IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


MINORUL, O PROVOCARE PENTRU MEDICINA LEGALĂ PSIHIATRICĂ (MLP)

Autor: Ştefan Milea

Adresându-se minorului, MLP se confruntă cu o serie de provocări specifice, diferite de cele de la adult. Ele modifică toate verigile actului decizional și constau în unele particularităţi ale procesului dezvoltării psihice la copil și adolescent. Sunt de menţionat:

  • existenţa unui proces natural continuu și foarte activ de dezvoltare și maturizare pe toate planurile;
  • caracterul neomogen al procesului creșterii și a ritmului dezvoltării psihice;
  • imaturitatea, plasticitatea și sugestibilitatea crescute;
  • apariţia treptată a diferitelor funcţii și abilităţi;
  • existenţa unor relaţii interdependente și interactive între diferitele sistemele morfofuncţionale – psihice, motorii, senzoriale, endocrine etc. ;
  • existenţa unor anumite perioade ale dezvoltării cu impact specific și;
  • o patologie psihică cu particularităţi clinico-evolutive și forme proprii de manifestare.

Ele aduc cu ele o serie de obstacole pentru MLP a căror soluţionare, într-o anumită măsură, diferită de la o ţară la alta, nu este nicăieri în lume fără cusur. În ţara noastră, dintre obstacole sunt de reţinut: incapacitatea instituţiilor destinate minorului în ceea ce privește oferirea de servicii și asistenţă individua- lizată; caracterul nerealist al Art.51 și 75 cp.; riscul minimalizării, ignorării și chiar al încălcării drepturilor minorului; imposibilitatea aprecierii riguroase a prejudiciului generat de diferitele agresiuni; temporizarea uneori a demersurilor privind intervenţia protectivă precoce; existenţa unor situaţii care amplifică riscul totdeauna prezent al inducerii de suferinţe minorului și; lipsa unor profesioniști și a unor servicii anume profilate.

Ca atare pentru limitarea riscurilor sunt necesare: atestarea MLP a minorului ca subspecialitate sau competenţă în cadrul psihiatriei și a medicinii legale; înfiinţare de cursuri de calificare și de servicii de atestare a competenţelor, obligarea ca toţi cei investiţi cu capacitate de decizie în acest domeniu să aibă competenţe atestate în diversificarea și profilarea instituţiilor destinate protecţiei minorilor.

INTRODUCERE

Ca “obiect” al MLP minorul reprezintă o provocare nu numai prin numărul mare al situațiilor complicate în care poate fi implicat ci și prin problemele sensibile care țin de particularitățile specifice diferitelor sale etape succesive de vârstă, soluționate, nu de puține ori, în mod formal sau echivoc. Asupra acestor probleme vom face referiri în cele ce urmează.
Vom enumera totuși situațiile complicate care prin importanța lor necesită o prezentare distinctă. Aceasta din trei motive: pentru a justifica afirmația de mai sus privind numărul lor mare; pentru că din păcate, prea adesea, în capitolele destinate medicinii legale din manualele de psihiatrie a copilului și adolescentului preocupările se centrează mai ales asupra domeniului faptelor antisociale și mai ales pentru că și ele sunt intens marcate de particularitățile psihosociale specifice minorului. Avem în vedere:

  • toate situațiile medico-legale în care trebuie evaluate: starea de sănătate psihică și boală, vârsta și capacitatea mintală, discernământul și responsabilitatea asupra faptelor comise, capacitatea de exercițiu și de a anticipa consecințe, periculozitatea și riscul de recurență a unor comportamente indezirabile, prejudiciul suferit în urma agresiunilor asupra minorului, abuzul și neglijarea, valoarea mărturiei minorului, efectul unor influențe negative ale mediului familial și social, măsurile de siguranță, malpraxisul, necesitatea consimțământului informat asupra deciziilor medicale de aplicat, starea de abandon, paternitatea și;
  • toate măsurile de ocrotire și siguranță a minorului: înfierea, divorțul, desfierea, declinarea drepturilor parentale, încredințarea, tutela, custodia, plasamentul familial sau instituțional, dreptul de vizitare al persoanelor altele decât părinții etc.

 

PARTICULARITĂŢI SPECIFICE MINO- RULUI “OBIECT” AL MEDICINII LEGALE PSIHIATRICE.

Firește că, într-un fel sau altul, referiri asupra lor nu lipsesc din literatura științifică de specialitate de la noi (Bogdan -1973; Dragomirescu și col. -1990; Predescu și col. 1988 și 1998).

Indiscutabil, minorul a început să reprezinte o problemă aparte pentru MLP odată ce s-a recunoscut că acesta nu este un adult în miniatură și că psihismul său se deosebește nu numai cantitativ ci mai ales calitativ de cel al adultului. Faptul a impus rezolvarea unor probleme aparte (vezi enumerarea de mai sus), adaptarea tuturor conceptelor și noțiunilor proprii și chiar construirea unora noi ca și restructurarea modalităților de abordare, interpretare și soluționare a acestora. Astfel s-a ajuns ca ea să reprezinte ceea ce Schetki și Benedek (1992) consideră, o subspecialitate a psihiatriei copilului și adolescentului și aș adăuga și a medicinii-legale deoarece, în egală măsură, profesioniștii ambelor specialități sunt datori să dispună de cunoștințele necesare pentru a asigura servicii de calitate. De fapt, încă din 1994, în SUA, American College of Gradual Medical Education (ACGMA) a recunoscut formal psihiatria judiciară ca subspecialitate.

 

1. Existența unui proces natural continuu și foarte activ de dezvoltare și maturizare pe toate planurile

care pornește de la ființa cea mai neajutorată la naștere pentru a atinge deplina maturitate abia după dolescență. Este o primă particularitate cu impact major asupra MLP.
Aceasta deoarece, în primul rând, cu vârsta, minorul este mereu altul astfel că toți parametrii și toate reperele la care face referire și pe care se sprijină medicina legală psihiatrică la minor1 sunt în permanentă schimbare atât cantitativ cât și calitativ. Înseamnă că ele trebuie să se definească și să se exprime valoric distinct, în funcție de fiecare etapă succesivă a dezvoltării minorului și nu numai. Spre exemplu, în cazul minorului care încalcă legea, capacitatea mintală, elementul de bază al aprecierii faptelor se modifică necontenit și odată cu ea și discernământul asupra acestora. Or, în cazul minorului care a comis fapte antisociale, pe de o parte, expertizele și cu atât mai mult contra- și supraexpertizele se fac post-factum, uneori la intervale relativ mari de timp. Aceasta impune o evaluare retrospectivă a capacității mintale și deci și a discernământului asupra faptelor ceea ce face mai dificilă interpretarea datelor. Dacă adăugăm și faptul că din nefericire, astăzi, adesea, procesele juridice se
prelungesc și că la minor, capacitatea sa de a evalua cele petrecute anterior este stimulată de însuși întregul context al discuțiilor și procedurilor juridice și că este influențată de sugestibilitate, labilitatea emoțională, factori externi și chiar de uitare, vom înțelege de ce, nu de puține ori, avem de a face cu o relativizare a valorii informațiilor care trebuie evaluate plecând de la prezent.

În al doilea rând, pentru a fi operative, pentru unele din repere, este necesar ca ele să atingă un anumit nivel de maturizare care să-i permită minorului să evalueze în mod adecvat realitatea și tot ceea ce-l înconjoară.

 

2. Caracterul neomogen al procesului creșterii și ritmului dezvoltării psihice.

Într-adevăr la minor, procesul creșterii și dezvoltării psihice nu este nici liniar, nici uniform, nici omogen, nici constant și nici nu are același ritm pe toate planurile și nici la toți indivizii în același timp. Au loc accelerări și încetiniri, inegalității și desincronizări, de mai lungă sau de mai scurtă durată, la nivelul fiecărei funcții psihice în parte. Cu cât domeniul vizat este mai complex și mai adânc implicat social – și din acest punct de vedere comportamentul minorului se află pe primul plan – dezvoltarea și maturizarea acestuia este mai puțin omogenă. Ca atare, spre exemplu, componentele capacității psihice ( sfera cognitivă, afectiv-volitivă, etico-morală și anticipativă) atât de importantă pentru aprecierea discernământului asupra faptelor și deci a responsabilității nu sunt, în mod obligatoriu toate, la toți minorii de aceiași vârstă, la același nivel de dezvoltare. Faptul face ca nici în condițiile unei dezvoltări psihice considerate normală, extrapolarea automată a valorii diferiților parametrii funcționali plecând doar de la vârsta calendaristică sau de la unele repere deja evaluate (exemplu dezvoltarea cognitivă) să nu fie valabilă. În consecință, împlinirea vârstei de 14 ani, reper central în legislația privitoare la minor, nu este singură suficientă pentru certitudinea prezenței la toți minorii și pe toate planurile a unui nivel de dezvoltare corespunzător acesteia.

 

3. Imaturitatea, plasticitatea și sugestibilitatea crescute

sunt și ele caracteristici ale psihicului minorului. Trebuie subliniat mai întâi că ele suntbenefice și absolut necesare. Cu atât mai necesare cu cât ființa umană trebuie să fie produsul timpului său. Aceasta înseamnă că ea este datoare să asimileze și să învețe să se adapteze și mai mult, să stăpânească cea mai complexă și cea mai mobilă realitate externă.
Pentru aceasta ea vine pe lume cu cel mai deschis și mai elastic program genetic (Jacob -1972/1970) și are nevoie de cea mai lungă perioadă de timp pentru a atinge maturitatea. În același timp ele:

  • îl fac pe minor foarte dependent de intervenția protectoare, mediatoare și formatoare a mediului familial și social de bază și prin sugestibilitate și de factori conjuncturali care și unii și alții, pot avea rol pozitiv sau negativ. Din aceleași motive, minorul are și șanse mai mari de corectare dacă i se oferă, cu răbdare, condiții adecvate coerente și individualizate. Este un aspect fundamental de care MLP este datoare să țină seama;
  • obligă MLP ca în toate deciziile sale să țină seama și de datoria de a ocroti, respectiv de a asigura condițiile necesare educării și pregătirii școlare și profesionale a minorului sau ceea ce Ash și Derdein (1997) numesc orientare quasiterapeutică. Mai mult, acestea trebuie să fie adecvate situației și posibilităților reale ale fiecărui minor în parte și;
  • prin imaturitate, îl împiedică pe minor să înțeleagă semnificația reală sau să anticipeze consecințele unor situații și chiar a unor decizii care se iau în numele și în interesul său adoptând față de ele, o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, o manieră proprie de evaluare și interpretare. Sunt și acestea aspecte de care MLP nu trebuie să facă abstracție atunci când evaluează situații,judecă fapte și ia decizii. Spre exemplu, abuzul sexual, neglijarea sau hiperprotecția pot fi ignorate, acceptate și chiar preferate în locul soluțiilor de rezolvare oferite de instanțele de judecată sau de cei din jurul său. Din aceste motive minorul trebuie protejat și dacă nu se plânge, nu-i este clar de ce trebuie intervenit, sau este ferm în opoziția sa față de deciziile care se iau în numele propriului său interes.

 

4. La copil și adolescent, așa cum se știe, apariția diferitelor funcții și abilități se face treptat, treptat,

după un calendar cu date proprii fiecăreia din ele. Din acest motiv pe de o parte, în mod firesc, normalitatea ca și anormalitatea lor genetică sau câștigată devin vizibile și deci evaluabile doar la o anumită vârstă sau după un timp de la data la care structurile morfofuncționale care se află la baza lor au fost afectate. Exemplificăm cu limbajul, gândirea abstractă, orientarea sexuală, dislexia, disgrafia, unele afecțiuni genetice etc. a căror evaluare corectă pretinde să se aștepte până la împlinirea vârstei la care ele devin vizibile și deci evaluabile.

 

5. În procesul dezvoltării infanto-juvenile, diferitele sistemele morfofuncționale – psihice, motorii, senzoriale, endocrine etc. – se află în relații interdependente și interactive strânse

în sensul că se condiționează pozitiv sau negativ reciproc. Din acest motiv performanțele sau minusurile unui sistem morfofuncțional se răsfrâng în timp și spațiu, pozitiv, respectiv negativ și asupra celorlalte. Spre exemplu este de la sine înțeles că la copil afectarea auzului se repercută asupra dezvoltării psihice și a limbajului în primul rând.

 

6. Existența la minor a unor anumite perioade ale dezvoltării cu impact specific

asupra întregului context al actului medico-legal psihiatric. Avem în vedere perioadele de preșcolar sau a crizei de opoziție dar mai ales cele ale pubertății și adolescenței.
Prima perioadă, se caracterizează (vezi și Milea 2006 c) prin comportament opoziționist amplificat adesea de tot ceea ce constituie subiectul demersului medico-legal.
Pubertatea și mai ales adolescența, aduc cu ele o paletă de particularități cu impact major asupra actului medico-legal psihiatric. De fapt adolescența este perioada de vârf a delincvenței juvenile fiind numită și perioadă de criză 2. Considerăm însă (Milea-2001) că este o perioadă doar vulnerabilă deoarece particularitățile acuzate de regulă, sunt în primul rând indispensabile, constructive și chiar creatoare. Doar suprasolicitarea și incapacitatea mediului înconjurător de a-i recunoaște adolescentului nevoile și sacrificiile, de a-l pregăti, înțelege și susține în efortul său de a se construi ca o individualitate distinctă, recunoscută social, le deturnează bunele lor intenții.
Dintre ele sunt de reținut:

  • accederea pe nesimțite la stadiul gândirii ipotetico- deductive ceea ce schimbă semnificativ atât drepturile adolescentului cât și răspunderea asupra faptelor sale;
  • intrarea în perioada adevăratei socializări. Acesta înseamnă și propensiunea pentru apartenență la grup fie el și stradal, respectiv satisfacerea nevoii de acceptare, recunoaștere ca individ și afirmare în și prin grupul celor apropiați ca vârstă. Acestuia, așa cum susține Couzinet (1970), adolescentul îi dă tot ceea se așteaptă de la el tot așa cum, la rândul său primește tot ceea ce-și dorește. Intre multe altele, în funcție de caracteristicile sale, grupul îi conferă adolescentului recunoaștere și valorizare, protecție dar și modele negative, admiratori ai actelor de bravadă, false valori, forme facile de afirmare, tentații și satisfacerea lor promptă, ca și convingerea eronată că vina fiecărui participant față de faptele săvârșite în grup este mai mică. Ca urmare a particularităților psihologice, ne protejat de un mediu familial echilibrat, minorul în general și adolescentul în special devin cu ușurință, chiar și fără să vrea, tăinuitori sau participanți pasivi sau activi la acte antisociale;
  • conștientizarea pulsiunilor sexuale și a orientării acestora, subtilul proces de constituire a psihosexualității cu părțile bune dar și cu toate riscurile generate de contextul social actual care, din păcate, promovează la vedere și limitarea intereselor sexuale la dimensiunea lor biologică ca și rolul de simplu divertisment și chiar de marfă al acestora;
  • negarea identității infantile și nevoia de emancipare și valorizare, fenomene normale și necesare marcate de riscuri mari în cazul lipsei unor modele pozitive indispensabile angajării pe panta adoptării și construirii unei noi identități.

 

7. La minor și patologia psihică are nu numai particularități clinico-evolutive ci și forme proprii de manifestare

al căror impact medico-legal nu poate fi nici el omis, în primul rând prin diversitatea și complexitatea nevoilor de asistență medicală și recuperare de durată, nu de puține ori absolut necesare. In acest caz, nu este vorba doar de minorul infractor cum s-ar putea presupune. Avem în vedere și numărul cu mult mai mare al minorilor care fac obiectul MLP din cu totul alte motive.

 

COMENTARII

Toate aceste particularități ale minorului constituie provocări și dificultăți unanim recunoscute. În mod firesc, în acest domeniu formulele de rezolvare a lor au la bază un suport legislativ care oferă soluții. Numai că acestea nu sunt nici suficient de cuprinzătoare și nici lipsite de formulări care lasă loc la interpretări diferite. Aceasta deoarece diversitatea, complexitatea și subtilitatea problemelor constituie obstacole reale ca tot ceea ce: trebuie încadrat în tiparele rigide ale unor reglementări și articole de lege; adesea vizează părți în conflict de interese și; implică costuri suplimentare care trebuie asigurate. Ca dovadă, menționăm faptul că reglementările sunt destul de diferite de la țară la țară și așa cum subliniază Ash și Derdeyn (1997), chiar și între diferitele state constitutive ale USA. În general, diferențele dintre opțiuni merg de la soluții bazate pe seturi mai largi sau mai restrânse de prevederi și articole de lege care fac trimiteri la, sau doar adaugă nuanțe cu privire la problematica minorului, până la formule care separă complet problematica minorului de cea a adultului. Desigur că acestea din urmă sunt de preferat deoarece ele înseamnă existența unei legislații distincte anume destinată minorului, a unor tribunale și judecători de minori, a unor servicii și structuri administrative și sociale profilate și a unor profesioniști anume calificați în domeniu. Numai că și în acest caz, așa cum subliniază Ash și Deryden (1997), în Statele Unite, se remarcă o clară tendință în direcția considerării adolescenților ca fiind adulți.
În țara noastră, în ciuda repetatelor revizuiri din ultimul timp, legislația din domeniu nu a mers cu totul spre o delimitare netă a problematicii minorului de cea a adultului. Sunt însă prezente în Codul Penal (cp), Codul de Procedură Penală (cpp) și Codul Civil (cc) o serie de capitole și articole de lege distincte care vin în întâmpinarea particularităților minorului. În acest context au fost:

  • delimitate diferite categorii de minori în funcție de: vârsta calendaristică, vârsta mintală, prezența sau absența unor deficiențe, prezența sau absența suportului familial, calitatea acestuia, nivelul pre- gătirii școlare sau profesionale, natura și severitatea suferințelor somatice prezente, asistența spe- cializată necesară (educativă, școlară, profesională, psihologică, socială, psihică, somatică, senzorială, neurologică) sau gravitatea și riscul de recurență a actelor antisociale. Spre exemplu, din categoriile de minori individualizate sunt de reținut intervalele de vârstă calendaristică, respectiv mintală 0-10; 10-14; 14-16 și 16-18;
  • nominalizate tipurile de servicii și de instituții destinate ocrotirii și asistenței medicale, educative și profesionale a minorilor implicați în domeniu;
  • precizate repere privind nivelul funcțional al diferiților parametrii ai dezvoltării și relevanța lor din punctul de vedere al medicinii legale psihiatrice.

Astfel, în mod convențional s-a stabilit că:

  • numai după vârsta de 10 ani (Art.264 cc) ascultarea minorului este obligatorie;
  • majoratul și capacitatea de exercițiu (Art. 38 cc) sunt recunoscute odată cu împlinirea vârstei de 18 ani;
  • înainte de vârsta de 14 ani3 minorul nu răspunde penal pentru faptele sale (Art. 99 cp) și nu are capacitate de exercițiu(Art.43 cc) în timp ce între vârsta de 14 și 18 ani capacitatea de exercițiu este restrânsă;
  • în intervalul 14-16 ani prezența discernământului nu poate fi de la sine înțeleasă ea trebuind, în mod obligatoriu atestată pe calea expertizei psihiatrice ori de câte ori se pune problema aprecierii responsabilității asupra faptelor minorului (Art. 99cp). Oportunitatea acestei prevederi este relevată și de faptul că:
  • în acest interval de vârstă 60% din minorii cu com- portament infracțional au o motivație psihopatolo- gică (Dragomirescu -1990);
  • cel puțin 8% din populație are un intelect de limită (QI între 70 și 85%) procentul fiind, firește mai mare în rândul minorilor delincvenți.

În plus, nu trebuie ignorată nici existența unor medii subculturale sau a unor familii cu climat famili- al viciat care afectează anumite componente ale capa- cității mintale a minorului;
– se precizează că minorul până la 14 ani poate fi ascultat ca martor doar în prezența unuia dintre pă- rinți, a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredin- țat (Art. 81 cpp.).
– de asemenea, trebuie adăugat că pentru a asigura soluții corecte, legislația apelează la rolul de arbitru al unor instanțe neutre subordonate principiului con- form căruia primează interesul superior al minorului (Art. 263 cc.) și datoare să decidă în acord cu convin- gerea lor intimă.
Indiscutabil că toate aceste prevederi legislative sunt foarte utile. O analiză atentă a lor relevă însă că ele nu sunt suficient de adaptate întregii diversități a situațiilor concrete lăsând loc la unele soluții prea generale, formale, subiective, simpliste, evazive, echi- voce, arbitrare și chiar la omisiuni. De fapt, așa se și explică discrepanțele, uneori foarte mari și supărătoa- re între opțiunile diferiților specialiști sau instanțe de judecată puse în fața acelorași situații.

 

O primă

constatare vizează rezerva în ceea ce privește capacitatea instituțiilor destinate minorilor care au comis cu discernământ fapte penale și măsura în care acestea pot asigura serviciile necesare satisfacerii interesului superior al acestora. Trebuie reținut faptul că legea prevede existența a doar trei tipuri (centre de reeducare și institute medical educative – Art. 101 cp.) și închisoarea (Art 57 cp). Aceasta în condițiile în care ele au obligația să-și individualizeze serviciile în funcție de: vârstă, gravitatea faptelor, riscul de recurență, rolul avut (inițiator, executant solitar, tăinuitor, participant mai mult sau mai puțin activ, de nevoie, întâmplător sau pasiv la fapte de grup) nivelul pregătirii școlare sau profesionale și de profilul asistenței medicale, de recuperare, educative și sociale de durată, necesare. Să adăugăm și faptul că din lipsă de soluții adecvate, tot în aceste instituții sunt plasați și minorii care dacă ar fi avut un suport familial adecvat ar fi fost doar mustrați și încredințați părinților. Din aceleași motive, tot aici pot ajunge și cei doar cu risc de a comite fapte antisociale grave. Fără soluții adecvate sunt și minorii cu comportament antisocial și întârziere mintală ușoară, cei cu deficiențe multiple, sau cei care fără a răspunde penal au comis și prezintă risc de a repeta, fapte deosebit de grave.
De fapt, existența unor dificultăți practice privind realizarea in cadrul instituțional din țara noastră a măsurilor complexe de asistență medicală și educativă necesare minorului cu comportament antisocial au fost menționate și cu destul de mult timp în urmă (Predescu și col. 1988 și 1998; Dragomirescu și col. – 1990 pentru a se fi putut avea în vedere de către noua legislație.

 

O a doua

constatare se referă la caracterul ne realist la minor al:

  • Art. 51 cp, care stipulează că necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii nu-l absolvă de vină și al;
  • Art. 75 cp. care menționează că săvârșirea faptei în trei sau mai multe persoane împreună implică existența unor circumstanțe agravante; ca și prevederile privind pedeapsa egală pentru făptuitor, complice și tăinuitor.

Acestea deoarece pe de o parte, nu există nicăieri formulată obligația informării sau educării în prealabil a minorului în acest sens, iar pe de altă parte, așa cum am subliniat mai sus, în mod firesc minorul este înclinat să aibă convingeri diametral opuse. De fapt, motivații sincere de felul “n-am știut”, “nu am fost numai eu” sau ” nu eu am zis să facem așa” sunt frecvent întâlnite la minori.

 

O a treia

constatare are în vedere faptul că în condițiile respectării legii, uneori ca urmare a dreptului prioritar al celor din jur de a decide în numele său, interesul superior al minorului este, minimalizat, ignorat și chiar grosolan încălcat.

Începem să exemplificăm cu situațiile obișnuite, de altfel legale, în care pornind de la imaturitatea psihică și sugestibilitatea crescută, la un număr important de minori, consimțământul lor în ceea ce privește deciziile care-i privesc direct nu este necesar. Ca atare, opiniile și opțiunile lor sunt fie ignorate fie sunt trecute prin filtrul celor investiți în locul lor cu capacitate de exercițiu. Numai că trebuie reținut că sunt situații în care opțiunile celor investiți cu autoritate și rol de decizie primează deși ele nu se suprapun sau sunt în opoziție cu preferințele și chiar cu interesele imediate sau pe termen lung ale minorului. Este locul unde cu ușurință pot interveni erori și chiar abuzuri. De fapt, chiar și bine intenționate, părțile implicate pot aprecia greșit interesele superioare ale copilului și cu atât mai mult opțiunile sale. Să amintim aici situațiile din viața de toate zilele în care părinții cred că știu mai bine ce este în interesul copiilor lor (alegerile privind profesia, de exemplu) fără ca realitatea ulterioară să le confirme decizia.
Un exemplu și mai convingător este cel al minorului confruntat cu cascada de conflicte premergătoare deciziei de divorț și cu facilitățile din ce în ce mai mari care se acordă părinților care se decid să solicite divorțul fără să se țină seama de opțiunile și cu atât mai puțin de interesele minorilor. Aceștia vor fi privați de prezența unui părinte fără să înțeleagă de ce. Ei pot să nu accepte nici deciziile instanței de judecată privind custodia fie că ea se bazează pe prezumția anilor delicați optându-se pentru mamă, fie că urmează să se exercite în comun, fie că este rezultatul unei medieri, sau al unei hotărâri care în numele interesului superior al copilului preferă confortul economic în detrimentul celui psihologic sau invers. Să subliniem că de această dată, este mai corect a se vorbi de soluția probabil cea mai puțin dăunătoare pentru a fi clar faptul că oricum, copii vor suferi. De fapt unele date atestă (Parametrii practici -1997) că doar în 1/3 din cazuri deciziile privind custodia constituie un succes.
Tot aici trebuie menționat un fenomen din ce în ce mai actual astăzi generat de presiunile tot mai mari asupra societății contemporane privind impunerea și recunoașterea unor drepturi pentru unele categorii de
adulți fără a se ține seama de cele ale copiilor. Aici nu este vorba doar de simplificarea procesului de desfacere a căsătoriilor. Sunt precedente juridice (Ash și Derdeyn -1997) în care odată cu certificare sigură cu ajutorul ADN-ului a paternități, minorii ajung să fie scoși intempestiv din sistemul lor existențial și al relațiilor anterioare de atașament și încredințați unor familii sau unuia dintre părinții naturali pe care, din indiferent care motiv, nu i-au cunoscut. De asemenea, în unele țări este recunoscută pretenția cuplurilor homosexuale de a adopta copii ignorându-se in acest mod nevoia acestora la o existență normală. În plus, mass-media ne familiarizează cu opțiuni privind înlocuirea cuvintelor de mamă și tată cu cel neutru de părinți ca și cu cele care promovează excluderea din educația copiilor a tot ceea ce contribuie la conștientizarea diferențelor dintre sexe.
Nu putem omite nici faptul că în țara noastră au avut loc, e drept cu caracter temporar, două campanii cu suport legislativ în cadrul cărora drepturile unor minori au fost ignorate fără ca nici una din instituțiile destinate protecției copilului să intervină în mod eficient.
Prima campanie a avut loc imediat după 1990 și ea a urmărit reducerea drastică a numărului copiilor din instituțiile de ocrotire prin plasament familial în condițiile în care, nu de puține ori, nu era vorba de o familie în adevăratul sens al cuvântului ci doar de o persoană mai mult interesată să primească drepturile materiale decât calificată și doritoare să crească un copil. Și mai grav a fost abuzul în cazul plasamentului
părăsirea școlii.

 

A patra

constatare are în vedere faptul că la minor nu este posibilă aprecierea riguroasă a prejudiciului rezultat în urma diferitelor agresiuni. Aceasta deoarece, așa cum subliniam și în 2006-a:

 

 

  • în cazul oricărei agresiuni, unele consecințe chiar și cu bază organică, pot rămâne mute clinic și deci necunoscute până la vârsta la care funcțiile al căror suport morfologic afectat, devin active și deci evaluabile;
  • afectarea din indiferent care cauză a unei funcții, oricare ar fi ea, poate prejudicia în timp, în mod secundar și dezvoltarea altora. Din această cauză, nu sunt excepții situațiile în care, o agresiune limitată la un moment dat, se complică după perioade mai scurte sau mai lungi de timp cu deficiențe ce nu pot fi anticipate cu certitudine;
  • la copil are loc un proces de dezvoltare care înseamnă acumulări naturale continue dar care în urma unor agresiuni, poate nu numai regresa ci poate fi oprit sau doar încetinit.

Sunt trei aspecte particulare care fac ca la minori prejudiciul real generat de o agresiune oricare ar fi ea, să nu poată fi echivalat, ca la adult, doar cu diferența dintre ceea ce a fost ca performanțe, subiectul agresat anterior acesteia și ceea ce este el în momentul evaluării sale actuale. La minor, pentru acurateță, ar trebui să se ia în calcul nu doar ceea ce a fost copilul anterior agresiunii ci capacitatea virtuală, respectiv ceea ce acesta ar fi putut să fie dacă dezvoltarea sa normală nu ar fi fost fie și numai încetinită (Fig 1). În plus, ar trebui avute familial în mediul rural al copiilor cu probleme de sănătate când se știa foarte bine că atunci, la acel nivel, nevoile specializate legate de asistența medicală și de recuperare necesare erau foarte dificil dacă nu imposibil de satisfăcut.

Cea de a doua campanie a avut loc după 1995 și a vizat integrarea în școala de masă a unor copii din școlile speciale deși era evident că nici copii și nici școlile de masă nu au fost pregătite în mod adecvat.

În acest fel, în locul unor clase de 20 de elevi, a unui număr maxim de 2 copii cu nevoi speciale și a unor profesori de sprijin, așa cum prevăd normele optime (Vrășmaș -1996) s-a ajuns la creșterea și așa mare a numărului elevilor din clasele obișnuite și la încărcarea peste măsură a cadrelor didactice și ele lipsite de o pregătire prealabilă adecvată. Rezultatul, drame psihologice, scăderea nivelului de pregătire și în vedere și eventualele consecințe tardive specifice agresiunilor în cazul minorului și subliniate mai sus. Numai că o astfel de corecție, îndreptățită de altfel, nu este posibil de obiectivat și deci de luat în calcul. Mai mult, trebuie precizat că și mai dificil de evaluat sunt consecințele reale ale unor agresiuni suferite în perioada dezvoltării pre- și perinatale unde, se știe, acuzele de malpraxis, nu lipsesc. De această dată, deoarece nimeni nu poate spune cu certitudine cu ce resurse moștenite ar fi venit pe lume copilul, lipsește reperul principal indispensabil evaluării dimensiunii reale a pierderilor. De fapt, s-a mai spus (Milea -2006- a) că și datele cercetărilor științifice care studiază consecințele diferitelor agresiuni pre- și perinatale au un caracter relativ deoarece, de exemplu, în cazul unui potențial genetic peste medie, copilul poate pierde procente bune din coeficientul său intelectual, care dacă nu coboară sub limita normalului duce la concluzii false în ceea ce privește potențialul patogen al noxei vizate.

Din aceleași motive,la minor și evaluările ulterioare, la mare distanță în timp de momentul agresiunilor, îndreptățite și solicitate adesea de victime, sunt și mai dificil de interpretat. De această dată, pe de o parte, datele de anamneză sumează și alte evenimente posibil patogene. Pe de altă parte, din cauza consecințelor care, așa cum am văzut pot apare în timp, de regulă este dificil de delimitat minusurile funcționale sau organice care pot fi imputate agresiunii pentru care se face evaluarea, de cele moștenite, absente la naștere sau de cele datorate unor evenimente patogene care au intervenit anterior sau după cea vizată.

La cele de mai sus trebuie adăugat și este bine de știut că din aceleași motive, nici aprecierile care angajează responsabilitatea evaluatorului privind starea de sănătate prezentă și viitoare sau evoluția și recuperarea diferitelor deficiențe constatate (solicitate adesea în cazul diferitelor expertize medicale psihiatrice) nu pot avea decât un caracter orientativ. Aceasta și pentru că multe din abilitățile, factorii protectivi, vulnerabilitățile și deficiențele cu substrat genetic nu se manifestă obligatoriu și nici nu pot fi identificate de la naștere și nici din primii ani de după. Ca atare spre exemplu, nu se poate garanta familiei care înfiază sau victimelor unor agresiuni că nu pot apare surprize sau cât de repede și în ce măsură se pot recupera eventualele deficiențe prezente la un moment dat.

 

O a cincia

constatare se referă la faptul că legislația nu poate oferi suport suficient pentru intervenția protectivă precoce. Lăsând de o parte timpul necesar demarării și derulării mecanismului juridic care uneori este și el prea mare, aici ne referim la acele situații în care, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp minorul nu le conștientizează semnificația negativă, le acceptă, le agreează chiar, sau el și cei din anturajul său neagă realitatea. Avem în vedere unele forme de neglijare și chiar de hiperprotecție dar mai ales de abuz sexual. În astfel de situații este nevoie de inițiativă și intervenție activă din afară. Numai că atât depistarea situațiilor și cu atât mai mult demararea intervenției întâmpină obstacole fiind îngrădite de dreptul adulților de decizie și la viață privată ca și de riscul de neacceptat al unor erori posibile. Vom exemplifica cu:

  • dificultățile legate de suspiciunea și confirmarea abuzului sexual (Ash și Deyrden –1997, Milea
    -2009) mai ales acolo unde cei implicați direct neagă unele evidențe dar și în cazul confirmării sale de către minor.

Aici se adaugă și riscurile de neacceptat ale unor erori posibile chiar și în cazul unor simple suspiciuni;

  • dificultatea trecerii peste rezistențele celor responsabili în vederea obținerii acordului necesar declarării abandonului, a declinării din drepturile părintești în cazurile limită și a instituirii precoce a diferitelor măsuri de protecție.

 

În al șaselea rând

sunt de menționat și situații care-l fac pe minor să sufere deși, în cazul său, acest fapt nu face parte din intențiile declarate ale medicinii legale psihiatrice. De fapt orice demers juridic care-l vizează pe minor implică pentru acesta un anumit grad de discsorul în eventualitatea reconstionfort. El va fi însă vizibil afectat când:

  • este nevoit să fie confruntat în instanță cu agretuirilor sau a posturii de martor;
  • ca urmare a încălcării aproape de neocolit a confidențialității în cursul diferitelor secvențe ale actului medico-legal, dar mai ales al aplicării deciziilor care devin publice, fie și numai pentru că trebuie duse la îndeplinire;
  • ori de câte ori constată că, pe motiv că, este prea mic, nu se ține seama de mărturia sa, că nu i se cere consimțământul sau că preferințele și opțiunile sale sunt ignorate sau minimalizate;
  • cel care vinovat sau nu, se culpabilizează sau este acuzat pentru destrămarea familiei și neajunsurilor materiale în urma detenției tatălui pedepsit pentru incest;
  • ca și cel care este încredințat părintelui mai riguros cu obligațiile sale școlare și sociale în timp ce celălalt, este preferat din sentiment de vinovăție sau pentru că, din dorința de a cumpăra afecțiunea copilului acesta se dovedește excesiv de îngăduitor sau atent cu el.

 

O a șaptea

constatare se referă la lipsa formulării exprese a obligativități existenței unor profesioniști anume calificați sau cel puțin cu competențe în domeniu MLP a minorului. Această lacună este prezentă și atunci când este vorba de implicarea cadrelor medicale. Desigur că Art.107 cc. vorbește de instanța de tutelă, iar uneori (Art. 483 cpp.) menționează condiția existenței unor judecători anume desemnați, dar nu se precizează expres necesitatea pregătirii lor speciale ceea ce, având în vedere complexitatea particularităților psihologice ale minorului nu este de natură să ofere în toate cazurile certitudinea unor decizii optime.
Suntem datori să precizăm că neajunsuri se regăsesc și în legislația destinată rezolvării problemelor minorilor din alte țări. De fapt nici unde în lume, în acest domeniu nu există soluții de rezolvare fără cusur. Ash și Derdain (1997) vorbesc de termeni vagi care implică diferite interpretări și dă ca exemplu pe cel de
“educație adecvată” și pe cel de “mediu cel mai puțin restrictiv”. La rândul său Schmit (2000) subliniază dificultatea de a găsi o articulare pertinentă între versantul represiv și cel educativ. Soulairol (2000) menționează ambiguitatea legilor, iar Lebovici (2000), efecte negative ale deciziilor juridice asupra familiei și enumerarea poate continua.

Desigur că toate aceste limite ale legislației din domeniul MLP a minorului sunt bine cunoscute. Ele sunt cu atât mai importante de reținut cu cât se știe că prin comparație cu adultul, după 14 ani, minorul chiar și normal dezvoltat din punct de vedere psihic, are o capacitate psihică mai modestă, aceasta continuând să progreseze cu vârsta și cu experiența de viață chiar și după ce este considerat pe deplin matur. De aceea pentru a le atenua consecințele, în ceea ce privește minorul, legiuitorul a formulat o serie de prevederi ca de exemplu:

  • stipularea faptului că la minor prioritare sunt măsurile educative pedeapsa aplicându-se numai dacă se apreciază că acestea nu sunt suficiente pentru îndreptarea sa (Art. 100 cp.);
  • susținerea în toate situațiile a interesului superior al acestuia și că;
  • pedeapsa nu poate trece de jumătate din cea a adultului (Art. 109 cp.).

Sunt însă prevederi corectoare cu caracter prea general și nivelator, insuficiente pentru a asigura totdeauna individualizarea riguroasă a situațiilor. Sunt de părere că și formula” în interesul superior al minorului” este nu numai vagă ci și prețioasă. Poate că ar fi de preferat una mai realistă de felul “alternativa cea mai puțin dăunătoare” pentru a nu pierde nici o clipă din vedere că însăși actul de justiție implică o traumă pentru copil și că orice soluție s-ar alege ea are riscurile ei, care trebuie reduse cât mai mult posibil.

 

CONCLUZII

Așa cum am văzut toate aceste particularități constituie obstacole semnificative în calea soluționării riguroase a multora din situațiile care fac obiectul medicinii legale în cazul minorului. Eliminarea riscului abordării formale a acestora impune:

  1. Recunoașterea medicinii legale psihiatrice a minorului ca o subspecialitate sau cel puțin ca o competență a psihiatriei copilului și adolescentului cât și medicinii legale.
  2. Impunerea ca absolut toți cei investiți cu capacitate de decizie în acest domeniu să aibă calificare și competențe recunoscute în domeniu. De fapt în SUA așa cum se subliniază în Ash și Derdeyn (1997) din 2001, numai absolvenții unor cursuri acreditate vor putea face examinări în domeniu.
  3. Înființarea de cursuri de formare și de servicii de atestare a competenței atât pentru medici cât și pentru juriști. Numai așa aceștia din urmă pot fi siguri că formula bine cunoscută privind dreptul judecătorului de a decide în funcție de convingerea sa intimă poate avea acoperirea indispensabilă asigurării diferențierii și nuanțării soluțiilor oferite în funcție de varietatea, complexitatea și subtilitatea situațiilor pe care realitatea zilelor noastre o oferă.
  4. Diversificarea și profilarea soluțiilor instituționale oferite diferitelor categorii de minori.

 


 

1 Capacitatea de exercițiu, capacitate mintală, discernământ, responsabilitate, răspundere penală, risc de recurență, consimțământ avizat, dezvoltare cognitivă, afectiv-volitivă și etico-morală, vinovăție, intenție, culpă, infracțiune, delict etc. Tentantă, este și sugestia lui Gâldău și col. (1988) care propun a se vorbi de: capacitate psihică ca despre posibilitatea de a efectua o activitate: capacitate juridică care se referă la însușirea de a răspunde de încălcarea legii penale și; de discernământ sau de capacitatea de discernământ, legată strict de momentul în care o anume faptă este săvârșită.

2 Criză de originalitate- Debesse – 1968/1970); Criza morală – Rousslet- 1969; Vârsta contestației și a anticomformismului – Vincent-1969/1972.

3 Aceasta înseamnă că se presupune că la 14 ani el atinge în planul dezvoltării cognitive stadiul gândirii ipotetico-deductive, gândire care-i conferă nu numai o poziție superioară in abordarea prezentului ci și posibilitatea de a anticipa și în special de a evalua consecințele opțiunilor sale. In acest fel, nu este suficientă capacitatea de a delimita permisul de nepermis, ce este bine de ce este rău sau recunoașterea vinovăției cum s-ar putea presupune. Sunt necesare și capacitatea de a controla și stăpâni pornirile și de a rezista tentațiilor, de a evalua întreaga amploare a consecințelor și foarte important, de a ține seama de ele, respectiv de a delibera suficient înainte de a decide. Sunt țări în care 18 și nu 14 ani este vârsta de la care minorul răspunde penal..

 

 

BIBLIOGRAFIE

  1. Ash P, Derdeyn P (1997) Forensic Child and Adolescent Psychiatry: A review of the past 10 years. J. Acad. Child Adolesc. Psychiatry Nr 11
  2. Bogdan T (1973) Probleme de psihologie judi- ciară. Ed. Științifică BucureștiCodul Civil
    pe înțelesul tuturor 2011. Codul Penal La zi, co- dul penal și legile conexe. (2012)Adevărul, Ed. C.H. Beck
  3. Debesse M (1970) Psihologia copilului de la naștere la adolescență . Ed Didactică și Pe- dagogică, București. Traducere . Psyhologie de l’Enfant. Librairie Armand Colin, 1968
  4. Dragomirescu V.(1980).Problematică și metodo- logie medico-legală. Editura MedicalăBucurești.
  5. Dragomirescu V, Hanganu O, Prelipceanu D. (1990) Expertiza medico-legală psihiatrică. Ed. Medicală. București
  6. Gâldău F, Lăzărescu M. Olteanu I. (1988) Ca- pacitate psihică și capacitate juridică. In Vol. de rezumate al Conferinței Naționale de Psihiatrie și Medicină Legală. Predeal 23-24 oct. 1987. Neurologie, Psihiatrie, Neurochirurgie . vol. XXXIII, nr 2,: 140
  7. Jacob Fr. (1972) Logica viului. Eseu despre ereditate. Editura enciclopedică română După: La logique du vivant. 1970.
  8. Lebovici S (2000) Les effects sur la vie familiale des décisions de justice. Neuropsychiatr. Enfance Adolesc 530-534.
  9. Milea St. (2001) Adolescența o perioada critică? Nu. Cel mult vulnerabilă. Revista
    SNPCAR vol. 4 Nr. 4 :3-11
  10. Milea St (2006-a) Particularități ale etiologiei tulburărilor psihice la copil și adolescent. In Vol.: Psihoprofilaxia primară a tulburărilor psihice la copil și adolescent Vol. 1 Ed. Științelor Medicale
  11. Milea St (2006-b) Factori etiologici și de risc specifici tulburărilor psihice ale copilului și adolescentului. In Vol.: Psihoprofilaxia primară a tulburărilor psihice la copil și adolescent Vol. 1 Ed. Științelor Medicale
  12. Milea Șt (2006-c) . Psihoprofilaxia primară specifică la preșcolar sau în perioada crizei de opoziție. In Vol.: Psihoprofilaxia primară a tulburărilor psihice la copil și adolescent Vol. 1 Ed. Științelor Medicale
  13. Milea Șt (2006-d) . Psihoprofilaxia primară specifică la adolescent sau școlarul mare. In Vol.: Psihoprofilaxia primară a tulburărilor psihice la copil și adolescent Vol. I Ed. Științelor Medicale
  14. Milea Șt (2009) . Minorul abuzat sexual. In Vol.: Psihoprofilaxia primară a tulburărilor psihice la copil și adolescent Vol. II. Ed. Ed Ama Best Art.
  15. Predescu V și col. (1988) Conceptul de responsabilitate în funcție de capacitate și discernământ in perspectivă antropologico- psihiatrică și juridică. Neurologie, Psihiatrie, Neurochirurgie . vol. XXXIII, nr 2 135-159
  16. Predescu V. Milea Șt. Prelipceanu D. (1998) Noțiuni de psihiatrie judiciară. In vol: Psihiatrie. Sub red. Predescu V. Ed. Medicală București
  17. Rousslet J.(1969) Adolescentul, acest necunoscut. Ed Didactică și Pedagogică, București. Traducere: L’adolescent, cet inconnu.
  18. Schetky D.H, Benedek E.P (1992) Clinical Handbook of Child Psychiatry and the Law. Williams& Wilkins Baltimore
  19. Schmit G (2000) Les effects sur la vie familiale de décisions de justice. Neuropsychiatr. Enfance Adolesc 503-507.
  20. Soulayrol R (2000) Y’a d’abus. L’abus d’allégations d’abus sexuel dans le divorces pathologique. Neuropsychiatr. Enfance Adolesc 513-519.
  21. Vincent R. (1972) Cunoașterea copilului. Ed Didactică și Pedagogică. București. Traducere: Connaissance de L’Enfant. Paris 1969
  22. Vrăjmaș T, Daunt P, Mușu (1996) Integrarea în comunitate a copiilor cu cerințe educative speciale. Ministerul Învățământului.