IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


MELANIE KLEIN ŞI DONALD WINNICOTT

Autor: Alexandru Trifan

Rezumat:

Trecând în revistă contribuţiile concepţiilor psihanalitice ale Melaniei Klein şi ale lui Donald Winnicott, autorul insistă asupra vectorilor psihodinamici care acţionează la copilul mic, dar pătrund şi direcţionează modurile de comportament întâlnite la adulţi.


 

Obiectul princeps ca „big bang“

Doctrina promovată de Melanie Klein este mai aproape de polul constituţionalist, orientat instinctual; la cel opus se află abordarea determinărilor psihosociale ale conflictelor intrapsihice în timp de psihanaliza Eului promovată de Anna Freud ocupă o poziţie intermediară.

Contribuţia esenţială a Melaniei Klein, acceptând existenţa celor două instincte, de viaţă şi moarte, pune mai întâi accentul pe cel de-al doilea ca expresie a unei agresivităţi înăscute. Prima sa manifestare este sadismul oral care constituie sursa primordiată a anxietăţii difuze. Proiectarea în afară sub forma angoaselor persecutorii se face asupra obiectului princeps, adică asupra sânului mamei. Pentru adepţii psihanalizei kleiniene atât Tanatos cât şi Eros există sub forma unor fantasme inconştiente încă de la începutul vieţii ca precursoare ale urii şi iubirii, facilitând capacitatea formării de simboluri. Invidia provine din frica retragerii voluntare a sânului oferit care începe astfel să fie urât şi să fie ţinta agresivităţii şi distrugerii. Invidia dă naştere şi întăreşte lăcomia. Gelozia reprezintă un afect apărut mai târziu odată cu instalarea perioadei edipiene a relaţiilor triunghiulare.

Melanie Klein postulează existenţa unui Eu funcţional încă de la naştere şi fantasma persecutorie se referă la anihilarea acestuia. Toate senzaţiile obţinerii unui principiu al plăcerii purificat în interiorul Eului sunt expulzate şi proiectate asupra obiectelor persecutorii.

Instinctul de viaţă, Erosul sau libidoul este obiectualizat primar prin sânul bun. Tot ce se asociază cu el este investit cu libido şi introjectat ca obiecte bune infuzate cu plăcere formând zestrea încrederii, dorinţei de a explora realitatea, de a învăţa şi de a şti.

Emoţia predominent legată de Eros este recunoştinţa, ca expresie a libidoului dirijat spre obiecte bune.

Gratitudinea scade lăcomia în contrast cu invidia pe care o creşte, fiind la originea generozităţii autentice, diferită de generozitatea reactivă, o defensă împotriva invidiei care eventual poate sfârşi în senzaţia de furt afectiv. Vinovăţia, ca emoţie predominantă în stadiul ulterior, întăreşte recunoştinţa dar nu se află la originea ei. Concepând un Eu primar cu o parte scufundată în inconştient Melanie Klein îi descrie patru funcţii de bază, toate prezente de la începutul vieţii:

  1. actanţa unor defense împotriva anxietăţii;
  2. promovarea proceselor de introjecţie şi proiecţie;
  3. relaţionarea obiectuală;
  4. derularea funcţiilor de integrare şi sinteză.
  • Conţinutul anxietăţii este reprezentat iniţial de teama faţă de obiectele persecutorii. Ulterior reintrojecţia agresivităţii sub forma obiectelor persecutorii devine teama de persecutorii externi şi interni. Aceasta din urmă stă la originea anxietăţii Supraeului primitiv.
  • Neutralizarea instinctului letal se face prin proiecţie, tensiunile interne fiind la originea fricilor paranoide, în timp ce proiecţia stărilor de plăcere stă la baza sentimentului de încredere.
  • În privinţa relaţiilor obiectuale, originalitatea teoriei kleiniene este de primă importanţă. Întradevăr, psihanalista descrie obiectul parţial înţeles în două feluri: sânul mamei ca o parte de sine stătătoare din corpul total; astfel obiectul real întreg se scindează în două jumătăţi: bună şi rea, cu despărţirea lor şi valorizarea lor separată. Fenomenul este numit clivaj sau splitting. O persoană poate fi percepută fie numai ca o jumătate bună fie doar ca o jumătate rea, dar fiecare substituită întregului. Astfel obiectul este relaţionat fie ideal, fie persecutor. Ulterior o sinteză incompletă reface un gen de unitate care este însă ambivalentă.
  • Integrarea se bazează pe internalizarea obiectelor bune şi proiectarea în afară a obiectelor rele menţine puritatea principiului plăcerii în Eul care, ulterior, face sinteza obiectelor parţiale bune şi rele cuprinzându-le în obiecte totale. Dezvoltarea excesivă a idealizării urmăreşte protejarea obiectelor întregi bune interne şi externe din Eu. Agresivitatea excesivă determină o funcţionare exagerată a mecanismului de clinaj având ca scop protejarea obiectelor interne bune de contaminarea cu răutate.

 

Poziţii fundamentale

Faptul că în stadiile developmentale timpurii (primele luni) toată agresivitatea este proiectată în afară în timp ce unica relaţie obiectuală este cea cu obiectele parţiale şi că în lunile următoare proiecţia agresivităţii se reîntoarce retrojectată spre Sine astfel că obiectele rele exterioare se transformă în persecutori interni a permis Melaniei Klein să construiască două structuri psihice fundamentale: poziţia paranoidschizoidă în care există doar obiecte parţiale şi poziţia depresivă în care îşi face apariţia obiectul întreg. Prima poziţie este caracteristică primei jumătăţi a întâiului an de viaţă, iar cealaltă constituind organizarea Eului primitiv în a doua jumătate a acestuia.

Poziţia paranoid-schizoidă stă sub dominanţa relaţiilor cu obiectele parţiale şi a fricii de conservare şi supravieţuirii a Eului (angoasa persecutorie). Mecanismele de apărare faţă de aceasta din urmă sunt: • chivajul (splitting) • idealizarea • negarea realităţii interne şi externe• igidizarea şi artificializarea emoţiilor şi • identificarea proiectivă. Toate acestea se întâlnesc, lăsând de-o parte psihopatologia, în organizarea mentală deviantă a fanaticilor.

Despre clivaj ar mai fi de adăugat că atunci când agresivitatea este excesivă şi legată exclsiv de obiectul rău, acesta poate „exploda“ ca urmarea unui clivaj secundar şi terţiar în mai multe fragmente. Fiecare fragment „rău“ poate fi proiectat asupra unui alt obiect exterior rezultând astfel persecutori multipli.

Idealizarea ca exagerare a tuturor calităţilor obiectului bun intern sau extern satisface fanteziile unei gratificaţii nelimitate din partea unui sân intarisabil.

Ea oferă şi o protecţie împotriva obiectelor persecutori şi a externalităţii intolerabile, cu preţul pierderii capacităţii de a testa corect realitatea. Idealizarea depresivă produce hiperdependenţa.

Prototipul negării realităţii interne şi externe este satisfacerea halucinatorie a dorinţelor conducând de asemenea la defectarea testării realităţii.

Rigidizarea şi artificializarea emoţiilor rezultă din dispersarea acestora ca urmare a clivajului excesiv şi protejează Eul de conştientizarea propriei agresivităţii şi a angoasei persecutorii.

Identificarea proiectivă reprezintă proiectarea în afară a unor părţi clivate din Eu. Acesta se identifică şi le asimilează pe ele ca obiecte, în special ca obiecte bune interne, însă le separă de alte părţi ale Eului. Acesta rămâne înafară dar întreţine relaţii cu ele. Scopul procesului de identificare proiectivă este de a pătrunde forţat în interiorul unor obiecte externe şi de ale controla prin părţi ale Sinelui. În acest fel, o parte inacceptabilă a unui obiect intern al lui pune stăpânire pe figuri externe silindu-le să poarte caracteristici inacceptabile, devenind persecutorii şi necesitând a fi controlate. Toate forţele sunt percepute ca provenind din exterior şi Sinele este resimţit ca sărăcit şi slab. Melanie Klein a susţinut că la aproximativ şase luni procesul de clivaj începe să decline. Bebeluşul începe să-şi dea seama că cele două obiecte bune şi rele sunt în realitate unul singur şi că mama, ca un obiect întreg are şi părţi bune şi părţi rele. Întreaga proiecţie în afară a agresiunii din timpul poziţiei paranoid-schizoide care-i permite să creadă în inexistenţa ostilităţii interne şi în lipsa de vinovăţie faţă de acest sentiment, devine inoperantă. Pe măsură ce proiecţia obţine doar un succes parţial, bebeluşul devine conştient că atacurile sale împotriva obiectului întreg cu părţile lui bune şi rele scoate în evidenţă partea sa internă rea. Teama predominantă în poziţia depresivă nu mai este cea de un atac extern ci de a nu distruge, prin agresivitate, obiectele bune exterioare şi interioare. Preocuparea anxioasă profundă privind supravieţuirea obiectelor bune interne şi externe devenite acum mai importantă decât protejarea Eului, constituind acum substanţa anxietăţii depresive şi a vinovăţiei. Obiectele interne rele neproiectate în afară devin embrionul Supraeului; dar în interiorul acestuia obiectele interne bune pot fi contaminate de cele rele incubând exigenţe crude de perfecţiune.

Poziţia depresivă se depăşeşte prin mecanisme de prelucrare: • reparaţia • accentuarea testării realităţii • ambivalenţa şi • recunoştinţa. Reparaţia ca efort de a reduce vinovăţia atacării

obiectului bun prin încercarea de a repara daunele exprimă ataşamentul şi gratitudinea faţă de obiect, menajându-i locul intern sau extern şi stând la originea sublimării.

Accentuarea testării realităţii se face pentru a obţine convingerea că obiectul bun în totalitate (la început mama) este încă viabil, în ciuda lăcomiei şi a fanteziilor distructive, calmând astfel teama de pierdere ce domină această perioadă. Melanie Klein consideră că procesul de regret şi doliu faţă de agresivitatea proprie şi faţă de prejudiciile imaginare aduse obiectelor bune ca fiind cruciale în această fază.

Ambivalenţa. Integrarea iubirii cu ura conduce la o adâncire a emoţiilor, reflectată în apariţia capacităţii empatice faţă de trăirile interioare ale celorlalţi. Recunoştinţa. Regretul şi recunoştinţa activează ataşamentul faţă de obiect şi întăreşte obiceiurile reparatoare. Acestea, asociate cu recunoştinţă, ele promovează toleranţa, creativitatea, înţelegerea (în sensul de explicare), încrederea în ceilalţi şi capacitatea de a da şi primi dragoste.

La graniţa dintre normal şi patologic se află grupări psihodinamice exacerbate: • omnipotenţa exagerată • identificarea cu Supraeul • introjecţia compulsivă • triumfalismul şi idealizarea extremă hipomaniacală.

 

Geneza Supraeului

Alte contribuţii importante ale Melaniei Klein se referă la teoria Supraeului şi la stadiile timpurii ale complexului edip. Primul şi-ar face apariţia încă din primul an de viaţă ca parte a poziţiei depresive, presiunea sa excesivă împiedicând depăşirea acestei faze. El ar deriva, în viziunea Melaniei Klein, din obiectele rele reintrojectate cu figura completă după ce au fost expulzate fragmentat anterior. Astfel vinovăţia provine din reintroducerea lor, de data aceasta purtând o coadă sadică crescută în faza anterioară. Obiectele neutre sunt internalizate în Eu, în timp ce acelea caracterizate prin aspecte prohibitive şi exigente sunt primite în Supraeu. Chiar şi în condiţii ideale în care acesta reuşeşte să neutralizeze influenţa obiectelor rele are loc o contaminare internă rău–bun. Pentru a evita aceasta, Supraeul îşi antrenează calităţile persecutorii şi exigente obligând obiectele bune la achiziţia perfecţiunii. Cu cât există un număr mai mare de obiecte bune internalizate în Supraeu, cu atât exigenţele perfecţioniste ale acestuia sunt mai intense. Sadismul rezultă din ura Supraeului faţă de Id (Se). Pentru menţinerea obiectelor bune şi interiorul Eului, Supraeul le idealizează şi reglează funcţionalitatea primului antrenându-l spre reparaţii şi sublimare sau monitorizându-l prin anxietăţi depresive figurate de vinovăţia sau disperare faţă de pericolele ce ameninţă obiectele interne bune.

În sfârşit, o ultimă teză a Melaniei Klein este aceea că organizarea edipică îşi are rădăcinile în copilăria precoce sub impulsul primatului conflictelor şi driveului oral, aşa încât oralitatea şi genitalitatea se suprapun.

Supraeul dezvoltându-se în timpul fazei orale şi anume în cadrul poziţiei depresive, vinovăţia derivă originar din culpabilitatea faţă de conflictele orale.

Deşi vorbim de relaţia de tip două persoane nu putem crede într-o excludere totală a tatălui. Închiderea lui într-o schiţată relaţie precoce de trei persoane apare logică, deşi locul instinctual ocupat de acesta nu este bine definit. Este posibil ca bebeluşul să perceapă rolul său indirect în protecţia gratificaţiilor şi gelozia să se nască în cazul în care rolul său protector este distras de mamă sau de alte figuri apropiate.

 

Ce avem şi ce nu avem în noi

Unul din cei mai eficienţi vectori psihodinamici este sentimentul de vinovăţie. Importanţa lui consta în posibilitatea de a acţiona ca un instrument de manipulare a Eului în aşa fel încât pot fi culpabilizaţi atât indivizi izolaţi cât şi grupuri umane mai mult sau mai puţin numeroase. Există posibilitatea inducerii culpabilităţii, denaturării ei, devierea direcţiei sau ţintei, exagerării sau proiecţiei în scopul obţinerii unui avantaj. Foarte importantă mai este şi analiza automanipulării pe care culpabilizarea interioară o realizează în cadrul depresiei şi nevrozei obsesive, pe care o face D. W. Winnicott. El se referă la: • sentimentul de vinovăţie al acelor indivizi care şi-au dezvoltat capacitatea de a-l o resimţi • originea culpabilităţii • absenţa posibilităţii de a se simţi vinovat. În termeni Eu–Id (Se) vinovăţia, ca sentiment, este o angoasă de tip particular, resimţită ca urmare a conflictului dintre ură şi iubire implicând ambivalenţa. Freud îl plasează relativ târziu, în faza edipiană, când băiatul, ca rezultat al angoasei de castrare, resimte un grad de ură fantasmatică faţă de tatăl său, dar cu alt segment de afectivitate îl iubeşte; acest conflict induce un sentiment de vinovăţie. În contradicţie Donald Winnicott îl atribuie unei faze timpurii, ca prototip al ciocnirii dintre iubire şi ură proprie perioadei în care bebeluşul face primii paşi.

Introducând în anul 1923 conceptul de Supraeu, Freud a indicat faptul că Eul în lupta sa cu Id-ul (Seul) începe să-l folosească în calitate de forţă aliată care merită un nume. Şi de data aceasta Winnicott se distanţează de Freud care-i plasează Supraeul contemporan cu complexul Edip, atunci când vinovăţia rezidă în intenţie, descoperind că îl putem găsi la fiecare bebeluş sau copil în parte, aşa cum se dezvolta el pornind de la frica brută la relaţia cu o persoană venerată care poate înţelege şi ierta.

Pentru a studia vinovăţia la originea sa, psihanalistul pediatru se foloseşte de teoria Melaniei Klein, situând-o în faza „poziţiei depresive“ care urmează „poziţiei paranoide“ la şase luni, atunci când bebeluşul percepe îngrijorarea.

Aceasta din urmă se referă la rezultatele posibil distrugătoare ale agresivităţii asupra sânului mamei ea fiind în acelaşi timp iubită pentru că furnizează îngrijire. Figura maternă are de îndeplinit o funcţie importantă: aceea de a susţine situaţia de îngrijire o perioadă de timp suficient de lungă – cel puţin câteva ore după supt – pentru ca bebeluşul să aibă certitudinea liniştitoare a supravieţuirii obiectului sân–mamă şi să dispună de timp suficient pentru a dezvolta tendinţa de a oferi sau separa. În special în această etapă bebeluşul nu este capabil să suporte schimbarea celor care îl îngrijesc sau absenţa mamei. Nevoia de ocazii în care să facă reparaţii şi restituiri, pentru ca sadismul oral să fie acceptat de către Eul imatur se deduce din contribuţiile Melaniei Klein în acest domeniu.

În observarea originilor îngrijorării, Donald Winnicott arată că, bebeluşul, descoperind că mama supravieţuieşte şi acceptă gesturile restitutive, devine capabil să accepte responsabilitatea pentru fantasma impulsului instinctiv neîndurător, deschizând drumul milei şi preocupării. Nepăsarea face loc sentimentului de vinovăţie, creşte treptat capacitatea insului de a tolera elementele agresive din tendinţa primitivă de iubire. Perceperea diferenţei dintre fantasmă şi realitate este concomitentă cu recunoaşterea capacităţii mamei de aupravieţui momentului pulsional şi astfel de a fi prezentă pentru a primi şi înţelege gestul separator adevărat. Repetiţiile stabilesc un cerc benign: trăire pulsională – acceptarea responsabilităţii pe care se bazează culpabilitatea – elaborarea – gest restitutiv autentic. Dacă ceva nu merge bine apare anularea capacităţii de a simţi vinovăţia şi înlocuirea acesteia cu inhiba pulsiuni sau cu una din formele primitive de apărare, cum ar fi scindarea obiectelor în bun şi rău. La întrebarea care este vârsta la care apare culpabilitatea, psihanalistul dă ca reper primul an de viaţă adică, perioada în care bebeluşul are o relaţie de-două-corpuri cu mama lui.

La această vreme a poziţiei depresive în centru se află îndoiala legată de rezultatul luptei dintre bine şi rău sau, în termeni psihiatrici, dintre elementele benigne şi cele persecutorii. Construirea binelui şi răului în primul an de viaţă depinde de calitatea satisfăcătoare sau frustrantă a elementelor funcţionale. Dar binele devine protejat de rău şi este adoptat un model complex drept sistem de apărare împotriva haousului dinăuntru şi din afară. Prin acestea, teoria psihanalitică oferă posibilitatea identificării ideii de valoare individuală.

Un alt concept analizat de Donald Winnicott este capacitatea de a fi îngrijorat. O poziţionare dinamică a sa îl găseşte situat între teamă şi vinovăţie. Când apare conţine conotaţii pozitive, spre deosebire de cele negative ale vinovăţiei care este o anxietate în legătură cu ambivalenţa, implicând un grad de integrare al Eului care să permită retenţia imaginii obiectului bun în acelaşi timp cu ideea distrugerii acestuia.

Îngrijorarea cu sensul său pozitiv apare într-o perioadă aflată înaintea complexului Oedip, adică a relaţionării între trei persoane. Atunci trebuie să o căutăm în perioada de-două-corpuri, dar nu înainte ca mama să fie percepută ca o persoană întreagă (stadiul de Hopa-Mitică) atunci când ea este suprafaţa pe care bebeluşul stă într-un echilibru precar datorită faptului că nu mai este luat în braţe.

O altă condiţie este aceea ca să se fi apărut un Eu independent de Eul auxiliar al mamei; primul conţine o schemă corporală şi o viaţă psihosomatică. Cu această avere personală se pot cumpăra rafinamente ale ambivalenţei care fac posibilă apariţia îngrijorării.

Aceste rafinamente sculptează două statui, cea a mamei– obiect şi a mamei–îngrijire. Îngrijorarea înseamnă protejarea mamei–obiect de fantasma asociată pulsiunilor sângeroase ale Id-ului (Se-ului) conţinând atac şi distrugere. Îngrijorarea ţinteşte să păstreze mama–îngrijire, risipindu-se dacă i se oferă suficiente ocazii de a se convinge de supravieţuirea ei. Dacă nu, îngrijorarea se depreciază infaust în vinovăţie şi apare angoasa. Ocazia pe care de a oferi şi de a face reparaţie o asigură mama prin prezenţa ei de încredere. Aceasta îl face pe copil mai îndrăzneţ în a-şi trăi pulsiunile, altfel spus eliberează viaţa pulsionată. Vinovăţia există doar într-un stadiu potenţial, ea apărând ca depresie în condiţiile în care reparaţia nu se produce. Din stadiul potenţial vinovăţia se poate întoarce la ceea ce numim îngrijorare, un sentiment cu conotaţii pozitive, în care bebeluşul este în stare să-şi asume responsabilitatea pentru propriile impulsuri emoţionale şi pentru actele care decurg din acestea .

 

Obiectele tranziţionale

Odată cu momentul câştigării unui grad de autonomie faţă de corpul mamei, bebeluşul începe să scindeze lumea în externă şi internă. Apariţia ultimei reprezintă un pas „selenar“ către umanizare, constituind un cuptor în care impactele exterioare sunt coapte în răspunsuri ale acestora. La început obiectele externe sunt Eu: degetul mare, păturica. Apoi formele din jur devin Celălalt. Se formează astfel spaţii relaţionale externe şi interne separată de o graniţă care este trecută cu ajutorul obiectelor tranziţionale. Faptul că ataşarea de un smoc de lână, de colţul unei cuverturi sau al unei perne, se face la copilul mic în vârstă de patru până la douăsprezece luni, îl convinge pe Donald Winnicott de oralitatea obiectului tranziţional. Dar lucrurile progresează odată cu automia care, copilului neajutorat, îi lezează libidoul omnipotenţei. Atunci se dezvoltă tendinţa de a manipula obiectele din spaţiul exterior introjectându-le în spaţiul interior. De fapt acolo se petrece manipularea, jucăriile fiind investite fantasmatic cu caracteristicile scenariilor reale. Iluzia manipulării în imaginaţie salvează copilul de la deziluzia nonomnipotenţei sale. Fenomenul tranziţional este rezultatul unei „creativităţi primare“. Odată apărută într-un prim timp, ea se supune apoi probei realităţii într-un al doilea. Între aceşti doi timpi se situează relaţia cu obiectul tranziţional care este la jumătatea drumului dintre „subiectiv şi obiectiv“.

Obiectivul vine într-adevăr din exterior, dar copilul nu-l situează acolo; el nu vine nici din interior, pentru că nu este o halucinaţie. Nu numai că servesc copilului în interiorizarea treptată cu lumini exterioare, dar obiectele tranziţionale şi fenomenele tranziţionale aduc persoanei un dar preţios şi anume un câmp neutru de experienţă în care scenariile pot fi probate şi jucate fără teama de pedeapsă şi fără pericolul contestării.

Aparţinând domeniului iluziei, spaţiul tranziţional va deveni mai târziu un domeniu al artelor, religiei, vieţii imaginative, creaţiei ştiinţifice.

Donald Winnicott leagă teoria sa de divizare a Sinelui într-unul adevărat şi altul fals de împărţirea Sinelui de către Freud într-o parte centrală ce conţine ghemul de pulsiuni (sexualitate pregenitală şi genitală) şi o alta întoarsă spre exterior şi aflată în relaţie cu lumea.

Eul bebeluşului se îndreaptă spre o stare în care cerinţele Id-ului (Se-ului) vor fi resimţite ca o parte a Sinelui. Satisfacţia devine un fortifiant al Eului alcătuind premizele unui Sine format prin oglindire.

Prin acest fenomen se înţelege nevoia copilului de a fi oglindit pozitiv de părinţi. Organizările de tip Sine fals pot fi clasificate astfel:

  1. Sinele fals se dă drept adevărat şi va fi cel pe care observatorii vor tinde să-l ia drept persoana reală. Aici Sinele adevărat este menţinut ascuns şi căutat în cazul în care organizarea de tip Sine fals eşuează.
  2. Sinele adevărat este recunoscut potenţial şi îi este permisă o existenţă secretă. Aici Sinele fals îl apără pe cel adevărat de condiţiile anormale de mediu. Acesta este o extindere a conceptului psihanalitic de valoare a simptomelor pentru o persoană bolnavă.
  3. Sinele fals are ca preocupare majoră căutarea condiţiilor care fac posibilă apariţia Sinelui adevărat. Dacă aceste condiţii nu sunt realizate va trebui reorganizată, o nouă apărare împotriva Sinelui adevărat iar dacă şi această soluţie nu poate fi găsită apare ideaţia suicidară.
  4. Sinele fals este construit pe baza identificărilor cu persoane din jur.
  5. Stare de sănătate este stabilită atunci când Sinele fals este realizat de organizarea unei atitudini sociale politicoase şi manierate. În altă ordine de idei frecvenţa, alianţa dintre abordarea intelectuală şi Sinele fals conţine „în nuce“ un potenţial periculos.

Donald Winnicott crede că atunci când la o persoană cu potenţial intelectual ridicat are loc organizarea unui Sine fals va apărea o puternică tendinţă ca mintea să devină domiciliul acestuia. Astfel activitatea intelectuală va fi disociată de existenţa psihosomatică, producându-se situaţia faustiană a nefericirii academicianului care se simte inautentic.

Etiologia Sinelui fals trebuie căutată în etapa primelor faze ale relaţiei de obiect. Pe timpul cât mama ţine bebeluşul în braţe acesta face gesturi care exprimă în mod periodic impulsuri spontane. Sursa acestor gesturi este Sinele adevărat. Mama însă poate veni sau nu în întâmpinarea omnipotenţei infantile relevate prin gest sau printr-o grupare senzori-motorie.

Sinele adevărat este strâns legat de gestul spontan şi mama suficient de bună ştie să-l favorizeze întărind puterea Eului slab al bebeluşului. Altfel spus Sinele adevărat nu poate deveni o realitate decât ca rezultat al succesului mamei de a veni în întâmpinarea gestului spontan sau a halucinaţiei senzoriale a bebeluşului. El începe să creadă astfel într-o realitate exterioară care nu-i contrazice omnipotenţa. Dacă potrivirea mamei nu este îndeajuns de bună în a se adapta la halucinaţiile şi impulsurile spontane ale bebeluşului, acesta creşte, dar trăieşte fals. Protestul său împotriva faptului că este forţat la un trai fals este manifestat prin iritabilitate, tulburări ale suptului şi altor funcţii, inclusiv ale somnului. El ajunge să fie redus la supunere, un Sine fals începe să funcţioneze şi îşi construieşte un set de relaţii false. Cu ajutorul introjecţiilor pune la punct scenarii care par reale; Sinele adevărat se ascunde, spontaneitatea dispare. Până la un punct Sinele fals are un rol de apărare a Sinelui adevărat, dar în cazul unei scindări profunde acesta din urmă poate fi nu numai exploatat şi ascuns, dar şi anihilat în cazul în care mama a fost bună şi rea într-o manieră chinuitoare şi neregulată; nici măcar imitaţia nu mai este capabilă să risipească o accentuată confuzie.

În etapa cea mai timpurie Sinele adevărat este cel care generează opţiunea individuală şi gestul spontan. Acesta din urmă este chiar Sinele adevărat în acţiune şi numai el poate conferi sentimentul de real. Provenienţa lui este viaţa ţesuturilor şi funcţiilor corporale, un fenomen primar ce nu deprinde de exterior.

Tributul la realitatea externă este plătit prin formarea Sinelui fals, creat din toate piesele şi subvenţionat de aceasta. Sunt create condiţiile formării a ceea ce Freud a numit vezicula vie, cu un strat cortical receptiv sau a unei membrane care separă interiorul de exterior.

Sinele adevărat apare ca un spaţiu virtual imediat ce există cea mai rudimentară formă de organizare psihică a individului însemnând însumarea calităţilor de a fi viu din punct de vedere senzori-motor. Atunci când se produce un grad înalt de scindare între Sinele autentic şi cel fals care-l ascunde pe cel adevărat, se observă o slabă capacitate de a crea şi folosi simboluri, situaţie cu importante implicaţii în teoria obiectelor şi fenomenelor tranziţionale.

Cu alte cuvinte Sinele fals se dezvoltă atunci când pulsiunile Id-ului (Se-ului) proprii copilului sunt descalificate, într-o primă fază apărând confuzia indecisă. Un exemplu ar fi următorul: copilului îi este foame; mama este ocupată cu altceva şi nu vrea să-i dea de mâncare. Se comportă ca şi cum ar nega apetitul bebeluşului sau în cazul în care copilul este mai mare îi spune abrupt: nu, nu ţi-e foame. Copilul devine dezorientat faţă de realitatea drive-ului său instinctual şi sfârşeşte prin a renunţa la opţiunile sale autentice devenind compliant la pulsiunile celor din jur.

Exemplul de mai sus este edificator pentru înţelegerea direcţiei vicariante, deviate sau inconsecvente pe care o poate lua developarea comportamentală.

 

Bibliografie

  1. Brazelton Berry T., Sparrow Josua D: Puncte de cotitură, Editura Fundaţia Generaţia, 2008
  2. Dolto Francoise: Imaginea inconştientă a corpului, Editura Trei, 2005
  3. Freedman Alfred, Kaplan HaroldSadock Benjamin: Comprehensive Textbook of Psychiatry, Ed. a II-a, Williams and Wilkins Co., 1975
  4. Freud Anna: Normal şi patologic la copil, Editura Fundaţiei Generaţia, 2002
  5. Freud Anna: The Psycho – Analytical Treatment of Children, Ed. Imago Publishing Co, LTD London, 1950
  6. Fulford K. W. M.: Moral theory and medical practice, Cambridge University Press, 1989
  7. Kristeva Julia: Noile maladii ale sufletului, Editura Trei, 2005
  8. Laplanche Jean, Pontalis J.-B: Vocabularul Psihanalizei, Editura Humanitas, 1994
  9. Roudinesco Elisabeth, Plon Michel: Dicţionar de psihanaliză, Editura Trei, 2002
  10. Vincent Michel: A îndura adolescenţa, Editura Fundaţia Generaţia, 2008
  11. Winnicott D. W.: Natura umană, Editura Trei, 2003
  12. Winnicott D. W.: Procesele de maturizare, Editura Trei, 2003–2004

Adresa de corespondenta:
str. Frosa Sarandi nr. 11, sector I, Bucureşti e-mail: vmr@redactia@clicknet.ro