IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


IMAGERIE, FANTEZIE, FANTASMATIZARE

Autor: Alexandru Trifan

În contrast cu multe păreri că fantasma este un accident psihopatologic la copil, unii psihiatri consideră că fantasmatizarea este o activitate benefică a minții.În prezentul raport se aduc evidențe ale acestui punct de vedere. Argumentele provin din lucrări neuro-psihiatrice, din date introspective, din eseuri și ficțiuni literare și din propria experiență profesională a autorului. Se conchide că fantasmatizarea este modul în care copilul își construiește personalitatea și își află identitatea sa psihologică. Fantasma la copil are semnificația unui proiect al lumii care este sau nu confirmat de realitate și un mecanism de obținere a rezilienței în adolescență.

Imageria mentală este înțeleasă ca un flux de dezvoltări reprezentative vizuale.

Fantezia conține o suită de combinații ideo-afective insolite.

Fantasmatizarea este amorsată de evocări engramatice mnestice în care elementele senzoriale sunt intim intricate în emoții însoțitoare.

În articolul său „Scriitori creativi și visul diurn“, Freud afirmă că o persoană fericită nu are fantezie ci numai una nesatisfăcută, forțele motivante ale fanteziei ar fi dorințele nesatisfăcute și fiecare este o îndeplinire a unei dorințe, o corecție a realității nesatisfăcătoare.

Această părere a făcut ca fantasmatizarea să fie considerată ca un mod de a întoarce spatele realității, cu aceeași semnificație ca halucinația, și nu o modificare a realității într-o dorită direcție. În continuare, în cazul copilului, dominat de principiul plăcerii, nesatisfacerea nevoilor instinctive pentru mâncare, căldură sau confort, conduce la un mod de reacție care halucinează satisfacerea lor. În alt articol, ce a influențat de asemenea foarte mult interpretările psihiatrice, „Formularea celor două principii ale funcționării mentale“ Freud postulează înlocuirea treptată a forței principiului plăcerii cu aceea a principiului realității pe măsură ce copilul se maturizează, teorie ce ar explica raționalismul adultului.

Anthony Storr crede, spre deosebire de Freud, că lumea imaginativă internă este o aptitudine biologică dacă omului și că fantezia poate construi o punte între această lume și cea externă. Pentru a demonstra aceasta se folosește de teoria obiectelor tranziționale ale lui D. W. Winnicot care numește așa atașamentul copilului mic față de obiecte familiare sau jucării care îi dau senzația de confort și securitate la adormire. Semnificația lor ar fi, după autor, relația materială între lumea externă și cea fantasmatică.

Anthony Storr nu consideră patologică utilizarea obiectelor tranziționale la copil, ci sugerează faptul că funcția pozitivă a imaginației începe foarte devreme în viață. Obiectele tranzacționale exprimă o anumită stabilitate psihică a copilului ce le folosește, tot așa cum solitudinea fantasmatică este dovada unui eu în formare, dar stabil, deosebindu-se principial de starea psihică a copilului retras.

O altă personalitate care susține rolul constructiv al fantasmatizării este Jean de Ajuriaguerra, care în al său Manual de Psihiatrie al copilului dezvoltă pe larg această teză.

Joc cu realitatea în care acesteia i se testează gradul de posibil,construcție de cuburi de material arhetipal, servind la edificarea unei configurații de raționamente „primordiale“, fantasmatizarea este o semiconștiență în care copiii se scufundă, cu voluptate pentru a domina spațiul și timpul în combinații onirice cu concretul.

O descriere substanțială a stării speciale a conștiinței în timpul fantasmatizării o face Jacques de Lacretelle în „Viața neliniștită a lui Jean Hermelin“.

Pentru adult, visul sau feeria este o evaziune în afara realității, copilul însă nu evadează în poveste ci trăiește într-însa. Realitatea sa nu este aceeași cu a adultului ci o sumă de posibilități, de posibilități imense, de cuceriri de neconceput.

Cum se formează, la maturitate, realitatea despre care vorbim? Un copil își închipuie că poate să zboare, să sară de pe trepte de mai multe ori, dar nu acceptă afirmația că omul poate zbura. Realitatea este, într-un fel de a spune, un sentiment al infirmității noastre, un bilanț al eșecurilor noastre. Istoria fetiței care plictisindu-se singură inventează o poveste în care lupii imaginari o sperie, este dovada că rezultatul cel mai important al fantasmatizării infantile este realizarea fuziunii cu imaginile, ele devenind astfel, în amintire, inseparabile; evocarea imaginilor naște sentimentele care le-au însoțit.

Deosebirea dintre vis și fantasmatizare este probabil generată de materialul mnestic, cu care aceste două stări operează.

Dacă visul utilizează imagini neprelucrate mnestic, reprezentând tocmai procesul de prelucrare al acestora, în fantasmatizare imaginile sunt într-o conexiune mai apropiată de experiență.

Spre deosebire, în halucinații structura trăirii nu implică decât o redusă participare a elementelor de memorie și acestea într-o stare de dezintegrare.

Fantasmatizarea copilului pare a fi mai puțin în legătură cu destructurarea conștiinței din concepția lui Henri Ey cât cu teoria dezintegrării pozitive a lui K. Dabrovski.

Relația fantasmatizării copilului cu delirul de imaginație al lui Dupré sau Logre sau cu pseudologia fantasmatică a unor autori germani, este controversată. Acestea se diferențiază de mitomanie care este o tendință constituțională de a altera adevărul, a minți sau a simula. Când această tendință realizează relații fictive cărora subiectul le atribuie încredere și face să i se conformeze o anumită activitate, mitomania devine delirantă și se identifică atunci, după Dupré cu delirul imaginativ. Degradând activitatea de fantasmatizare a copilului, se ajunge la așa numită mitomanie fiziologică a copilului. De fapt atributul de fiziologie nu i se potrivește deoarece fenomenul apare totdeauna sub presiunea mai mult sau mai puțin accentuată a realității – nu în sensul avantajului ci în sensul inacceptării.

Ilustrativ este cazul unui copil care la 10 ani asistase la descoperirea tatălui său sinucis prin spânzurare. El refuză să accepte conștient această realitate și întrebat despre personajul paternal oferă o poveste fantastică, totdeauna aceeași, în care tatăl său este metamorfozat într-un căpitan de vas care nu este prezent pentru că rătăcește pe o corabie într-o țară imaginară.

Fantasma copilului nu are conținutul fanteziei adultului postulat de psihanaliza clasică și anume trăirea imaginară, ferită de cenzura supraeului a unor dorințe sexuale ci ea trebuie privită ca un act de cunoaștere, o apropiere de necunoscut, o aprofundare și nu o înlocuire a realității. În acest fel fantasmaticul se deosebește și de fantastic care după Todorov izvorăște din nehotărârea de a explica rațional sau supranatural un fapt nefiresc.

Omul are de rezolvat o temă de cea mai mare importanță, aceea de a descoperi, d e a accepta,d e a perfecționa și de a realiza natura sa proprie; el trebuie să deceleze un sens vieții, apoi s stabilească un proiect de concretizat, devenit astfel propriul sine însuși, pentru a se angaja cu toată ființa sa în existență, așa cum se prezintă ea.

Experiența prin care se face aceasta este fantasmatizarea, care unește euforia grandorii ființei de a ști să-și sfideze propria devenire cu suferința de a fi împiedicat într-o anumită măsură în parcursul său de către încastrarea în fixat. Dar fantasmatizarea mai realizează și contopirea altor tendințe contrarii anume dintre progres și regres în psiho-dinamică. Pe acest teren privilegiat se pot întâlni aspirațiile de înaintare programate biologic cu nevoia de întoarcere, în clipa impactului eului cu situații frustrante.

Se mai poate sublinia încă o deosebire între reveria adultului și fantasmatizarea copilului; prima este o experiență solitară, a doua poate fi foarte bine una împărtășită cum se întâmplă la „Copiii teribili“ ai lui Jean Cocteau.

Există deosebiri între fantasmatizarea obiectuală a copilului mic și cea „liberă“ a școlarului?

În locul cu obiecte și poate și în cel cu ceilalți scenariul trăit fantastic are valoarea unui test al realității de felul: „se poate sau nu se poate așa“, având legătură mai mult cu trecerea de la act la gândire. Sunt încercate spațiul și abilitățile, mai mult sunt căutate soluțiile unor conflicte. Eficiența ulterioară depinde în mare măsură de acest tip de manipulare.

Fantasmatizarea copilului mare însă de multe ori, neluată în seamă sau reprimată ca ridicolă, inutilă ori morbidă, stă la temelia construcției imaginarului. Ar fi un singur pas, trecând prin delirul imaginativ Dupré sau confabulația Kahlbaum, de aici până la delir, așa cum demonstrează existența unor cazuri în care delirul paranoic al adultului face loc, în perioadele de remisiune unei fantasmatizări comunitabile de tip confabulator.

Importanța concepției Ajuriaguerra despre fantasmatizarea copilului este continuă în postularea funcției sale structurative asupra viitoarei personalități și anume stabilirea unui „spațiu vital“ propriu eului.

În contrast, excesul imaginativ de tip Dupré și Logre nu are această funcție lipsind atributul de trăire pe care-l are fenomenul discutat. Aici este locul să se delimiteze pentru copil diferența dintre experiență și trăire, ultima putând fi privită ca o experiență ce cuprinde o configurație în eu interesată în confirmarea existenței sale adică a potrivirii sau congruenței sale cu realitatea.

Deci fantasma copilului ar fi o experiență adecvată formelor progresive de edificare a persoanei și ar corespunde nivelului dinamic momentan de integrare a persoanei, prin aceasta lăsând și o urmă, o amprentă stabilă.

Este surprinzător gradul de fuziune ce se petrece în conștiința copilului între viața interioară față de cea exterioară. Copilul vede, simte, gustă, atinge, toate lucrurile la care se gândește într-un proces masiv de introspecție.

Iluzia la copil este atât de robustă încât rezistă contrazicerii unei realități contrariante. Într-un desen rudimentar pe care-l explică, un elev recunoaște, acolo unde noi nu vedem nimic, toate elementele unei închipuiri. Dacă este adevărat că schimbările sufletului copilului repetă evoluția psihică a omenirii, aceasta se întâmplă în activitatea fantasmatică. Mii de oameni de care nu se știe nimic au adus pentru ins, cum spune Montaigne „câte o piesă din substanța lor“ la faptul de a fi în lume.

Capacitatea de fantasmatizare este un semn al încrederii copilului în realitatea umană, pentru că, în evaluarea personalităților așa zise disociale, Stublefield notează dificultatea pe care acești copii o au de a împărtăși vise, reverii, amintiri precoce și istorii vesele.

De asemenea, acești copii nu-și pot stabili limitele aptitudinilor lor egoiste datorită faptului că părinții nu i-au încurajat, conștient sau neconștient, să fantasmatizeze. Energia neîntrebuințată la fantasmatizare își găsește ieșirea în accesele de violență.

Rolul de meșteșug pentru ajustarea modelelor dinamice formative ale personalității este lămurit în perioada apariției narcisismului, adică a aroganței, răzvrătirii, opoziției față de reguli și nonconformismului. Izolarea narcisistică însă, amenință ținerea legăturii cu obiectele și această izolare are o tonalitate de teamă și însingurare. Îndepărtarea de obiecte este compensată de o viață fantasmatică bogată și acțiunile de încercare în imaginație care măresc blândețea experiențelor senzuale cu lumea externă. De asemenea jurnalele zilnice țin fantezia cel puțin parțial legată de obiecte. Catexis-ul fantasmatic previne represiunile, permite detașarea de obiectele afective ale etapelor anterioare și realizează un joc cu mici cantități de libido.

Acest exercițiu întărește eul, reprezentând pentru abilitatea acestuia ceea ce pentru logică și simbolică îl constituie exercițiul matematice.

În ce fel fantasmatizarea este indispensabilă formării personalității, constituind unelement de prim ordin în edificarea acestuia? În cursul adolescenței se oferă posibilitatea eului de a-și revizui soluțiile conflictului Oedip selectate în timpul perioadei de latență, revizuire postulată de unii autori (Eissler). În continuare această sansă este apropiată prin dizolvarea sau lichefacția unor structuri ale eului petrecute în fantasmatizare.

Aceasta realizează o „regresiune parțială“, pas esențial în următoarea dezvoltare a eului care are nevoie de aceasta pentru realizarea stării intermediară oricărei restructurări, și anume faza nediferențiată a relației obiectuale. Se consideră că această regresiune parțială este normală și permite, prin trăirea fantasmatică, extirparea din eu a unor categorii obiectuale, în vederea pregătirii unor relații obiectuale adulte.

Astfel, această trăire fantasmatică anulează în fiecare fază independentă efectul pierderii obiectuale, care pentru Margaret Mabler constituie o amenințare inerentă legată.

Primele semne de fantezie apar în jurul vârstei de 4 ani când are loc o inflorescență a imaginației și se abilitează îndemânarea jocului. În primul an după această vârstă jocul ocupă mult mai mult loc decât fantezia de care aceasta rămâne intim legată.

Mai apoi, fantasmatizarea depășește din ce în ce mai mult jocul rămânând în adolescență principalul succedaneu psihic al acestuia având ca și acesta printre altele rolul de descărcare tensională și a intensității afective, după stres, putând realiza catharsis-ul mental. Dar mai important decât toate este rolul fantasmatizării în verificarea, prin scenarii dramatice, a identității adulte.

Fantasmele născute din complexul Oedip și anume din lupta pentru posesia exclusivă a părintelui de sex opus și rivalitatea în aceasta cu cel de același sex conduc la teama de privare și realizează deplasarea acestei frici asupra obiectelor externe. Aceste ieșiri sunt importante în elaborarea bazei conștiinciozității. În familiile în care se vehiculează o cantitate de dragoste, copilul elaborează un sistem etic și moral e drepturi firești liber contractate. Acest sistem contrastează cu o conștiinciozitate bazată pe teroare, cu teama de privare în caz de incontinență care duce la un moralism ritualizat și rigid.

Dar conștiinciozitatea autentică a adolescentului studios, contrariată prin trucarea fair-play-ului existențial de către administrația ipocrită a generației precedente, induce nonconformismul de diferite grade, de la protest la violență.

Se poate descoperi, împreună cu Ekstein, o comunicare metaforică pe care adulții pot să o aibă cu copiii, fie ea de tip fantastic spațio-temporal, sau de tip religios și biblic și în sfârșit de felul fanteziei secțiunilor. Aceasta are avantajul de a perfora învelișul individual pe care inacceptarea îl creează împotriva intruziunii unui alt ego în cel infantil, rezistență cu atât mai mare cu cât persoana este mai distantă afectiv. Copilul nu asimilează de cele mai multe ori fragmentele educative și morale decât sub această formă. Limbajul poate fi acela de realizare simbolică în „science-fiction“, povești, mitologie, poezie. Istoriile sunt creații ad-hoc ale adulților, prezentând copiilor scenarii metamorfozate din viața acestora cu învățăminte trase din derularea întâmplărilor. Toate aceste căi metaforice de comunicare ce fac apel la asemănări alegorice au meritul că nu creează reacții de prestanță sau de negativism, păstrează distanța între emițătorul și receptorul de informație, sunt feluri de a soluționa conflicte specifice lor, de a arăta obstacolele cruțând copilul de ciocnirea cu ele, de a prezenta comandamente morale fără a le impune. Cu o expresie fericită se poate spune că limbajul metaforic călătorește între comunicare și comuniune.

Până în prezent literatura de specialitate, cu excepția Manualului de Psihiatrie al lui Ajuriaguerra, n-a făcut deosebirea între fantasmele patologice, ca în masturbație de exemplu, și fantasmatizarea, proces fiziologic de construcție a personalității. Fantasma privită în acest fel are un atribut patologic ce nu-i este propriu. De altfel, fantasmatizarea de care se vorbește în masturbație este un mecanism indispensabil depășirii complexului Oedip și manipularea genitală este întâmplătoare și patologică prin ea însăși.

Fantasma oedipiană nu se însoțește de niciun sentiment de culpabilitate dacă nu este întovărășită de masturbație deoarece se pare că până la urmă tabu-ul nu se referă la reprezentarea mentală ci la actul care creează posibilitatea procreării.

Aserțiunile despre fantasmele (fanteziile) însăși despre legătura între acestea și diferitele niveluri ale inconștientului, dintre conținutul conștient al fantasmelor și posibilitatea lor reală, indică mai probabil cazuri patologice în care manifestările de teamă și vine au rădăcini în epigeneza distorsionată, în perioadele premergătoare celei oedipiene.

Desigur fantasmatizarea mai îmbracă o formă patologică când devine o exclusivă formă de refugiu. Dar comportarea copilului nu permite dubii în pivința diagnosticului pentru că acesta în afară de faptul că este prea liniștit, sfios, ascultător, are o excesivă retragere emoțională dovedită prin izolare, o inabilitate să formeze relații strânse cu alții.

Pentru ca fantasmele să rămână așa și să nu devină patologice este nevoie de existența, postulată de Eissler, a unei funcții a eului numită de acesta „doxaleteică“ (din grecescul „doxa“ = iluzoriu gândit, „altheia“ = cunoștință confirmabilă).

Această parte doxaleteică a eului protejează subiectul fantasmatizant împotriva efectului psihotizant al experienței arhaice, halucinante, magice și a simțămintelor excesiv imaginative și îl ajută să iasă din haosul modurilor iraționale de gândire.

Starea de fantasmatizare va fi ușor deosebită de stările crepusculare în care amnezia este regulă și de cele autiste, în care concluzia dintre percepție și memorie este manifestă.

Să evolueze fantasmatizarea malignă către psihoza curabilă a adolescentului? Mai întâi este locul s se arate sau entitatea aceasta este numită de autorii americani schizofrenie funcțională, pentru că aici și-ar găsi loc o mare cantitate de material histeroid. Apelativul de bufeu delirant sau episod delirant tranzitoriu al autorilor francezi nu este mai fericit pentru că în formele pure delirul nu se decelează sau este abia schițat, ca o consecință a confuziei dintre fantasme și realitate.

Deci conținutul psihopatologic al psihozei curabile a adolescentului ar fi o stare onaroidă în sensul aceluia al psihozelor confuzo-onirice Regis, stărilor crepusculare episodice Kleist, și în special în cel al stărilor oniroide descrise de Mayer-Gross.

Fenomenul central este o interiorizare concentrată a existenței relaționale, o preschimbare a lumii în substanță mentală.

În perioada de individuație eul optează pentru un personaj, trăind fantasmatic scenarii în care imaginea adultului în perspectivă îmbracă diferite forme. Rolurile posibile sunt încercate în fantasmatizare care furnizează „ieșiri“ deosebite ale existențelor probabile dar în final se produce alegerea definitivă a unui „model“. Însă diferitele „măști“ la care „eroul“ renunță nu sunt total aruncate la gunoi, astfel încât, așa cum afirmă Pirandello „jucăm un personal pentru anumite persoane și altul pentru altele“.

În încheiere câteva cuvinte despre „foamea de imagini“ a copilăriei, așa cum este văzută ea de Bruno Bettelheim. Trăirea este un privilegiu cu condiția să aibă acces la fantasmatizare. Cheile care deschid larg ușile încăperii unde sunt adunate imaginile sunt reprezentate de povești. Psihicul copilului conține o colecție de impresii în cea mai mare parte disparate și integrate de o manieră parțială, anumite aspecte corect observate ale realității, dar și un număr mult mai important de unități imaginare a căror funcție este umplerea golurilor în înțelegerea copilului și anume acelea datorate imaturității gândirii sale și a lipsei de informație ordonate pe categorii.

Este necesară umplerea acestor goluri deoarece pentru elaborarea unui out-put psihic se solicită un minimum de informații, atât reale cât și imaginare, procentajul ultimelor fiind evident cu atât mai redus cu cât copilul este mai mare.

Nu este o explicație de neglijat faptul că unii adolescenți mai mult sau mai puțin comportamental devianți nu au primit suficientă hrană pentru astâmpărarea „foamei de imaginar“, la o vârstă când aveau absolută nevoie pentru „creșterea sufletului lor“.

Copilul normal începe să elaboreze fantasmele sale plecând de la fragmente de realitate mai mult sau mai puțin bine observate, dar acestea se pot amesteca în mintea sa până la un punct din care nu mai este capabil să le pună în ordine. Pentru ca el să revină la realitate fără să se simtă slăbit sau învins, ci dimpotrivă, întărit prin incursiunile sale în lumea fantasmelor, o anumită ordine este indispensabilă. Poveștile organizate în același fel ca mentalitatea copilului îl ajută pe acesta arătându-i cum o mai mare claritate poate (și trebuie) să decurgă din aceste fantasme.

Mai poate fi luată în considerare concepția după care de activitatea de fantasmatizare poate fi legat eșafodajul structurii mecanismului de reziliență la adolescent.

Insul căruia, copil fiind, i s-a suprimat lumea interioară devine excesiv de compliant cu realitatea externă, își pierde individualitatea și trăiește o existență lipsită de sens.

Bibliografie

  1. Ajuriaguerra J. de, Manuel de psihiatrie de l’enfant, Masson et C-ie, Paris, 1971.
  2. Cocteau J, Les enfants terrbles, Fayard et C-ie, Paris, 1931.
  3. Bettleheim B, Psychanalise des contes de fées, Masson et C-it, Paris, 1967.
  4. Dabrovski K, The Theory of Positive Disintegration, International Journal of Psychiatry, vol. 2, Nr. 2, martie 1966, pag. 229–243.
  5. Hernandez PR, Neurophysiologic Model of Dreams and Halucinations, The Journal of Nervous and Mental Disease, vol. 141, Nr. 6, pag. 623–650, Dec. 1965.
  6. Duhamel G, Les plaisirs et les jeux, Ed. Ferenczi, Paris, 1935.
  7. Dellaert R, La réhabilitation de l’human pour raport à la curabilité des trouble, Concilium Paedopsychiatricum C. R. 3e Congres Europ. Rédopsychiat Wiesbaden, 1967, p.p. 172–180 (Karger, B~le, New York, 1968).
  8. Fontes V, La vulnérabilité du point de vue du dévéloppement infantile. Concilium Paedopsychiatricum C.R. 3e Congres Europ. Rédopsychiat Wiesbaden, 1966 (Karger, B~le, New York, 1968).
  9. Storr A, Solitude, Ballantine Books, New York, 1988