IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


MODALITĂŢI DE COPPING LA STRES ALE FAMILIEI, ÎN FAŢA ACCIDENTELOR TRAUMATICE ACUTE ALE UNUI MEMBRU AL FAMILIEI

Autor: Virginia Rotărescu

Problemele de sănătate cu care se confruntă copiii în acest secol sunt net diferite de cele cu care se confruntau generaţiile anterioare lor, nu numai datorită problemelor sociale care au înlocuit multe dintre bolile infecţioase (ca şi cauză majoră a morbidităţii), cât, mai ales, schimbării familiilor. Din punct de vedere clinic, perspectiva unei corecte abordări, în termeni de prevenţie, presupune ca imperios necesară pe acest grup vulnerabil (familia cu un părinte bolnav somatic) şi cu risc pentru probleme de sănătate mentală, neglijat de sistemele actuale de sănătate, astfel încât experţii din domeniile sănătăţii mentale ale copiilor şi adolescenţilor să coopereze cu specialiştii din medicina somatică a adultului. Este preconizată intenţia de a amplifica percepţia către creşterea nevoii pentru abordările interdisciplinare din îngrijirile medicale, astfel încât să fie înţeles faptul că, o consistentă progresie în domeniul serviciilor psihosociale s-a bazat pe acordarea de sprijin terapeutic şi preventiv copiilor din familiile cu afecţiuni somatice parentale acute sau cronice, izvorâte din conceperea familiei ca sistem dar şi pe anumite evidenţe. Într-o astfel de strategie a sănătăţii orientată pe familie, ar trebui accentuate aspectele preventive ale oricăror servicii medicale sau psihosociale; în această perspectivă bio-psiho-socială, intervenţiile la oricare nivel au implicaţii asupra aspectelor primare, secundare sau terţiare ale prevenţiei şi depind de fiecare membru al familiei. Pe lângă această perspectivă a prevenţiei, creşterea calităţii vieţii tuturor membrilor familiei ar trebui să fie un scop prioritar al programelor şi activităţilor de ajutor social.

Introducere

Tema cuprinde aspecte de care nu s-a ocupat nimeni până în prezent, în România fiind noutate
absolută. Mi-am propus, prin acest studiu, să identific psiho-problematica familiilor cu unul dintre părinţi având un traumatism acut (mediu sau sever) al Sistemului Nervos Central.

Prin construirea profilului psiho-problematicii acestor familii am urmărit obţinerea informaţiilor necesare în depăşirea obstacolelor pentru îndeplinirea condiţiei către succesul terapiei. Prin studiul COSIP („Children of Somatically Ill Parents”), a fost dovedit faptul că, intervenţia psihologică preventivă precoce, pentru o psihopatologie ca efect pe termen lung, este eficientă. Utilitatea studiului este cu atât mai mare cu cât traumatismele cranio-cerebrale (TCC) şi vertebro-medulare (TVM) sunt fenomene în continuă ascensiune în societatea modernă, iar părinţii sunt afectaţi într-o etapă a vieţii când au copii minori.
Recentele descoperiri pledează pentru necesitatea unei intervenţii preventive precoce, dată fiind importanţa unui sistem familial echilibrat  în asigurarea
sănătăţii fiecărei societăţi.

Caracteristici ale persoanei traumatizate şi ale familiei sale

S-a constatat că:

  1. Media de vârstă a familiilor este de 27,15 ani (DS=14,97); pentru părintele afectat  vârsta medie este de 40,53 de ani (DS=5,65), pentru părintele de sprijin de 40,95 de ani (DS=6,48) şi pentru copii de 11,9 ani (DS=3,47).
  2. Tatăl este victima cea mai frecventă (60,3%) prin cădere de la alt nivel (44,8%), accidente rutiere (25,9%), alte cauze (27,6% TCC secundar), dar şi prin cauze necunoscute (1,7%).
  3. Afectările părintelui constau în TCC grav sau mediu (56,9%), TVM (31%) şi TCC+TVM (12,1%). Media scorurilor de evaluare a autonomiei este de 55,14 (DS=16,37)
  4. Prognosticul dizabilităţii făcut la externarea pacientului este de: progresie (13,8%), statică (32,8%) şi curabilă (53,4%); remisia a fost constatată pentru 50% dintre părinţi, după 6 luni de la externare.
  5. Părintele de sprijin are dominant studii medii dar specific este nivelul primar şi este mai puţin angajat decât cel din mediul natural.
  6. Sănătatea mentală generală a sistemului familial este mult crescută, constatându-se tendinţa către normalizare (20,8% „normal” şi 7,5% „medical” faţă de lotul martor în care nivelul „normal” lipseşte şi intensitatea „medical” a deficitelor este pentru 31,5% dintre familii).
  7. Capacitatea redefinirii evenimentelor stresante este îmbunătăţită (69% „normal”  şi 12,1 % „deficitar” faţă de 60% „normal” şi 13,9% „deficitar”  din lotul  martor) ceea ce argumentează nevoia specială de informaţii, din partea specialiştilor, pe care o au membrii familiei pacientului.
  8. Într-o explorare a resurselor comunităţii, 62,1% dintre familiile cu un părinte care a suportat un traumatism al SNC caută şi solicită  ajutorul, fiind dispuse să îl accepte şi de la ceilalţi (48,7% dintre familiile lotului martor rejectează acest mecanism de copping de mobilizare a familiei către căutarea şi acceptarea ajutorului).
  9. Calitatea vieţii datorată componentei fizice este scăzută pentru 52,6% dintre părinţii de suport, fiind descrisă confruntarea cu suferinţele survenite din limitările în autoîngrijire sau în desfăşurarea activităţilor din cauza durerilor fizice şi a oboselii.
  10. Calitatea vieţii datorată componentei psihice este scăzută pentru  părinţii de suport din cauza distresului generat de problemele emoţionale, dizabilităţile de rol şi social-profesionale (78,9%).
  11. În contextul „a trăi cu o persoană lezată cerebro-medular”, copilul este implicat şi reacţionează „ca partener” în rezolvarea problemelor; s-a constatat creşterea capacităţii de autoevaluare şi, dintr-un efort de autocorecţie, este descrisă tendinţa la normalizare a comportamentelor, mai puţin pentru anxietate-depresie, probleme de gândire şi internalizare.

Evenimentul traumatic intervine într-un sistem aflat la limita unei psihopatologii şi declanşează tendinţe către o autovindecare. Acesta este argumentul care susţine ca vindecarea, dirijată până la un echilibru fragil, să fie preluată de către specialişti, printr-o intervenţie specifică dezvoltată şi stabilizată la nivel sistemic. În sens contrar, cercul vicios instalat capătă o exprimare în sensul descris de Cameron („de ce excesul de servicii medicale?”, 2006): părintele-pacient solicită revenirea în cercul specialiştilor pentru a scădea intensităţile psihopatologiei reapărute în sistem dar, reîntoarcerea în mediul natural, fără o intervenţie psihologică pentru o prevenţie precoce la ambele niveluri (pacient şi sistem familial), reinstalează tendinţa către psihopatologie.

Pentru a realiza şi consolida implementarea îngrijirilor preventive a cât mai multor familii din cadrul sistemului public de sănătate este necesar ca:

  • în planul de formare (curricula) a specialiştilor din medicina somatică a adultului, să fie inclusă teoria dezvoltării copilului şi  a sistemului familial;
  • să fie oferite posibilităţi de supervizare frecventă;

1. Recunoaşterea factorilor de risc din familii

Relaţia cu boala somatică creează un distres major în familia în care apare, nu numai prin prognosticul nesigur sau terminal cât, mai ales, prin următorii factori de risc:

  1. imensa nesiguranţă a părinţilor în căutarea căilor potrivite de comunicare a ameninţării;
  2. informaţiile inexacte sau vagi despre boala părintelui;
  3. depresia parentală, indiferent de sexul părintelui bolnav;
  4. antecedente de experienţiere a unei traume sau a pierderii, atât la părinţi cât şi la copii;
  5. funcţionarea relaţională din familie, în special capacitatea scăzută de exprimare şi împărtăşire a emoţiilor (întâlnită în stilul evitant de ataşament) sau fragila delimitare interpersonală cu supraimplicare afectivă ca în stilul ambivalent de ataşament.

Aceste familii de risc se cer identificate şi implicate în programele de intervenţie preventivă deoarece copiii şi adolescenţii dezvoltă mecanisme de copping deficitare care îi expun riscului unor efecte pe termen lung de tip psihopatologie / tulburare psihiatrică.

În urma analizei studiilor privind intervenţiile preventive, Romer şi col.(2002) consideră că studiile viitoare trebuie să îndeplinească 5 criterii: a. să formuleze intervenţiile pentru nevoile psihologice ale copiilor mici şi foarte mici; b. să dezvolte şi să publice rezultatele intervenţiior individuale asupra copiilor; c. să dezvolte mai multe teorii ale intervenţiilor; d. să se asigure că rezultatele evaluărilor intervenţiilor vor fi implementate metodologic şi să ia în considerare perspectiva tuturor părţilor implicate: părinţi, copii şi terapeuţi; e. să facă comparaţii între diferitele tipuri de intervenţii asupra copiilor cu părinţii suferind de aceeaşi boală şi, pe cât posibil, în aceeaşi fază a bolii.

Din punct de vedere clinic, perspectiva unei corecte abordări, în termeni de prevenţie presupune ca imperios necesară focalizarea pe acest grup vulnerabil (familia cu un părinte bolnav somatic) şi cu risc pentru probleme de sănătate mentală, neglijat de sistemele actuale de sănătate astfel încât experţii din domeniile sănătăţii mentale ale copiilor şi adolescenţilor să coopereze cu specialiştii din medicina somatică a adultului. Este preconizată intenţia de a amplifica percepţia către creşterea nevoii pentru abordările interdisciplinare din îngrijirile medicale, astfel încât să fie înţeles faptul că o consistentă progresie în domeniul serviciilor psihosociale s-a bazat pe acordarea de sprijin terapeutic şi preventiv copiilor din familiile cu afecţiuni somatice parentale acute sau cronice, izvorâte din conceperea familiei ca sistem, cât şi pe următoarele evidenţe:

  1. copiii sever bolnavi necesită suport psihologic pentru a face faţă condiţiei lor, incluzând aici şi intervenţiile suportive pentru părinţii lor.
  2. nevoia pentru serviciile psihoterapeutice a adulţilor grav bolnavi a fost acceptată de sistemul medical. În special în domeniul cancerului, serviciile speciale pentru sănătatea mentală fac parte integrantă din îngrijirea completă a pacientului astfel că, cel puţin în îngrijirea terţiară, a fost creată o disciplină proprie-psihooncologia.
  3. în această manieră de integrare a sănătăţii mentale pentru adultul grav bolnav, familia este recunoscută ca suport pentru pacient astfel că direcţionarea către nevoile sănătăţii mentale ale copiilor din aceste familii poate fi considerată o noutate progresivă, logică şi pragmatică.

Într-o astfel de strategie a sănătăţii orientată pe familie ar trebui accentuate aspectele preventive ale oricăror servicii medicale sau psihosociale; în această perspectivă bio-psiho-socială, intervenţiile la oricare nivel au implicaţii asupra aspectelor primare, secundare sau terţiare ale prevenţiei şi depind de fiecare membru al familiei. Pe lângă această perspectivă a prevenţiei, creşterea calităţii vieţii tuturor membrilor familiei ar trebui să fie un scop prioritar al programelor şi activităţilor de ajutor social.

2. Familia cu părinte traumatizat acut asupra SNC şi părintele de sprijin

Dat fiind debutul acut, de cele mai multe ori instalat brusc printr-un accident, în plină sănătate, afectarea sănătăţii părintelui este evidentă şi dramatică, adesea dublată de ameninţarea iminenţei morţii. Totul se derulează foarte repede, aspectele sunt cele ale unei situaţii de criză în cadrul familiei, care trebuie să facă faţă unei situaţii cu totul noi, în paralel cu limitarea capacităţilor de copping. Părintele de sprijin „filtrează” informaţiile, cu intenţia de a-şi proteja copiii, construind o imagine tolerabilă în ciuda severităţii bolii, şi cenzurează aspectele dramatice precum coma, internarea în reanimare sau paralizia. Este creată astfel „conspiraţia tăcerii” ceea ce ar putea explica absenţa corelaţiilor dintre severitatea bolii şi reacţiile copiilor dar starea emoţională a părintelui sănătos influenţează percepţia asupra severităţii bolii. (Oancea şi col. 2006).

Deci, în afectările acute ale SNC, disimularea sau negarea nu sunt eficiente, cu atât mai mult cu cât acestea implică încă de la început:

  • riscul morţii părintelui afectat
  • presiunea numeroaselor probleme urgente
  • o evidentă schimbare în viaţa şi rutina familiei precum şi în relaţiile dintre membrii acesteia
  • depresia părintelui sănătos a fost găsită ca factor real generator al reacţiilor emoţionale ale copiilor
  • internalizarea problemelor a fost asociată cu boala parentală
  • adolescentele prezintă o tendinţă accentuată pentru internalizare, raportând mai multe simptome decât băieţii
  • o substanţială reducere a simptomelor copiilor a fost constatată în grupul în care s-a intervenit prin consiliere psihologică, comparativ cu grupul de control.

Termenul de „stres al îngrijitorului” este folosit pentru a descrie dificultăţile fizice şi emoţionale pe care le trăiesc cei care au în familie un traumatizat asupra SNC şi care poate cauza toate tipurile de probleme ce depind de relaţiile dintre membrii familiei. Întrebările pe care şi le pun cei care devin îngrijitori pot fi: „Pot face asta cu adevărat?”; „Fac suficient de mult?”; „Fizic, pot să mă descurc?”; „Când voi învăţa totul despre sarcinile de îngrijire?”; „Voi fi capabil să-mi port şi mie de grijă?”. Această ultimă întrebare este esenţială deoarece, dacă cei din familie nu ştiu să aibă grijă de ei înşişi vor fi incapabili să-l îngrijească pe părintele bolnav. Atunci când stresul devine prea mare, în familie devin dominante emoţiile negative iar membrii familiei pot trăi furie, vină, depresie, anxietate şi nevoia de a fi singuri, pe un fond de mare oboseală. Este foarte important să fie cunoscute semnele de stres, pentru a fi surprinse  de timpuriu, şi împiedicate să se dezvolte deoarece, din nefericire, de cele mai multe ori, cei din familie aşteaptă prea mult până când admit propria lor epuizare şi atunci e prea greu să găsim căile potrivite pentru a-i ajuta.

În studiul nostru (COSIP – experienţa din România)
surprindem că, prin traumatizarea SNC a unui părinte, este declanşată o traumă în plus datorită debutului brusc (de obicei un accident), în plină sănătate, care generează o profundă criză în structura şi funcţionarea sistemului familial prin pierderea unei funcţii parentale (Milea şi col. 2003; Oancea şi col. 2006; Rotărescu şi col. 2006; Onose şi col. 2008):

  • Consecinţa imediată este schimbarea rolurilor fiecărui membru al familiei şi viaţa devine tot mai încărcată de dificultăţi şi copleşită de disperare.
  • De obicei, resursele sunt mobilizate în lupta pentru supravieţuirea părintelui bolnav, familia fiind cel mai important grup de suport şi de îngrijire al acestuia.
  • Evoluţia imediată a stării pacientului este incertă şi prognosticul pe termen lung necunoscut dar frecvent marcat de dizabilităţi temporare sau permanente fizice şi/sau psihice.
  • Aceste dizabilităţi se constituie în povara îngrijirilor faţă de care familia devine realmente excesivă.
  • Sacrificiile de timp, serviciu, odihnă, disponibilitate şi răbdare pentru a-l înţelege pe părintele mutilat se pot întinde pe lungi perioade şi impun majore schimbări în viaţa de familie, centrată acum pe bolnav.
  • Toate acestea constituie un mare risc prin neglijarea nevoilor şi stării de bine a celorlalţi membri ai familiei, în mod special ale copiilor (Oancea &col., 2006; Romer &col., 2005; Worsham, 1997, p.195-213).

Spre deosebire de îmbolnăvirile cronice, intervenţia bruscă a bolii aşa cum o suportă familia cu un părinte traumatizat cerebro-medular dezvoltă o psihotraumă fără posibilitatea pregătirii printr-un stadiu al semnelor de îngrijorare presimţite la scăderea treptată a calităţii sănătăţii parentale.

Ca predictori ai riscului şi/sau protecţiei, datele studiului nostru sugerează că:

  • variabilele bolii precum gravitatea afectării, durata şi prognosticul, joacă un rol minor pentru rezultatele psihologice comparativ cu adaptarea parentală, familială şi pattern-urile de copping
  • depresia maternală, funcţionarea scăzută a familiei şi capacităţile parentale ineficiente de copping prezic disfuncţii psihologice ale copiilor mai mult decât orice altă variabilă de boală
  • aceste informaţii ajută la formarea unor strategii de intervenţie în sensul că, din perspectiva sănătăţii mentale, ţinta în prevenirea psihopatologiei la copii se poate constitui din aceşti factori care îi influenţează.

3. Familia – concept şi sistem 

3.1. Operaţionalizarea conceptului

Conceptul de familie defineşte unitatea socio-biologică şi psihologică caracterizată prin raporturi de rudenie între persoanele ce o alcătuiesc; constituie nucleul social primar reunit prin căsătorie, legătură de sânge şi adopţiune.

Familia oferă identitate socială ca şi tutelă, dispune de un anumit buget comun şi un sistem de convieţuire – relaţii de dependenţă afectivă, spontană, intimitate, dar şi distanţe psihologice nuanţate, distribuţie a coparticipării şi responsabilităţii educative şi de întraajutorare.

3.2. Influenţa structurii familiale asupra comportamentului psihosocial

Conceptul de fenomen psihosocial defineşte rezultatul conlucrării, apropierii şi contopirii psihologicului cu socialul, reprezentând un nou nivel de realitate pentru care sunt definitorii alte determinări calitative.

Examinarea acestei categorii de fenomene se face prin raportarea la conceptul de conştiinţă socială, ele fiind considerate drept primul nivel structural al conştiinţei, peste care se suprastructurează planul ideologic. Fenomenele psihosociale nu sunt numai fapte spirituale, de conştiinţă, şi nu se regăsesc în totalitate în interiorul ei, ci se mulează nemijlocit pe condiţiile sociale de existenţă, sunt fenomene de viaţă reale, dimensiuni ale vieţii cotidiene ale oamenilor care dispun de o corporalitate traductibilă în indicatori obiectivi.

Comportamentul reprezintă forma cea mai expresivă a îmbinării socialului cu psihologicul, realizată cu participarea conştiinţei dar fără să se cuprindă integral în categoriile conştiinţei.

Comportamentul se referă la „totalitatea reacţiilor pe care o fiinţă vie le exprimă în mod organizat faţă de incitaţiile incluse în factorii de mediu; se constituie, de fiecare dată, bazat pe o alegere (selecţie) dintr-o mulţime de reacţii posibile, alegere finalizată pentru menţinerea în condiţii optime a formei şi funcţiilor fiinţei respective ca tot.” (Şchiopu U., 1997, p.164)

Componentele implicate sunt de natură intelectuală, structurală, intenţională şi emoţională, într-o manieră închisă, stereotipizată sau deschisă şi aptă de perfecţionare.

Alfred Adler afirma că ”a fi om nu este doar un  fel de a vorbi, ci a fi o parte dintr-un întreg, a te simţi parte dintr-un întreg.” ( A. Adler, 1991, p.17)

Omul este o fiinţă socială. Chiar din primele zile ale existenţei sale el este înconjurat de semenii săi, este inclus în diverse relaţii sociale, prin intermediul cărora însuşeşte şi interiorizează valori fundamentale comune, simboluri, reprezentări colective, aşteptări etc. Formarea personalităţii umane este rezultatul unui proces complex de socializare, în care interacţionează factorii personali, de mediu şi culturali.

Socializarea se poate efectua atât pe verticală, prin intermediul adulţilor, cât şi pe orizontală (intersocializare), prin intermediul celor de aceeaşi vârstă, fiind un proces interactiv de comunicare care presupune dubla considerare a dezvoltării personale şi a influenţelor sociale.

Conceptul de influenţă se referă la efectele unor interrelaţii de ascendenţă sau de dependenţă: afectivă, economică, profesională etc.

Există influenţa ca trăire sau ca acţiune, pe de o parte, şi influenţa ca solicitare socială şi efect al adaptării sub o formă latentă. Mai active, continui, directe şi latente sunt influenţele mediului familial în perioadele de dezvoltare. (Milea, 2006, p.137)

Familia este de mare importanţă în formarea şi structurarea personalităţii copilului – totuşi, în familie se condensează rădăcinile lumii adulte – contribuind astfel la viitorul social. Părinţii influenţează copiii prin concepţia lor despre lume şi viaţă dar şi prin comportamentele lor (în care acţionează temperamente, atitudini, dorinţe, intoleranţe etc.).

Structurile reprezintă configuraţii stabile de poziţii şi funcţii, delimitări precise ale liniilor de comunicare şi imagini interpersonale bine cristalizate, specializarea sarcinilor membrilor şi structurarea unui mod predominant de luare a deciziilor, cristalizarea unui sistem de mijloace ale deplasării de la o poziţie la alta şi o distribuţie relativ durabilă, constantă a relaţiilor simpatetice.

Aceste structuri sunt de frecvenţă inegală în diferite medii sociale – de profesii, rurale sau urbane.

Părinţii iubesc sau rejectează copiii, îi controlează sau îi lasă necontrolaţi. După 1960, au început să fie studiate, mai mult, conduitele parentale şi influenţele acestora; cert este, însă, că relaţiile dintre părinte şi copil acţionează asupra conştiinţei de sine a copilului. Într-o atmosferă excesiv de severă, cu elemente de ostilitate, copiii se percep pe sine ca nefericiţi şi inferiori, au dificultăţi în a da sau a primi afecţiunea altora şi tind a-şi forma o imagine negativă despre sine sau au tendinţe de derogare de sine.

De regulă, familia are rol antipatogen şi sanogenetic, în sensul rezolvării unor probleme de ordin afectiv şi sexual, necesare menţinerii echilibrului psihic, realizând totodată un mediu securizant şi protector pentru membrii ei, care sunt mai vulnerabili la posibilele agresiuni din afară.

Criteriu de definire a sănătăţii mentale, adaptarea socială reprezintă un produs al acumulării şi condensării în timp a reacţiilor de interdicţie interpersonală, un proces de integrare activă a persoanei în micro- şi macrocolectivitatea în care trăieşte. De la mediul familial la cel şcolar şi apoi la cel profesional, individul uman suferă o serie de remodelări succesive, trebuind să renunţe la o serie de obiceiuri, atitudini, valori şi interese, pentru a-şi însuşi în permanenţă altele noi, acceptate şi respectate de grupul social. „A devenit esenţial, consideră C. Oancea, pentru majoritatea cetăţenilor unei ţări avansate, a înţelege o situaţie de criză în toate dimensiunile sale personale, interpersonale şi sociale, a şti să iniţieze un dialog civilizat ale cărui premize fundamentale sunt ascultarea şi respectul faţă de interlocutor, a şti să ajungă la o soluţie convenabilă, de compromis, conform principiului câştigului pentru ambele părţi.” (C.Oancea, 2002, p.7)

4. Sănătatea şi serviciile  pentru sănătate 

Cu tot efortul de a optimiza statusul sănătăţii şi de a minimiza disfuncţiile şi dizabilităţile, la nivelul populaţiei şi al indivizilor, acestea continuă să existe şi,  probabil că,  vor continua să se constituie într-o povară a sănătăţii şi funcţionalităţii societăţilor. (Lynch, 2000) Putem discuta, la acest nivel, despre existenţa câtorva motive:

4.1. incontrolabilitatea actelor naturale precum catastrofele meteorologice şi climaterice;

4.2. războaiele şi alte forme ale violenţei interpersonale;

4.3. efectele adverse neanticipate ale tehnologiei avansate sau expunerilor ocupaţionale;

4.4. efectele adverse ale intervenţiilor medicale (chiar dacă beneficiul pentru sănătate este net pozitiv);

4.5. evoluţia constantă a infecţiilor organismului;

4.6. consecinţele neintenţionate ale intervenţiilor medicale precum dezvoltarea rezistenţei la antibiotice.

4.7. incontrolabilitatea comportamentului individual;

Sănătatea publică reflectă o largă gamă de activităţi având ca scop final reducerea morbidităţii, a bolilor mortale şi promovarea sănătăţii populaţiei ca întreg. Dacă, în trecut, sănătatea populaţiei era măsurată prin relativa absenţă a bolilor iar concentrarea cercetărilor şi practicii în domeniul sănătăţii publice era pe controlul acestor îmbolnăviri, destul de recent, definiţia asupra sănătăţii a fost reconsiderată. OMS descrie sănătatea ca pe o resursă pentru realizarea aspiraţiilor, satisfacerea nevoilor şi coppingul cu schimbările ambientului  (Keyes, 2006).

Promovarea sănătăţii se referă la acele activităţi destinate creşterii funcţionării individuale şi a familiei. Realizările din achiziţiile sănătăţii publice, ştiinţele comportamentale şi statistică, programele de promovarea sănătăţii şi de prevenire a tulburărilor folosesc factorii comportamentali şi de mediu pentru a perfecţiona funcţionarea fizică şi mentală  (Wisely JA and col., 2006; Greening, 2005; Berry S, 2004; Aplegate H, 2003;  Coie and col., 1993).

La nivel familial, dezvoltarea copilului este influenţată de resursele familiei şi de calitatea îngrijirii precum alimentaţia, programul cotidian şi oportunităţile pentru joc. Aceste interacţiuni pot fi însă alterate de diferite solicitări în rutina sau resursele familiale precum  boala sau alte tipuri de dizabilităţi.

Conceptul de “Intervenţie Preventivă” a fost introdus şi popularizat în 1950 de Morris F Collen împreună cu colegii săi în “Grupul Medical Permanent”
(Blau, 2004 ).

Termenul de prevenţie cuprinde filozofia, convingerile, programele şi practicile care au ca scop amânarea sau eliminarea bolilor, dizabilităţilor sau a altor forme de suferinţă umană (Wikipedia 2008). Oricum, multe boli şi condiţii precum şi alte surse ale suferinţelor umane sunt încă necunoscute sau cauzele lor incomplet cunoscute.

Intervenţiile preventive ţintesc către prevenirea sau întârzierea problemelor psihosociale ale tinerilor, operând către o întărire a sănătăţii şi a mecanismelor de copping prin ameliorarea simptomelor precoce din debutul unor tulburări.

În anii 1970, Haggerty a introdus termenul de „morbiditate nouă”, în care sunt cuprinse provocările sociale asupra stării de bine a copilului, constând în problemele asociate cu sărăcia, inegalităţile, abuzurile asupra lui, bolile mentale sau dizabilităţile părinţilor dar şi alte zone (Haggerty and col., 1975). Pediatrii au descoperit că, 25% dintre copiii aflaţi în îngrijire primară experienţiază probleme psihosociale, referindu-se la o “morbiditate ascunsă” (Kelleher and col., 2000; Haggerty, 1995; Costello  and col., 1988).  Din nefericire,  mulţi copii cu astfel de probleme nu sunt identificaţi şi, în consecinţă, nu beneficiază de intervenţie (Reiger and col., 1978). Această “morbiditate ascunsă” are serioase implicaţii naţionale deoarece, copiii cu probleme comportamentale şi de dezvoltare, neajungând să beneficieze de programele educaţionale sau de alte servicii ale comunităţii, sunt expuşi unui risc crescut pentru o psihopatologie şi chiar pentru serioase tulburări psihiatrice (Grigoriu-Şerbănescu and col., 1998; Szilagyi & Schor, 1998) sau să devină utilizatori în exces ai serviciilor de sănătate (Janicke & Finney, 2000).

Dezvoltarea copilului este un proces interactiv şi reciproc care se extinde de la copil către nivelul familial, comunitar şi social motiv pentru care, un program de intervenţie preventivă şi de promovare a sănătăţii trebuie să ţintească mai multe niveluri de asistenţă. (Milea, 2006; Bronfenbrenner, 1993) „Aceasta deoarece, afirmă Milea ( 2006,  p. 31), dezvoltarea în general şi cea psihică în special nu este nici aceeaşi la toţi copiii şi nici nu are un curs ascendent linear, uşor de extrapolat. Mai mult….unele funcţii devin evaluabile doar ulterior, la vârsta şcolară sau la pubertate şi adolescenţă în timp ce unele consecinţe au o incubaţie de luni şi chiar ani.”

Problemele de sănătate cu care se confruntă copiii
în acest secol sunt net diferite de cele cu care se confruntau generaţiile anterioare lor (Haggerty, 1995) nu numai datorită problemelor sociale care au înlocuit multe dintre bolile infecţioase (ca şi cauză majoră a morbidităţii) cât, mai ales, schimbării familiilor. În multe comunităţi, părintele unic şi familiile multi-generaţionale au înlocuit familia tradiţională nucleară cu doi părinţi-mamă şi tată; la aceasta se mai adaugă diversitatea: etnică, în rolurile sexuale, în educaţie şi resursele economice care contribuie la confuzia cu care se confruntă frecvent rolurile din familiile cu copii (Knitzer, 1993; Sue, 1992).

Familiile trebuie să-şi trateze şi implice copiii ca parteneri în rezolvarea problemelor (Epstein and col., 1993), să ţină cont de nevoile lor iar evaluările trebuie să includă indicatori ai aspectelor de satisfacţie şi de calitate a vieţii. În cele mai multe dintre organizaţiile de îngrijire, managementul investeşte în mod particular pentru forme relativ uşoare ale problemelor de comportament şi de dezvoltare (Simpson & Fraser, 1999), iar pentru psihologi, prin existenţa unor mari baze de date, sunt furnizate oportunităţile să dezvolte şi să evalueze instrumente de cuantificare a calitaţii vieţii.

 

 

BIBLIOGRAFIE

  1. Adler A. (1991): Cunoaşterea omului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
  2. Aplegate H., Kelley M.L., Aplegate B.W., Jayasinghe I.K., Venters C.L. (2003): Clinical Case Study: Pediatric Residents’ Discussions of and Interventions for Children’s Behavioral and Emotional Problems, Journal of Pediatric Psychology, 28(5): 315-321
  3. Berry S. (2004): Book Review: Promoting Children’s Health: Integrating School, Family, and Community, The Guilford Press (2003). Thomas Power, George DuPaul, Edward Shapiro, & Anne Kazak, Journal of Pediatric Psychology, 29(3):241-242
  4. Blau M.E. (2004): Delivering Preventive Services in the New Millennium, Commentary, A Focus on Preventive Care, The Permanente Journal, Winter, 8(1)
  5. Bronfenbrenner U. (1993): Ecological systems theory. In: Wozniak R. & Fisher K. (Eds.), Specific environments: Thinking in contexts, Hillsdale, N.J.: Erlbaum, p. 3-44.
  6. Cameron C.M., Kliewer E.V., Purdie D.M., McClure R.J. (2006): Long term health outcomes after unjury in working age adults: a systematic review, Journal of Epidemiology and Community Health by BMJ Publishing Group Ltd. 60: 341-344
  7. Coie J.D., Watt N.F., West S. G., Hawkins J.D., Asarnow J.R., Markman, H. J., Ramey, S. L., Shure, M. B., & Long, B. (1993): The science of prevention: A conceptual framework and some directions for a national research program. American Psychologist, 48, 1013-1022
  8. Costello E.J., Edelbrock C., Costello A.J., Dulcan M.K., Burns B.J.&Brent D. (1988): Psychopathology in pediatric primary care: The new hidden morbidity. Pediatrics, 82: 415-424.
  9. Epstein M.H., Nelson C.M., Polsgrove L., Coutinho M., Cumblad C.&Quinn K. (1993): A comprehensive community-based aproach to serving students with emotional and behavioral disorders. Journal of Emotional and Behavioral Disorders, 1: 127-133.
  10. Greening L., Stopelbein L., Chandler C.C., Elkin T.D. (2005): Predictors of Children’s and Adolescents’ Risk Perception,  Journal of Pediatric Psychology, 30(5): 425-435
  11. Grigoriu-Şerbănescu M., Jost L., Christodorescu D., Nedelcu H., Cantilli L. (1998 ): Epidemiologia tulburarilor psihice si neurologice la copii si adolescenţi în România (Proiectul CENTAUR), Revista română de psihiatrie
  12. Haggerty R.J. (1995): Child health 2000: New pediatrics in the changing environment of children’s needs in the 21st century. Pediatrics, 96: 804-812.
  13. Haggerty R.J., Roghmann K.& Pless I.B. (1975): Child health and the community. New York: Wiley and Sons
  14. Janicke D.M.&Finney J.W. (2000): Determinants of children’s primary health care use. Journal of Clinical Psychology in Medical Settings, 7: 29-39.
  15. Kelleher K.J., McInerny T.K., Gardner W.P., Childs G.E., & Wasserman R.C. (2000): Increasing identification of psychosocial problems: 1979-1996. Pediatrics, 105: 1313-1321.
  16. Keyes L.M. Corey (2006): Mental Health in Adolescence: Is America’s Youth Flourishing?, American Journal of Orthopsychiatry, 76(3): 395-402
  17. Knitzer J. (1993): Children’s mental health policy: Challenging the future. Journal of Emotional and Behavioral Disorders, 1: 8-16.
  18. Lynch J.W., Smith G.D. and Kaplan G.A. (2000): Income Equality and Mortality: Importance to Health of Individual Income, Physiosocial Environment or Material Conditions, British Medical Journal, 320:1200–1204.
  19. Milea Şt. (2006): Profilaxia primară a tulburărilor psihice la copil şi adolescent, vol.I, Editura Stiinţelor Medicale, Bucureşti
  20. Milea Şt., Rotărescu V., Stănescu D., Oancea C., Chivu R., Ciobanu S., Niculescu G., Palada F., Popa E. (2003): Obstacole în implementarea unor programe de sănătate mintală pentru familii cu un părinte spitalizat pentru o afecţiune acută, medie sau severă, cerebrală sau medulară – Experienţa în România, Timişoara, SNPCAR,  6(3): 19-23.
  21. Oancea C. (2002): Tehnici de sfatuire/consiliere, Bucuresti, Editura Vavila Edinf.
  22. Oancea C., Stănescu D., Milea S.,Chivu R., Ciobanu S., Niculescu G., Palada F., Popa E., Rotărescu V., Romer G. (2006): Dimensiunile intervenţiei preventive de consiliere pentru copiii din familiile cu un părinte având o afecţiune acută severă cerebro-spinală, Revista Română de Psihiatrie, Seria a-III-a, vol.VIII, nr.1-2: 51-56
  23. Onose G., Rotărescu V., Anghelescu A., Onose L., Chendreanu C., Ciurea A.V.(2008): Aspects of psychomorbidity and outcomes of precocious psychological prophylactic intervention in families of patients with post nevraxial traumatic severe status, Infomedica, anul XV, 2 (144): 35-41
  24. Reiger, D.A., Goldberg, I.D.&Taube, C.A. (1978): The defacto US mental health services system: A public health perspective. Archives of General Psychiatry, 35: 685-693.
  25. Romer G. & col. (2005): Children of Somatically Ill Parents-International Perspectives of Family-oriented Mental Health Prevention, Hamburg
  26. Romer G. (editor) Kienbacher C., Milea Şt., Piha J., Steck B., Thastum M., Tsiantis J., Watson M. (co-editors) (2005): Children of Somatically Ill Parents International Perspectives of Family-oriented Mental Health Prevention – Final Consolidated  Report
  27. Rotărescu V., Milea Şt., Oancea C., Popa-Mihalache E. (2006): The profile of the families refusing preventive services and the reasons for this refusal (Romanian experience), Rev. de Psihologie,  nr.3-4: 123-134
  28. Şchiopu U. (coord.) (1997): Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti
  29. Simpson L. & Fraser I., (1999): Children and managed care: What research can, can’t, and should tell us about impact, Medical Care Research and Review, 56: 13-36
  30. Sue, S. (1992): Ethnicity and mental health: Research and policy issues. Journal of Social Issues,  48: 197-205.
  31. Szilagyi P.G.&Schor, E.L. (1998): The health of children. Health Services Research,  33: 1001-1039
  32. Tate R., Douglas J.(2002).: Evidence-based clinical Practice in Rehabilitation. Editorial, Brain impairment,  mai,  3(1): ii-iv
  33. Wikipedia (2008) prin http://en.wikipedia.org/wiki/Prevention_(medical)
  34. Wisely J.A., Hoyle E., Tarrier N., Edwards J. (2006): Were to start? Attempting to meet the psychological needs of burned patients,  Article in Press, Elsevier Ltd and ISBI
  35. Worsham N.L., Compas B.E., Sydney E.Y. (1997): Children’s Coping with Parental Illness.  In: Sandler W. Handbook of Children’s Coping: Linking theory and intervention.  New York: 195-213.