Al XX-lea Congres SNPCAR,

Băile Felix, 18-21.09.2019

Detalii privind
al XX-lea Congres SNPCAR: noutati, informatii, program, inregistrare, taxe, rezumate, cazare, sponsori, contact

A 42-a Conferinta Nationala de Neurologie − Psihiatrie si Profesiuni Asociate a Copilului si Adolescentului cu participare internationala


FAMILII ADOPTIVE DIN ROMÂNIA: CÂTEVA REMARCI PRELIMINARE BAZATE PE CERCETAREA DIN CADRUL PROIECTULUI “FACTORI CE INFLUENŢEAZĂ SUCCESUL ADOPŢIEI NAŢIONALE” (FISAN)

Autor: Ana Muntean Violeta Olivia Stan Mihaela Tomiţă Roxana Ungureanu

Rezumat: 

Familiile adoptive din România sunt cel mai adesea familii speciale. Rănite în eul lor narcisic de imposibilitatea de a aduce pe lume un copil, ele recurg la adopţie ca la o ultimă soluţie. Larg încurajată de politicile sociale din domeniul protecţiei sociale a copiilor separaţi de părinţi, adopţia naţională s-a extins în România ultimilor ani, ajungând la un număr de 14 417 copii adoptaţi în perioada 1998-20081). În cadrul proiectului FISAN, finanţat de către UEFISCSU, în programul IDEI, pe perioada 2009-2011, am evaluat un număr de 24 de familii adoptive din România, având copii cu vârste între 11-17 ani, adoptaţi la vârste mici (0-4ani). Evaluarea s-a realizat cu o baterie complexă alcătuită din două interviuri semistructurate, pentru copil şi părinte, un interviu structurat pentru părinte, chestionarul CBCL aplicat copilului şi părinţilor şi un alt chestionar (PSS), autoadministrat copilului. Concluziile prezentării noastre se bazează pe datele colectate dar şi pe observaţiile făcute de echipa de cercetare în intercaţiune cu familiile adoptive.

 


 

1. In troducere

Adopţia, aşa cum apare definită în legea 273/2004, reprezintă “operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului” Aspectul legal al adopţiei este bine reglementat prin documente interne şi internaţionale. Incapacitatea României de a respecta reglementările internaţionale la care aderase deja din 1994 2 a determinat instaurarea Moratoriului din 2001, privind adopţiile internaţionale ale copiilor din România. Ulterior adoptării Moratoriului, copiii separaţi de părinţii lor biologici, declaraţi adoptabili conform procedurilor legale, pot fi adoptaţi doar în România. Interdicţia a născut numeroase controverse pe plan intern, dar mai ales pe plan internaţional. Nu întotdeauna aceste controverse au avut la bază “interesul superior al copilului”.Care este interesul superior al unui copil aflat la începuturile vieţii? Acela de a avea o familie capabilă să-i satisfacă majoritatea nevoilor impuse de o dezvoltare sănătoasă, o familie capabilă să-l respecte. Cănd familia biologică se află în incapacitatea de a-şi creşte copilul este de datoria societăţii să preia această dificultate vitală a copilului şi să găsească o soluţie optimă. Singura soluţie definitivă este adopţia. Dar adopţia e un proces liber consimţit şi unilateral al unei familii. În vreme ce copilul poate fi “dat” unei familii adoptive, el nu poate să-şi aleagă familia. În această situaţie, pe lângă caracteristicile socio-economice şi educative, motivaţia familiei şi aspectele culturale, devin caracteristici importante care condiţionează succesul adopţiei.

Caracteristicile socio-economice şi educative ale familiei vor determina gradul de înţelegere a nevoilor copilului pentru o dezvoltare sănătoasă, precum şi posibilităţile familiei de a satisface aceste nevoi. Motivaţia familiei pentru adopţie, determină în mare măsură locul pe care îl va ocupa copilul adoptat în cadrul familiei.

  1. Când adopţia se face “pentru a avea pe cineva care să ne dea un pahar de apă la bătrâneţe” motivaţia familiei este aceea a unui profit social. O investiţie care să dea roade mai târziu, în beneficiul familiei adoptive. Putem vedea aici schiţa unui proces de “exploatare a copilului”.
  2. Când adopţia se face “pentru că nu am reuşit să avem un copil”, această rană narcisică, însoţită de un grad ridicat de culpabilitate ( nu suntem în rând cu lumea!) şi de ruşine riscă adeseori să fie trecut copilului care se va simţi ca o persoană de mâna a doua, o persoană de înlocuire, un înlocuitor. Aceste sentimente şi trăiri le sunt sporite de atitudinea societăţii. Infertilitatea familiei face încă obiectul unei stigmatizări din partea societăţii (Lansford, Ceballo, Abbey, Steward, 2001). Adeseori aceşti părinţi încărcaţi de povara emoţională a insuccesului nu comunică copilului situaţia lui de adoptat şi fac tot ce le stă în putinţă pentru a evita dezvăluirea adopţiei. Se cunoaşte deja condiţia cu potenţial alienant în care se află un copil căruia i se ascunde adopţia şi i se construieşte o falsă identitate.
  3. Există situaţii în care motivaţia adopţiei constă în urmărirea unor beneficii materiale. Aceste cazuri, desigur, foarte puţine, ar necesita o corectă identificare şi prevenire a producerii lor căci astfel de situaţii nu construiesc un loc sănătos pentru copilul adoptat, în sânul familiei.
  4. Cele mai simple situaţii de adopţie, deşi nu fără risc, sunt acelea în care există o motivaţie implicită a familiei de a adopta: când un părinte se recăsătoreşte şi noul soţ adoptă legal copilul celuilalt soţ; când se petrece o dramă într-o familie iar familia lărgită decide adoptarea copiilor rămaşi în urma părinţilor.
  5. Există însă adopţii care se întâmplă în virtutea iubirii faţă de copii şi a compasiunii faţă de copiii separaţi de părinţi. În aceste cazuri, capacitatea de sacrificiu a părinţilor adoptivi este remarcabilă. O astfel de motivaţie a adus după 1990 numeroşi părinţi din toate colţurile lumii, pentru a adopta “micuţii nefericiţi din România”. Părinţii veneau din America, într-o ţară cum e România, la capătul lumii, pentru a adopta un copil. Doreau să-l adopte chiar dacă el avea o dizabilitate evidentă, ereditară sau achiziţionată în urma separării de părinţi. Eforturile acestor părinţi sunt cel mai bine descrise de o mamă adoptivă din Austria, care a adoptat un copil din România. În ziua în care copilul adoptat s-a întors acasă de la şcoală plângându-se de răutăţile colegilor care îşi băteau joc de el spunându-i că e adoptat, mama l-a învăţat să răspundă: “Da, sunt adoptat! Asta înseamnă că părinţii mei m-au iubit atât de mult, încât au plecat în lume să mă caute. Voi, s-a întâmplat să vă naşteţi în familiile voastre. Dar pentru mine au plecat în lume ca să mă aducă acasă!”. Desigur o astfel de motivaţie generoasă este mai frecventă în societăţile centrate pe copii. Ultimele alegeri în România nu ne-au convins că am fi o astfel de societate. Nici un candidat din multitudinea de candidaţi la preşedenţie nu a lăsat loc în discursurile electorale cauzei copilului.

Chiar şi în aceste cazuri de adopţii, bazate pe o motivaţie sănătoasă, există riscul nereuşitei. Riscul poate veni dintr-un nivel al aşteptărilor prea înalt, faţă de copilul adoptat. În astfel de cazuri putem vedea o similitudine cu familiile care îşi doresc un copil, iar după ce copilul se naşte, părinţii descoperă cu neplăcere, ce dificil e să creşti un copil.

Motivaţia familiilor adoptive este larg influenţată de contextul cultural. În România, adopţiile nu sunt în mod tradiţional o soluţie comună pentru copiii separaţi de părinţi. România nu e o societate care să valorizeze copilul, plasându-l în centrul atenţiei. Comunităţile privesc copiii adoptaţi ca pe nişte persoane de mâna a doua şi adeseori familiile sunt stigmatizate. Stigmatizarea familiilor adoptive de către societate pare însă mult mai frecventă în întreaga lume decât ne-am aştepta (Lansford, Ceballo, Abbey, Steward, 2001). Numărul adopţiilor având la bază o motivaţie sănătoasă este însă mult mai mic la noi, în comparaţie cu alte ţări, unde listele cu familiile care aşteaptă pentru a adopta sunt foarte lungi şi sistemul de protecţie nu dispune de copii adoptabili. La noi, în mod tradiţional, adopţiile se realizau în familia lărgită. Abia după 1997, şi mai ales după 2001, odată cu crearea noilor structuri şi iniţierea noilor reglementări în protecţia copilului, s-au înmulţit cazurile de adopţii naţionale şi familiile româneşti au devenit mai interesate pentru adopţie.

ONG-urile, mai ales cu origini în afara ţării, au fost intens active în domeniul adopţiilor, sporind numărul copiilor adoptaţi şi schimbând în mare măsură viziunea românească tradiţională asupra adopţiei. Explorarea acestei “viziuni” relevă faptul că impedimentul major relevat de familiile din România, în adoptarea unui copil este de ordin material; “am dori să adoptăm, dacă am sta mai bine din punct de vedere material”, ne spun majoritatea familiilor intervievate cu privire la adopţii, într-o cercetare făcută la începutul anului 2009, în judeţele Timiş, Arad, Hunedoara ( Muntean, Bârneanu, Negrea 2009).

În prezentarea noastră vom reliefa caracteristicile ce definesc familia adoptivă, fără a o compara însă cu familiile ne-adoptive. Studierea părinţilor adoptivi a făcut mai puţin obiectul cercetărilor de până acum (Lansford, Ceballo, Abbey, Steward, 2001).

Comparaţia pe care o vom face va fi axată pe succesul adopţiei. Care e diferenţa între o familie adoptivă ce a reuşit cu succes realizarea “filiaţiei între adoptator şi adoptat” şi o familie mai puţin eficientă în acest proces? În vederea acestei prezentări considerăm că succesul adopţiei este rezilienţa copilului. Conform evaluărilor întreprinse de Smith în 2001 (apud Johnson şi Wiechelt, 2004), pe o treime din cazurile de rezilienţă dintr-un lot de copii crescuţi în condiţii de sărăcie şi adversităţi, factorii protectivi, promotori ai rezilienţei sunt:

  • Cel puţin o relaţie strânsă cu un model sau un ataşament sănătos faţă de cel care îl îngrijeşte;
  • Un temperament facil, o natură bună, caldă, care să-i facă să fie plăcuţi celorlalţi;
  • Prieteni la şcoala şi participări la grupuri de interese şi tabere;
  • Un limbaj şi o capacitate de reflecţie superioară comparativ cu generaţia din care face parte;

Evaluarea noastră evidenţiază toţi aceşti factori chiar dacă aici ne ocupăm doar de primul factor, ataşamentul copilului în relaţie cu părintele, cu părinţii.

În prezentarea noastră, ne vom axa pe tipul de ataşament al copilului stabilit faţă de părinţii săi adoptivi. Întreaga literatură pe tema rezilienţei (Werner & Smith, 2001; Masten, 1994; în Johnson & Wiechelt, 2004) subliniează importanţa primelor legături dintre copil şi persoanele în a căror protecţie se află (Bowlby, 1984) în crearea rezilienţei copilului.

 

2. Proiectul FISAN

Proiectul FISAN a început în anul 2009, fiind un proiect de cercetare exploratorie, PNII, finanţat de către UEFISCSU. Proiectul se desfăşoară prin Centrul de cercetare a interacţiunii copil-părinte (CICOP), al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie, a UVT. În cadrul cercetării având ca ţintă adopţiile naţionale, condiţiile realizării adopţiei şi interacţiunea părinţilor adoptivi cu copilul adoptat, precum şi reprezentarea comunităţii asupra adopţiei, sunt văzute din perspectiva teoriei ataşamentului.

 

Scopul acestei cercetări este de a cunoaşte condiţiile în care adopţiile pot fi ferite de riscurile de eşec dar şi acela de a cunoaşte măsura în care adopţiile pot contribui la dezvoltarea rezilienţei copilului separat de părinţii săi biologici. Proiectul beneficiază de o coordonare şi colaborare din partea Departamentului de Cercetare a Universităţii din Lausanne, condus de Prof. Blaise Pierrehumbert, personalitate recunoscută pe plan internaţional. FISAN face parte din reţeaua internaţională iniţiată de Prof. Blaise Pierrehumbert, “Adopţie, adolescent, ataşament”, din care fac parte 12 universităţi din Europa, Canada, SUA şi Asia. În cadrul cercetării, colectarea datelor se centrează pe adolescenţii adoptaţi la vârstă mică şi pe familiile lor. Cercetarea este de tip transdisciplinar, cercetareacţiune. Acest lucru face ca beneficiile familiilor participante să fie imediate, cercetătorul fiind un consilier sau făcând referirea familiei sau a adolescentului către un serviciu de specialitate dacă acest lucru apare ca fiind în beneficiul copilului şi a familiei. Adolescenţii din proiect vor beneficia de participarea la o tabără de art-terapie care le va sprijini eforturile de autocunoaştere specifice adolescenţei, poate mai dificile în cazul copiilor adoptaţi. S-au iniţiat convenţii de colaborare la nivel guvernamental şi în teren, cu structurile de protecţie a copilului.

Investigarea ataşamentului copilului adoptat se face cu un instrument specific: FFI (Steele, 2003). Tulburările reacţionale de ataşament sunt evidenţiate cu DAI (Smyke, Zeanah, 2004) modificat de echipa din Lausanne. Atât părinţii cât şi copiii răspund unui chestionar general conţinând itemi comportamentali specifici variantei româneşti a CBCL ( Achenbach,1981).

Familia este evaluată prin prisma instrumentului Parental Development Interview (PDI). Obiectivele proiectului sunt:

  1. Pe perioada celor 3 ani un număr de aproximativ 150 de familii adoptive cu copii adolescenţi vor beneficia de un sprijin de specialitate în scopul ameliorării relaţiei cu copilul adoptat.
  2. Pe perioada primului an al proiectului, un număr de aproximativ 15 tineri cercetători vor fi formaţi cu instrumentele de cercetare şi rigorile cercetării în domeniul socio-uman.
  3. Pe perioada primului an vor fi traduse şi validate instrumentele de cercetare.
  4. Pe perioada proiectului, la nivelul celor 47 de DGASPC-uri din ţară cât şi al Universităţilor româneşti având secţii socio-umane se va dubla volumul atenţiei şi al informaţiei pe tema adopţiei.
  5. Ca urmare a proiectului vor apărea noi reglementări şi reorganizări structurale în domeniul adopţiei.
  6. Cercetarea din România în domeniul socio- uman îşi va releva, şi prin acest proiect, valenţele de partener serios pe plan european şi internaţional.
  7. În întreaga societate românească problema adopţiei va fi reprezentată într-un mod care să faciliteze reuşita adopţiei.

Schimbarea imaginii adopţiei în reprezentarea socială de la noi, urmărită în faza de valorizare a cercetării, face parte dintr-o importantă schimbare necesară, ţintind implementarea standardelor europene în sistemul protecţiei copilului din România. Într-un sens mai larg, efectul dorit al cercetării noastre va contribui la ampla schimbare necesară a atitudinii şi a funcţiilor parentale în interacţiune cu copilul, în ţara noastră.

 

3. Ba teria de instrumente utilizate în evaluar e

Cadrul teoretic al cercetării îl reprezintă teoria ataşamentului, care aduce în psihologia dezvoltării umane, o viziune ecosistemică şi interacţionistă. Instrumentele de evaluare sunt:

  • trei interviuri calitative (FFI, PDI, DAI),
  • CBCL (pentru investigarea tulburărilor de comportament),
  • chestionarul School Success Profile.

În lucrarea de faţă, desprinderea caracteristicilor familiilor cu succes în adopţii o vom face bazândune pe două din aceste intrumente, ambele fiind interviuri calitative. Unul din acestea (preponderent FFI) se adresează copilului iar celălalt, preponderent PDI, părinţilor adoptivi.

Interviurile calitative

Interviul ca metodă este una din cele mai importante căi de a-i înţelege pe semenii noştri. Dar pentru a afla despre ceilalţi punându-le întrebări, noi, cercetătorii, “trebuie să ne amintim permanent să-i tra tam ca pe nişte oameni, semenii noştri” (Fontana, Frey, 1994). Doar astfel ei se vor simţi în largul lor pentru aşi dezvălui viaţa. După întâlnirea evalutivă cu o familie adoptivă, mama ne spune la sfârşit: “M-am temut că vor veni nişte persoane importante, scorţoase şi nu vom şti ce să răspundem la întrebări. Dar de fapt ne-a făcut plăcere să stăm de vorbă…mai treceţi pe la noi!”

  • Interviul semistructurat pentru părinţii adolecenţilor adoptaţi în copilăria mică. Acesta este creat prin adaptarea şi combinarea a alte trei instrumente tip interviu calitativ: Parent Development Interview (PDI), al lui Aber et al., Working Model of the Child Interview (WMCI) (face parte din Child Attachment Interview a lui Target, Fonagy si Shmueli- Goetz,2003) si Reflective Functionning, inclus în ultima variantă, revizuită a PDI.

Interviul are 60 de întrebări grupate în 6 secţiuni:

  • Reprezentarea copilului,
  • Reprezentarea relaţiei cu copilul,
  • Experienţa afectivă cu părinţii,
  • Istoria personală a părinţilor cu proprii părinţi,
  • Separarea de copil,
  • Reprezentarea trecutului şi a viitorului cu copilul.

Interpretarea este destul de dificilă în sensul “bricolării” tuturor datelor colectate şi apoi a sortării lor pe câteva categorii care ţin de: a. experienţa afectivă a părinţilor: mânie, sentimentul de neputinţă de nevoie de ajutor, tristeţea separării, vinovăţie/jenă, bucurie/plăcere şi competenţă eficacitate b. experienţa afectivă a copilului (aşa cum e percepută de către părinţi): mânie, dependenţă/ independenţă, tristeţea separării şi bucurie/plăcere c. codarea globală şi stilul parental: modul în care părinţii reflectează (mentalizarea) asupra relaţiei cu copilul, coerenţa părintelui, bogăţia percepţiilor şi modul în care descriu, vorbesc, despre relaţia cu copilul. Stilul parental identificat de test poate fi: punitiv, stabilirea limitelor, ineficient, negociere, permisivitate.

  • Un interviu semistructurat pentru tânărul adoptat. Este un instrument creat prin compilarea a două cunoscute instrumente de evaluare pentru copii: Child Attachment Interview (CAI) dezvoltat de Mary Target, Yael Shmueli-Goetz, Adrian Datta si Peter Fonagy (2003) şi Friends and Family Interview (FFI) dezvoltat de Howard &Miriam Steel (2003). CAI evaluează reprezentările securităţii ataşamentului faţă de ambii părinţi precum şi starea psihică generală a copilului relativă la ataşament.

FFI ţinteşte reprezentările ataşamentului, mai ales aspectele de coerenţă în relaţiile de ataşament. Itemii testului sunt:

  • coerenţa,
  • funcţia de reflecţie sau de mentalizare,
  • înţelegerea trăirilor prezente în cadrul relaţiilor semnificative,
  • dovezi de paradis securizant în relaţie cu figuri semnificative,
  • dovezi de stimă de sine,
  • relaţiile cu colegii,
  • anxietăţi şi defense,
  • diferenţierea reprezentărilor parentale,
  • clasificarea ataşamentului printr-un scor nuanţat,
  • alte elemente înregistrate în timpul evaluării,
  • codificarea limbajului non-verbal.

Ataşamentul reprezintă singura valoare relevantă pentru prezentarea de faţă. Ataşamentul este prezentat pe două, respectiv patru dimensiuni: ataşament securizant autonom şi ataşament insecurizant cu formele: evitant (demisionar), preocupat (ambivalent), dezorientat/dezorganizat. Fiecare dimensiune are 4 categorii de evaluare:

  1. = absent;
  2. = puţine dovezi;
  3. = dovezi medii;
  4. = dovezi evidente.

4. Familii adoptive de succes: caracteristici relevanate ale familiei/rezilienţa

Tipurile de ataşament prezente la copiii evaluaţi sunt mai puţin relevante atâta vreme cât comparaţia nu se face cu copiii crescuţi în familii biologice. Ţinând seama de faptul că lotul cercetat nu este reprezentativ statistic, procentele sunt doar orientative (tabel 2). Din lotul cercetat, 7 copii adoptaţi au un ataşament securizant, autonom ceea ce înseamnă că succesul a 7 familii adoptive este deplin. Desigur, acest succes nu depinde doar de abilităţile familiei ci în mare măsură şi de perioada anterioară adopţiei. Evenimentele petrecute în viaţa copilului în acea perioadă pot influenţa cu atât mai mult evoluţia copilului în familie cu cât a trăit o perioadă mai lungă înafara familiei. Copiii din lotul de cercetare au fost adoptaţi la vârste diferite, respectiv între 9 luni şi 4 ani. Această diferenţă este extrem de importantă mai ales că vârsta de început a fost trăită în locuri semnificativ diferite sub aspectul condiţiilor de viaţă: fie în spital, fie la asistentul maternal, fie în instituţie cu mulţi copii.

Interpretarea noastră se axează însă, aşa cum am mai spus, pe caracteristicile familiei sub aspectul parentalităţii, încercând să punem în relaţie ataşamentul copiilor cu caracteristicile părinţilor.

Prezentăm mai jos, în tabele, caracteristicile părinţilor aşa cum sunt identificate de către PDI. Este surprinzător impactul experienţei afective a părinţilor cu propriii lor părinţi în copilărie, asupra relaţiei pe care aceştia reuşesc să o construiască cu copilul adoptat. Deşi nu întotdeauna conştientizează importanţa primei lor relaţii cu părinţii în relaţia cu propriul copil, deşi adeseori fac o prezentare săracă şi idealizată a părinţilor, modul lor de a se relaţiona cu copilul este amprentat de această primă relaţie. Adeseori în timpul interviului părinţii conştientizează similitudinile între comportamentul lor cu copilul şi cel al propriilor părinţi cu ei, pe când erau copii.

Aşa cum am văzut mai sus, se înregistrează 7 copii cu ataşament securizat. În cazul lor, experienţa afectivă a părinţilor, în raport cu copilul, este prezentată în tabelul 4.

Părinţii adoptivi, în cazul copiilor cu ataşament securizant, se caracterizează printr-un nivel scăzut de mânie resimţită şi exprimată în relaţia cu copilul şi de absenţa ostilităţii faţă de copil. Aceşti părinţi sunt conştienţi de rolul ce îl au în promovarea ataşamentului copilului, sunt calzi în relaţia cu copilul şi le face plăcere să interacţioneze cu copilul. Acestea sunt caracteristicile prezente omogen, la nivelul maxim. În ceea ce priveşte sentimentul de competenţă al părinţilor şi încrederea ce o au in relaţia cu copilul, părinţii se plasează la cote superioare. Nevoia de sprijin a părinţilor, în aceste cazuri, nu este copleşitoare ceea ce este congruent cu cotele bune la competenţa parentală. Un singur părinte recunoaşte o oarecare nevoie de sprijin şi o satisfacţie mai redusă faţă de ceea ce obţine ca sprijin. Un aspect interesant al trăirilor parentale este sentimentul vinovăţiei faţă de copil.Acesta nu apare niciodată la o cotă maximă dar doar într-un caz este absent. Aşadar o oarecare vinovăţie faţă de copil, sentimentul că nu au făcut tot ce se putea pentru binele copilului apare generalizat la părinţii adoptivi buni dar nu copleşitor. Probabil că reprezintă un impuls pentru conştientizarea şi ameliorarea continuă a relaţiei cu copilul şi de asemenea se leagă de compasiunea şi iubirea faţă de copil. După cum spunea o mamă: “cred că ar fi fost mai bine pentru ea dacă nu ar fi trebuit să lucrez… dar i-am explicat mereu că dacă nu aş lucra şi as fi acasă cu ea, tot timpul, nu ne-am putea permite toate lucrurile ce şi le doreşte şi ni le permitem aşa….”

 

Aşadar, plăcerea în interacţiunea cu copilul, căldura în comunicarea cu copilul, lipsa oricărei ostilităţi faţă de copil şi conştiinţa responsabilităţii părintelui în promovarea ataşamentului securizant la copil, caracterizează clar, din perspectiva relaţiei afective cu copilul, profilul părintelui a cărui copil are un ataşament securizant.

Trebuie însă să subliniem faptul că nu doar părinţii copiilor securizaţi au aceste caracteristici. Acest lucru atrage atenţia asupra importanţei factorilor personali ai copilului, ţinând atât de potenţialul său genetic căt şi de primele experienţe, ca fundament al relaţionărilor cu părinţii adoptivi. Aşadar nu doar calitatea părintelui ci poate şi puţin noroc sunt necesare pentru a pune bazele unui destin fericit al copilului adoptat.

Modul în care copilul este perceput de către părinte influenţează, desigur, trăirile afective ale părintelui în relaţie cu copilul (tabelul 3). Comparând numărul copiilor cu ataşament securizant (7) cu valorile ce consemnează percepţia părintelui asupra afectivităţii copilului, cele mai apropiate valori ne apar a fi valorile relative la manifestările afectuoase ale copilului. Valorile semnificative în percepţia afectivităţii copilului se referă la: fericirea copilului (67%+13%=80%), lipsa totală de agresivitate a copilului (54%) şi lipsa totală a unor manifestări de respingere a părintelui de către copil (50%). Comparând absenţa exprimării furiei părintelui în relaţie cu copilul (66%+17%=83%) cu valoarea ridicată a percepţiei copilului de către părinte ca fiind fericit (80%) constatăm o mare apropiere. Nu este de neglijat nici lipsa de agresivitate a copilului (54%) în relaţie cu manifestările slabe ale furiei parentale (66%).

Este relevant tabloul afectiv pe care părinţii adoptaţi îl creionează copilului, în cazul celor 7 copii cu ataşament securizant. Urmărind coloanele tabelului 5, constatăm că o singură coloană, aceea a imaginii pe care părinţii o au cu privire la agresivitatea copilului are rezultate uniforme: nici un părinte nu vede la copil o agresivitate în relaţia cu el, cu părintele. Ultima coloană ne arată că părinţii acestor copii nu percep decât manifestări foarte slabe ale unor comportamnete de respingere, rejetare, ale copilului. Nu văd la copil comportamente de manipulare decât în situaţii limitate, rar, şi îşi văd copilul ca fiind fericit în general şi afectuos cu ei.

A treia categorie de date furnizate de PDI se referă la impresia globală pe care evaluatorul o are asupra întregii evaluări. Este vorba despre coerenţa informaţiilor şi a datelor furnizate de părinţi, raportate la atmosfera şi datele globale. Impresia globală pe care evaluatorul o are asupra discursului parental, ne arată că lotul cercetat este capabil de o bună descriere a copilului (58%), are un înalt grad de coerenţă (55%) şi o remarcabilă mentalizare a relaţiei cu copilul (37%) precum şi o bogăţie a percepţiei copilului (37%+37%=74%). În alţi termeni, 74% din părinţii adoptivi îşi “văd” copilul.

 

Putem compara acest tablou global prezentat de cei 24 de părinţi adoptivi cu tabloul prezentat de cei 7 părinţi ai copiilor cu ataşament securizant.

Tabelul 8 arată gradul maxim de mentalizare a relaţiei cu copilul. Este vorba despre părinţii ce reflectează asupra relaţiei cu copilul, care au găsit şi menţin un loc important în mintea lor pentru copilul adoptat.

Coerenţa globală a acestor părinţi exprimă bunăstarea lor în relaţia cu copilul, inexistente unor spărturi în interacţiuni. De altfel, gradul ridicat de mentalizare a părinţilor cu privire la relaţia cu copilul este dovedit şi de bogata descriere a copilului, părinţii dovedindu-se astfel experţi în cunoaşterea copilului adoptat. Stilul parental exprimă o atitudine constantă în relaţia cu copilul adoptat şi se fundează pe anumite principii de relaţionare cu copilul a căror sorginte este adeseori trădată de relatările părinţilor cu privire la relaţiile proprii cu părinţii lor. Pe întregul lot de părinţi, stilul părintelui negociator (33%) înregistrează o valoare apropiată de aceea a copiilor cu ataşament securizant (29%). Sugerează acest lucru faptul că la vârsta adolescenţei copiilor, eficienţa parentală este conditionată de capacitatea părintelui de a vedea în copil un partener de negocieri mai degrabă decât un recipient al “înţelepciunii şi experinţei parentale”? În ceea ce priveşte copii cu ataşament securizant, situaţia se prezintă astfel (tabelul 10).

Doar stilul negociator şi cel permisiv apar în rândurile părinţilor cu copii cu ataşament securizant. Aceste stiluri fac loc copilului în spaţiul afectiv şi pragmatic al familiei, ca parteneri de dialog în căutarea soluţiilor optime, ca parteneri în evenimente reuşite sau mai puţin fericite. În cazul stilului permisiv, părintele adeseori acordă o libertate de manifestare a copilului care în acelaşi timp evidenţiază marea încredere a părintelui în copil, dar poate fi văzută şi ca o sursă de risc, de expunere a copilului.

Cercetările din neurobiologie, din ultimii ani, concluzionează cu privire la calităţile parentale optime dezvoltării sănătoase a copilului, structurând următoarele aspecte importante în interacţiunea cu copilul (Siegel):

  • dialogul reflectiv
  • comunicarea emoţională
  • cooperarea, colaborarea
  • naraţiunea coerenţa
  • repararea rupturilor.

 

Neurobiologia demonstrează veridicitatea teoriei ataşamentului privind dezvoltarea sănătoasă a copilului. Coerenţa părinţilor, naraţiunile coerente relative la propria lor copilărie relatate copiilor adoptaţi, capacitatea lor de a reflecta asupra copilului, dar şi de a stabili un dialog reflectiv negociind cu copilul, lipsa unor comportamnete mânioase în relaţie cu copilul precum şi a comportamentelor percepute de respingere a părintelui de către copil, condiţionează repararea rupturilor.

Umorul în dialog, colaborarea în diferite activităţi aşa cum e relatată de părinţi sunt tot atâtea aspecte ce neau fost semnalate în interviuri de către părinţii cu copii cu un ataşament securizant.

 

5. Studiu de ca z

Familia S., nucleară, alcătuită din cei doi părinţi şi doi copii adoptaţi, fraţi de mamă, a adoptat primul copil, L., fetiţa în vârstă de 14 ani acum, pe ând avea doi ani. În acel timp, dl V. S. avea 45 şi dna E. S avea 39.

Erau căsătoriţi de un număr buni de ani şi nu reuşeau să aibă un copil. Dna S îşi găsise alinare în biserică, iar dlui S i se întampla destul de des să recurgă la alcool ca mijloc de împăcare a tuturor lucrurilor. El nu frecventa biserica deşi nu îşi împiedica soţia să participe la slujbe şi la acţiunile umanitare ale bisericii.

Fără a fi bogaţi, îşi puteau permite un oarecare confort material. Tatăl, pensionar acum, avea 8 clase şi Şcoala profesională si lucrase ca şofer iar mama, avea 8 clase, fusese ţesătoare şi era acum, şi ea, pensionară.

Dna S se ruga lui Dumnezeu cerându-i un copil iar în anul acela, în primăvară, avusese un vis în care un glas îi spusese “ ceea ce aştepţi, va veni!”. Acest vis generase o mare bucurie în familie, ambii soţi fiind siguri că vor avea un copil. Anul s-a scurs însă fără ca dna S să rămână gravidă. La una din acţiunile umanitare ale bisericii, în preajma Crăciunului, dna S a participat la colectarea de produse alimentare şi haine destinate copiilor din sistemul de protecţie a copilului din judeţ.Reprezentanţii sistemului au îndrumat gestul caritabil şi ofranda către familiile de plasament. Unii enoriaşi ai bisericii au însoţit bunurile colectate şi le-au oferit cu mâna lor copiilor şi asistenţilor maternali. De aseme- nea, au făcut şi poze cu beneficiarii, în măsura în care aceştia acceptau. O mamă, asistentă maternală avea în plasament o fetiţă de câteva luni, pe care reprezentantul bisericii înduioşat, a luat-o în braţe făcându-şi o poză cu copilul. Rostul acestor poze era ca ulterior să fie arătate în adunarea bisericii, tuturor credincioşilor aşa încât aceştia să aibă sentimentul de a fi participat până în ultimul moment la caritatea gestului lor de a dona unor copii lipsiţi de părinţi. Dna S a văzut poza cu fetiţa despre care probabil s-a discutat mai mult fiind vorba de cel mai mic copil întâlnit de biserică în această acţiune.

 

Cineva a pus dnei S, care examina atentă poza, o întrebare amuzată şi retorică: “de ce nu ai lua tu fetiţa?”. Dna S., căreia nici prin minte nu-i trecea acest lucru, a lăsat jos poza pe jumătate iritată de întrebarea femeii. Peste câteva luni, dna S visează noaptea că se află în faţa unei porţi impozante pe frontiscipiul căreia scrie: “Orfelinat de copii”. În vis aude o voce care –i spune să intre căci acolo găseşte ceea ce caută. Dna S. se trezeşte tulburată şi-i spune soţului visul. Amăndoi înţeleg că menirea lor este să adopte un copil. Fără întârziere, în aceeaşi saptămână se duc la serviciul de protecţie a copilului din judeţ, unde li se comunică faptul că există un copil cu vârsta sub doi ani, plasat în asistenţă maternală şi care îndeplineşte condiţiile pentru adopţie. Părinţii se trezesc în faţa copilului din poza examinată anterior de dna S. Peste cinci ani, pe când fetiţa mergea la şcoală dându-le mari satisfacţii părinţilor, părinţii află despre un frate natural al fetiţei, care fusese din nou abandonat de mamă. Asistenta maternală, aceeaşi, o contactează pe mama S. spunându-i despre băiat. Părintii decid imediat adopţia, spre marea satisfacţie a dlui S care avea acum şi un fiu.

În momentul evaluării în cadrul proiectului FISAN, fetiţa, L., avea aproape 14 ani iar băiatul, N., 6 ani.

La evaluare au venit mama şi cei doi copii, ulterior apărând şi tatăl şi uşurând sarcina cercetătorilor care erau obligaţi să dea atenţie şi lui N., care nu făcea interesul activităţii lor şi în acelaşi timp, să tolereze întreruperile mamei şi ale fetitei L., din răspunsurile ce le dădeau în procesul de evaluare, pentru a răspunde solicitărilor lui N.

Întâlnirea a debutat cu întrebările iniţiale printre care şi aceea privind schimbarea numelui copilului. “Aţi schimbat după adopţie numele copilului?”, răspunsul mamei vine prompt :”nu, a rămas cu numele dat de mama ei: “Iulia”. Peste o clipă, cere fetiţei să dea atenţie fratelui ei, chemând fetiţa cu numele “L”. Am reacţionat întrebând: “dar aţi spus că nu i-aţi schimbat numele?”. Răspuns: “Păi nu l-am schimbat în acte dar noi ne-am obişnuit să o numim “L”, un nume pe care l-am luat dintr-un cântec!”. Ulterior am constat că fetiţa se recomandă astfel: L. Aşadar noul nume are o puternică semnificaţie pentru părinţi şi este cel utilizat de toată lumea, şi internalizat de fetiţă.

La întrebarea privind motivul adopţiei suspină şi nu ştie cum să înceapă. Cu un aer sigur de ea şi împingându- o de la spate, fetiţa îi spune: “Hai, zi odată!”. Şi atunci mama, începând cu: “vedeţi, dtră dnă, eu am visat-o pe ea şi am ştiut că ea e a noastră, a fost lucrarea Domnului….” a relatat povestea viselor. În timpul poveştii, fetiţa o privea cu ochi strălucitori şi exigenţi ca nu cumva mama să uite vreun detaliu. Era naşterea ei, era identitatea ei, fiecare detaliu era important.

În relaţiile cu comunitatea a trebuit adeseori să se ridice pentru copiii ei care erau numiţi “orfelinii” sau “ţigani”şi erau alungaţi de la fântâna comună din sat.

Mama şi tata au făcut două lucruri: au mers în confruntare cu persoanele care fuseseră agresive cu copiii şi au sfătuit copiii să nu mai freceventeze acele locuri din comunitate. La şcoală, fetiţa este premiantă ceea ce pentru cei doi părinţi cu o educaţie mai limitată, apare ca o minune. În special tatăl manifesta un respect deosebit faţă de rezultatele fetei. Dinspre fetiţă spre ei relaţia este una de siguranţă, de iubire, de participare. Adolescentă fiind, are şi un aer critic uneori, ca o persoană importantă de care trebuie să se ţină seama.

Deşi acum frecventează biserica, tatălui i se mai întampla uneori să bea. Singura persoană de care se jenează este fetiţa. Tatăl este o persoană întreprinzătoare, cu iniţiative, a fost câteva luni la lucru în Italia, s-a întors căci nu putea trăi mult timp la distanţă, fără ei, au deschis un magazin în sat unde lucrează cu toţii, inclusiv fetiţa, când şi cât doreşte.

Examinarea cu FFI a fetiţei conduce la concluzia unui ataşament securizant autonom. Coerenţa generală se situează la cote maxime, cu un înalt grad de adevăr în ceea ce relatează cu largheţe, cu numeroase exemple privind relaţionarea cu ceilalţi, într-un mod natural, adeseori pe un ton amuzat, şi plăcut interlocutorului. Având o coerenţă înaltă, fetiţa prezintă semnale minime de defensă şi anxietăţi. Comportamentele sale sunt susţinute de o capacitate de mentalizare şi reflecţie foarte bună, ceea ce o face să aibă o perspectivă dinamică asupra relaţiilor cu ceilalţi şi cu sine însăşi, cu viziunea schimbărilor ce au apărut şi vor apărea în timp.

Această trăsătură o face capabilă să înţeleagă viziunea celorlalţi asupra lucrurilor şi a ei înşişi, trăirile şi sentimentele specifice relaţiilor cu persoanele semnificative.

Nu în ultimul rând, buna ei capacitate de reflecţie o plasează la şcoală printre copiii premianţi ai clasei. Atât în relaţia cu mama, cât şi cu tata şi prietena ei, Claudia, L. are sentimentul de siguranţă, de confort. Ea face o bună diferenţiere între rolurile diferite ale celor doi părinţi şi interacţionează cu fiecare în modul cel mai eficient cu putinţă, cu confort şi încredere. Buna stimă de sine se concretizează, conform FFI, în competenţele sociale manifeste, în competenţele şcolare reliefate de PSS, în identificarea de gen evidenţiată de preocupări feminine caracteristice vârstei, şi în prezenţa unor referinţe la imaginea corporală şi părţi ale corpului. Se descrie pe sine: “veselă”, “cinstită” şi “harnică”. Relaţiile cu prietena ei sunt de calitate, deşi are şi capacitatea unei evaluări critice.

Examinarea cu PDI a mamei este în totală concordanţă cu rezultatele evaluării fetiţei. Deşi având un nivel scăzut de educaţie (8 clase), mama manifestă o capacitate de reflecţie şi de simbolizare rar întâlnite. Exprimarea unor sentimente de mânie în relaţie cu copilul se face la un nivel moderat, arareori, şi în acompanierea unor judecăţi amuzate asupra ei înşişi, a propriei adolescenţe. Deşi nu exprimă nevoie de sprijin şi incapacitate de a se descurca cu sarcinile parentale, ea este conştientă de suportul permanent disponibil din partea surorilor ei şi a vecinilor. Mărturiseşte cu un sentiment de vinovăţie destul de accentuat comportamentul punitiv avut faţă de copil într-o împrejurare în care i s-a părut că acesta se expunea pericolului. Întregul interviu este o dovadă a bucuriei de a avea copilul şi a fericirii pe care copilul a adus-o în casa lor, a schimbărilor pozitive petrecute în relaţia cu soţul dar şi cu tatăl său, prin apariţia copilului.

Se simte încrezătoare şi competentă, sigură de capacitatea de a face faţă situaţiilor. Viaţa ei este centrată pe copil fără a manifesta însă nici un fel de dezamăgire la gândul ca fetiţa ar putea avea la această vârstă unele secrete faţă de ea. Este un părinte cald, fără nici un fel de manifestare ostilă faţă de copil şi facilitând în cea mai mare măsură, dezvoltarea ataşamentului securizant al copilului. Imaginea pe care o are despre fetiţă este că e un copil fericit şi afectuos, fără agresiuni, fără comportamente de control sau manipulare. Nu se simte respinsă de fetiţă în nici o împrejurare deşi admite că s-ar putea să aibă faţă de ea unele secrete legate de preocupările specifice vârstei la care se află fetiţa.

Întregul interviu are un înalt grad de coerenţă, cu o bogăţie a percepţiilor asupra relaţiilor cu copilul şi cu o uimitoare capacitate de reflecţie asupra relaţiei. Vorbind despre relaţia cu fetiţa ea spune: “Ne înţelegem bine, avem încredere una în cealaltă, mă ascultă, este prietenoasă şi secretoasă….când vrem să facem ceva să nu afle tatăl ei…”. Stilul parental este unul de negociere cu copilul ceea ce facilitează maturizarea copilului precum şi dezvoltarea unui sentiment al competenţei şi stimei de sine la copil.

 

6. Discuţii

Ce am învăţat din evaluările de până acum cu privire la familiile adoptive, instrumente de evaluare, copii adoptaţi:

Discutarea rezultatelor preliminare obţinute în cadrul proiectului FISAN, pe cele 24 de cazuri de familii adoptive şi 7 cazuri în care ataşamentul copilului este unul securizant, o facem în contextul literaturii de specialitate şi subliniind faptul că numărul familiilor aflate în studiul nostru, nu este semnificativ din punct de vedere statistic.

Rezilienţa este dată de calitatea relaţiilor în familie precum şi de starea de confort a părinţilor şi copiilor (well-being) şi nu de tipul familiei: familie biologică sau adoptivă (Lansford, Ceballo, Abbey, Steward, 2001).

Conditia de bază a calităţii relaţiilor este capacitatea de reflecţie a părintelui cu privire la sine însuşi, la copil şi la relaţia cu copilul, precum şi a raporturilor cu ceilalţi: cu soţul, cu proprii părinţi, cu comunitatea din care face parte împreună cu copilul. Această capacitate de a reflecta exersată şi exprimată în interacţiunea cu copilul este un bun model de relaţionare şi reacţie în raport cu lumea în general sau cu situaţiile problematice în special, oferit copilului. Cercetarea noastră sugerează faptul că stilul parental propice dezvoltării ataşamentului securizant este cel de negociator. Acest lucru este în acord şi cu teoriile privind psihologia adolescentului. Adolescentul are nevoie de un părinte partener, capabil să-i respecte opiniile şi să-i valideze nevoile specifice vârstei.

Cele mai reuşite adopţii, cu copii rezilienţi şi bine ancoraţi în relaţiile cu părinţii, aduc în faţa noastră părinţi coerenţi, cu o bogată percepţie a copilului şi respect faţă de copil şi cu sentimentul valorii copilului în viaţa lor. În acest sens, mama unui copil cu un ataşament securizant ne mărturiseşte că apariţia copilului în familie a condus la sporirea bunăstării familiei, inclusiv a vieţii cuplului:”Veneam de la servici şi stăteam ca doi popândăi. Nu aveam ce să facem şi eram plictisiţi de tot”.

Interesant este că în cazurile de adopţii reuşite, în care copiii dezvoltă un ataşament securizant, părinţii povestesc frecvent copiilor, în momentele de ritual ale vieţii cotidiene1, episoade din propria copilărie, ca şi când ar dori să treacă acestora, în acest fel o moştenire mult mai profundă, a propriei copilării, în familia de origine. Astfel ei integrează copilul adoptat în propria poveste şi aduc copilul adoptat în albia râului vieţii lor.

Mama unui copil cu ataşament stabil securizant ne spune: “…când era mică trebuia să-i povestesc ce am făcut când eram eu mică. Parcă era obsedată să-i povestesc. Trebuia să-i povestesc iar şi iar evenimentele, ce făceam, să repet fazele…”

Care e reacţia copilului adoptat la poveştile din copilărie a părinţilor adoptivi? Ei cer aceste poveşti, simt nevoia de a le fi repovestite şi astfel poveştile devin povestea lor. Ei se aşează în continuarea copilăriei tatălui şi a mamei tocmai prin aceste poveşti care-i leagă în adâncuri, în începuturile vieţii părinţilor, de această familie. Îşi găsesc astfel locul şi identitatea. Un element relevant este că în majoritatea cazurilor, părinţii adoptivi schimbă numele copilului, chiar dacă acest lucru nu se petrece şi în acte. Ei dau un nume copilului şi copilul se identifică cu noul nume aşa cum se identifică cu familia lui adoptivă.

Este de la sine înţeles că părinţii văd asemanarea copilului cu ei înşişi şi că la rândul său, copilul se vede asemănător cu părinţii. Părinţii nu sunt nişte persoane perfecte, fără greşeală, dificil de mulţumit. Au fost copii, au greşit şi li se mai întâmplă, deci este îngăduit să nu fii perfect, fără să-ţi pierzi iubirea celor dragi.

Aceasta dă un sentiment de securitate, de relaxare, de încredere în ceilalţi.

Această primă identitate pe care copilul şi-o construieşte în familia sa adoptivă, internalizându-şi valori, atitudini, comportamente este în acelaşi timp asumată asertiv şi total de către părinţi ca o extindere, o dezvoltare benefică, sănătoasă a familiei. În acest moment , părinţii şi copilul devin capabili, în unitatea familiei să facă faţă eventualei manifestări de respingere a colectivităţii. În două din cele 7 cazuri de copii cu ataşament securizant, părinţii se ridică în faţa comunităţii pentru a-şi apăra copilul, cu sentimentul că se apără pe sine. Unul din cazuri este prezent în studiul de caz anterior, în cel de-al doilea caz, mama merge la şcoală dar şi la episcopie, pentru penalizarea nedreaptă, după cum aprecia mama, a fetiţei, la ora de religie.

Capacitatea de reflecţie a părintelui este evidenţiată şi în stilul parental. Atunci când părintele e capabil să negocieze cu copilul deciziile, limitele, expectanţele, copilul are şanse sporite de a deveni responsabil, autonom, tolerant faţă de interdicţii şi frustrări.

La această practică sănătoasă a negocierilor în relaţia părinţilor cu copiii, se adaugă elementul umorului. În familiile cu copii cu o bună stimă de sine, părinţii şi copiii fac glume împreună, au momente de veselie împărtăşită. Umorul este un cunoscut element de coping ( Ionescu, Jacquet, Lhote, 2002) dar câţi părinţi cunosc importanţa momentelor de amuzament, râs şi bună dispoziţie, împreună cu copilul?

În cele mai nefericite adopţii, copiii sunt ironizaţi de părinţi, sunt ridiculizaţi şi reduşi la tăcere şi la sentimentul incompetenţei. Părinţii aceştia manifestă un grad înalt de ostilitate chiar dacă nerecunoscută faţă de copil. Ironia e o manifestare agresivă, violentă, care face din celălalt ţinta atacurilor verbale. Un copil tratat cu ironie de părinţi este un copil abuzat, violentat emoţional. Din nefericire am întâlnit şi astfel de situaţii, în două astfel de cazuri, copiii devenind pacienţi ai clinicilor de sănătate mentală.

Cei mai sănătoşi copii sunt aceea care desfăşoară şi activităţi extraşcolare ( muzica, sport, etc.). Tot aceştia au o reţea socială, de prieteni, mai clar conturată şi mai bogată. Această reţea sprijină şi contribuie la bunăstarea copilului.

În cazurile în care părinţii pretind copilului reuşite şcolare excepţionale şi sunt nemulţumiţi de performanţele copilului, copiii sunt timizi, nesiguri, chiar şi atunci când reuşesc să facă faţă pretenţiilor parentale. De asemenea se remarcă faptul că în cea mai mare parte aceşti copii se descriu pe ei înşişi în termenii în care-i descriu părinţii. Aşteptările părinţilor, atunci când sunt insistent exprimate ( “să mă respecte, să nu se poarte urât cu mine, să nu-mi răspundă înapoi” ) stârnesc la copil reacţii adverse. În două astfel de cazuri, părinţii au mărturisit că au ameninţat copilul că-l duc înapoi în instituţie, iar într-un caz părinţii recunosc că s-au gândit la a renunţa la copil. În general adopţiile se fac la vârste mai avansate ale părinţilor. Dar experienţa dovedeşte că cele mai reuşite adopţii sunt atunci când părintele este capabil să se joace cu copilul şi să aibă energia şi entuziasmul necesare pentru joc şi descoperiri.

Probabil cele mai grave conflicte apar din tendinţa unor părinţi de a controla relaţiile extrafamiliale ale copiilor. Aceşti părinţi se simt trădaţi de copii în cazurile în care copiii au strânse relaţii cu persoane dinafara familiei, fie chiar şi cu colegi de clasă.

Părinţii acuză în astfel de cazuri copilul de lipsă de loialitate faţă de ei. În majoritatea cazurilor de copii cu ataşament securizant, părinţii se plâng de “timiditatea” copiilor, de închiderea lor în sine în momentele de tulburare. Din literatura de specialitate ştim că un semn al copilului cu ataşament insecurizant, dezorientat, dezorganizat, este nediscriminarea socială, faptul că pleacă cu primul venit. Copiii adoptaţi, cu un ataşament securizant, probabil la fel cu orice copil, sunt la extrema opusă a acestui comportament; ei sunt timizi. Timiditatea nu e acuzată doar de părinţi, ci reluată şi de copil în autoportertul ce şi-l creionează. În câteva cazuri (3 din 24) copiii au un comportament de a scrie părinţilor atunci când apar conflicte sau nemulţumiri în interacţiunea dintre ei. Este un comportament cu un potenţial maxim de reflecţie şi de mentalizare, astfel încât “ciudăţenia” aceasta înregistrată cu amuzament sau mirare de către părinţi este de fapt semnul unei capacităţi de reflecţie a copilului, salvatoare în situaţii de stress.

În cele mai dificile cazuri, copiii resping întrebările ce le sunt adresate în interviu. Probabil cea mai nefericită situaţie de adopţie ne-a adus în faţa unui copil care a respins patru din întrebările noastre de interviu: cu formula: “pot să nu răspund la asta?” De o deosebită importanţă în reuşita adopţiei este temperamentul facil al copilului. Schimbările ce le aduce adolescenţa îl pun pe părinte în faţa unei situaţii inedite. În acest sens, cred că evaluarea întreprinsă în cadrul cercetării determină la părinţi un nivel mai ridicat de conştientizare a caracteristicilor vârstei copilului cu toate modificările la care trebuie să se aştepte.

În toate cazurile de ataşament securizant, în casă sau pe lângă casă, există un animal de companie cu care copilul se joacă cu plăcere. Într-o familie, la întrebarea:

“la cine te duci pentru a fi reconfortată atunci când eşti supărată?“, fetiţa a răspuns fără să şovăie: “la Pilu” (acesta fiind câinele). Interesant este că şi familia este conştientă de acest comportament al fetiţei. Poate nu e de prisos să amintim că în acest caz, mama este o persoană fără manifestări de tandreţe fizică si că ea însăşi provine dintr-o copilărie în care îşi acuză mama de egoism, de faptul că “nici nu o vedea” când era copil, preocupată doar de ea însăşi.

Un ultim, deşi nu cel din urmă, fapt remarcabil: ştim că bunăstarea copilului se însoţeşte de o bună sănătate fizică. În toate cazurile de ataşament securizant copiii sunt sănătoşi şi cu o bună rezistenţă la îmbolnăviri. Adeseori părinţii povestesc despre condiţia fizică deplorabilă avută de copil la venirea în familie şi recunosc ameliorarea treptată a imunităţii lor, pe măsura trecerii timpului.

În majoritatea evaluărilor, în cazul copiilor cu ataşament securizant, deşi invitaţia la evaluare se adresa unui singur părinte, aşteptându-ne să fie mama, la evaluare au venit şi taţii. Uneori participarea lor la evaluare a fost neînsemnată, alteori au venit cu precizări, cu nuanţe importante. Pentru noi a fost o dovadă a importanţei copilului adoptat pentru familia adoptivă.

 

Bibliografie

  1. Bowlby, J. (1988), Clinical Application of Attachement Theory: A secure base, Tavistock/ Routdledge, London
  2. Bruner, J.S. (1975),The ontogenesis of speech, Journal of Child Language, nr.2
  3. Johnson, J.L., Wiechelt, S.A. (2004), Introduction to the Special Issue on Resilience, in Substance Use & Misuse, vol.39, nr.5, pp.657-670, www.dekker.com
  4. Ionescu, S., Jacquet, M.-M., Lhote, C., (2002), Mecanismele de aparare, teorie si aspecte clinice, Polirom, Iasi
  5. Lansford, J.E.,Ceballo,R.,Abbey,A,Steward,A.J. (2001), Does Family Structure Matter? A Comparison of Adoptive, Two-Parent Biological, Single Mothers, Stepfather, and Stepmother Households, in Journal of Marriage and Family, vol.63, nr.3., publicat de National Council of Family Relations, pp.840-851
  6. Muntean, Barneanu, Negrea, (2009), Reprezentarea socială specifică societăţii româneşti cu privire la adopţia copiilor, Articol prezentat în cadrul Conferinţei Naţionale Educaţie şi Schimbare

    Adresa de corespondenta:
    Ana Muntean, Universitatea de Vest Timişoara, Bd. V. Pârvan nr. 4, cp 300223