei.
  3. Adler, A. (1933/ 2010). Sensul vieţii . Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
  4. Adler, A. (1966/ 1996). Cunoaşterea omului, Bucureşti: Editura IRI.
  5. American Psyhiatric Association (2000/ 2003).Manual de Diagnostic şi Statistică Medicală a Tulburărilor Psihice (ediţia a patra , text revizuit) . DSM-IV-TR-2000, Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România.
  6. Bradley, R.H.; Corwyn, R.F. (2005). The family environment. În L. Balter şi C.S. Tamis- LeMonda (eds.) Child Psychology: A Handbook of Contemporary Issues . New York: Psychology Press.
  7. Butler-Bowdon, T. (2007). 50 Psychology Classics: Who we are, how we think, what we do. Insight and inspiration from 50 key books . London: Nicholas Brealey Publishing.
  8. Dixon, P.N.; Strano, D.A.(1989). The Measurement of Inferiority: Review and Directions for Scale Development. Individual Psychology , vol. 45, nr. 3, pp 313-322.
  9. Feist, J.; Feist, G.J. (2005). Adler: Individual Psychology, în J. Feist şi G.J. Feist (eds.) Theories of Personality . London: McGraw Hill, pp. 64-96.
  10. Kopp, R.R. (1982). Clarifying Basic Adlerian Concepts: A Response to Maddi. Individual Psychology , vol. 38, nr. 1, pp 81-88.
  11. Milea, S. (2006). Profilaxia primară a tulburărilor psihice la copil şi adolescent , vol.I, Bucureşti: Editura Ştiinţelor Medicale.
  12. Milea, S. (2009). Profilaxia primară a tulburărilor psihice la copil şi adolescent , vol.II, Bucureşti: Editura Ştiinţelor Medicale.