IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


MOTODIAGNOZA IN EDUCAŢIA PSIHOMOTRICA

Autor: Victoria Gulyas

Existenţa noastră este de neconceput fără mişcare. Nu există un domeniu al vieţii noastre din care să lipsească mişcarea indiferent de forma ei.

Ontogeneza umană de la celula ou până la adult şi până la senectute este un proces îndelungat şi complex. Evoluţia o reprezintă strânsa corelaţie cu educaţia în cadrul căreia mişcarea ocupă un loc important din activitate.

Condiţia unei educaţii motrice individuale se reflectă într-un diagnostic fondat motric de mişcare fondată care trebuie să depăşească limitele observaţiei intrând în matrice concrete.

Ţelul motodiagnozei constă în a oferi lămuriri cu privire la mişcare, de a decide cu privire la măsuri speciale de stimulare, oferind astfel indicaţii terapeutice referitoare la schimbarea comportamentului motric.

Pentru Renate Zimmer, de exemplu, noţiunea de motodiagnoză cuprinde toate procedeele şi aplicaţiile terapeutice care sunt capabile să descrie caracteristicile calitative ale comportamentului motric, de a măsura realizările motrice sau de a consemna cu ajutorul diverselor procedee tehnice (R. Zimmer, 1990) modul de expresie motrică.

Schiling defineşte motodiagnoză ca un sistem de observare, măsurare şi de înregistrare motrică continuă, care analizează comportamentul motric al copilului şi îl compară cu motricitatea evoluţiei normale.în motodiagnoză se cercetează comportamentul motric ca expresie a trăirii, a relaţiei sociale, ca realizare şi comunicare (comp.Schiling, 1976).

Nu este permis ca motodiagnoză să devină un scop în sine. Datele informaţionale diagnostice obţinute cu ajutorul diferitelor procedee permit stabilirea diagnosticului şi promovarea unor măsuri de stimulare, recuperare.

Mai importante însă decât testele sunt observaţiile, anume urmărirea mişcării, a comportamentului.Ele reprezintă principalele surse de informaţie ale unui diagnostic de desfăşurare terapeutică.

Numai printr-o observare şi înregistrare continuă a performanţei dar şi a unor deficienţe, tulburări, va fi posibilă structurarea şi adaptarea paşilor de educare-reeducare, precum şi a metodicii aplicate la capacitatea de moment a copilului, la vârsta lui de dezvoltare (Kiphard, 1992).

Procedeele însuşirii motricitatii se împart în:

  1. Motoscopie
  2. Motometrie
  3. Motografie

Cu ajutorul motoscopiei caracteristicile motrice se înregistrează doar pe bază de observare. Este vorba de redarea în scris a fenomenelor motrice sesizate vizual.

Descrierile mişcărilor vor fi întotdeauna în cea mai mare măsură subiective, având în vedere că la descrierea clinică se redau doar performanţele vizibile pentru observator.

După Kiphard, inconvenientele unui deficit de obiectivităţi poate fi compensat cu ajutorul a trei măsuri: printr-o normare a situaţiilor de testare, printr-o definiţie pe cât se poate de exactă a noţiunilor folosite în timpul observării şi prin implicarea mai multor observatori terapeuţi.

In practică se aplică cu succes aşa-numita “probă de sondaj a evenimentului” ca metodă de observare. Ni se oferă diferite situaţii motrice prin înregistrarea modului de comportament al copiilor cu ocazia realizării diferitelor sarcini sau în cazul experimentării unor materiale numite materiale ludice (comp. Irmischer, 1983).

lrmischer(1983)asambleazăurmătoarele caracteristici care trebuie luate în considerare în cazul observării activităţii motrice:

  1. Observarea conştientă .Este nevoie de a hotăra în prealabil comportamentul motric ce trebuie observat.
  2. Selectarea conştientă.în locul unui număr mare de observaţii concomitente este mai avantajoasă chestionarea selectivă a unor comportamente.
  3. Control critic O singură observare ar putea fi relativă , de aceea controlul obser­vaţiei permite o siguranţă motodiagnostică şi mototerapeutică privind comportamentul general al copilului.
  4. Analiza holistică a situaţiei.Evaluarea observaţiei trebuie să ţină cont de factorii şi condiţiile factoriale, de circumstanţele exacte care condiţionează comportamentul motric, anume indicarea exactă a situaţiei, duratei şi timpului observaţiei respective.
  5. Descrierea exactă. Fenomenele ob­servate trebuie delimitate pe cât posibil de eventualele interpretări.
  6. Concluzie hermeneutică.

Comportamentul   vizibil    este   doar materialul de plecare al observaţiei, astfel că obiectul în sine al discuţiei este interpretabil. (Zimmer,1990)

Observarea motrică oferă marele avantaj de a plasa întreaga persoană a copilului în centrul observaţiei, astfel că pe lângă comportamentele motrice se surprind şi caracteristicile psihosociale.

Tulburările motrice uşoare nu se depistează uşor de obicei. Ele devin astfel factori ofensivi ai dezvoltării personalităţii copilului.Copilul cu un uşor retard în achiziţiile motrice stăpâneşte de obicei gama de mişcări cotidiene care repetitiv nu se abat vizibil de la normal. De abia în cazul unor situaţii neobişnuite motrice (a unei complicări a registrului motric), devine vizibil că modelele însuşite nu sunt suficiente.

Vulnerabilitatea acestor copii devine evidentă lacele mai m ici schimbări, reacţionând inadecvat modelului motric (Schilling – CMV = lista comportamentelor motrice ).

Procedurile motomethce măsoară de obicei performanţele motrice evocate în situaţii de ambulator.Deşi cu aceste metode se pot efectua evaluări exacte şi reliabile, spectrul celor evidenţiate, comportamentul motric general este destul de îngust.

De aceea într-o motodiagnoză cuprinzătoare procedeele motometrice trebuie să fie completate cu alte informaţii privitoare la comportamentul motric al copilului (Schilling – CMV).

Procedeele motometrice pot fi definite în felul următor * un test al motricitatii este un procedeu realizabil în condiţii standard, în vederea cercetării unor domenii sau aspecte ale comportamentului, a sistemului motric, cu scopul de a obţine o cuantificare posibilă despre gradul relativ al reliefării individuale a unor caracteristici de comportament psihomotor* (Rapp, Schoder, 1997).

Procedeele motometrice pot fi aplicate într-o tentativă preventivă sau deja terapeutică. Importanţa motomothcă nu trebuie să fie exclusivă, supraevaluarea pauperizează tabloul emoţional în context cu performaţele individuale ale unui copil, problemele sale fiind punctul de plecare al oricăror strategii recuperatorii.

Relaţia cu copilul solicită din partea terapeutului (educatorului) o capacitate empatică specială, care se dovedeşte a fi la fel de importantă ca şi cunoaşterea exactă a mesajului formulat de instrumentul de măsurare (testul de evaluare psihometrică) (comp. Zimmer, Volkamer, 1994).

Relaţia faţă de grupa de vârstă corespunzătoare prin aplicarea unor norme de vârstă compararea performanţelor individuale cu valorile realizate la grupa de vârstă corespunzătoare, respectiv realizabile, va deveni în cazul multor copii motivaţia lor de a frecventa o grupă de stimulare-recuperare.

Fără cunoaşterea a ceea ce pentru nivelul de vârstă respectiv este considerat normal şi realizabil, nu pot fi dovedite nici tulburările , nici retardul (R. Zimmer).

Motometria flancată de o bună anamneză este o platformă profesională de mare importanţă dar decivarea în timp şi răbdarea nu pot înlocui nici un instrument.

Aplicarea unui test ,deşi poate înbunătăţii anamneză, nu poate înlocui totuşi o observare temeinică.Astfel aplicarea unor teste de dezvoltare psihomotorie poate fi combinată ingenios cu observarea aspectelor afective, sociale şi cognitive (R.Zimmer).

Testele nu se aplică necondiţionat, dar nici fără urmări, aplicarea lor fiind întotdeauna legată şi de un anumit scop.

Domeniile ţintă ale testelor motrice se pot rezuma astfel:

  • cunoaşterea gradului de dezvoltare motrică
  • obiectivarea sau corectarea rezultatelor obţinute prin metoda observării
  • încadrarea performanţelor individuale ale unui copil în cadrul unei grupe de control
  • procesul schimbărilor de caracteristici în cadrul unui timp dat
  • verificarea eficienţei măsurilor de stimulare în domeniul motric
  • confirmarea nevoii de stimulare a unor copii anume
  • –      diferenţierea mărturiilor cantitative, precum şi acelor calitative cu privire la capacitatea de realizare motrică.

Pentru a putea analiza mai exact derularea unei mişcări, este nevoie de metoda motografică.

Prin această metodă activitatea motrică se înregistrează pentru ca apoi concomitent cu aceasta să devină obiectul unei analize pertinente şi amănunţite.

Corpul este pe de o parte baza biologică a existenţei noastre, iar pe de altă parte punctul de pornire al tuturor proceselor perceptive experenţiale care se referă la propria noastră capacitate , precum şi la mediul înconjurător, la cel material, cât şi la cel social.Promovarea acestei cunoaşteri are o însemnătate de perspectivă în conceptul de educare şi stimulare motopedagogică.Prezentăm în cele ce urmează diferite aspecte ale experienţei corporale.

Plecăm de la vasta noţiune a experienţei corporale, incluzând aici atât percepţia , cât şi integrarea perceptuală (aspectele senzorio-fiziologice) şi procesele de gândire (aspectele cognitive) şi afective (aspectele emoţionale), care se cer privite în corelaţie cu fenomenele sociale şi culturale (aspecte ecologice).

Tematica experienţei corporale străbate ca un leitmotiv întreaga motopedagogie. Corpul este întotdeauna nucleul tematic, chiar şi atunci când cuvintele cheie ale ofertei de stimulare se plasează în domeniul experienţelor materiale şi sociale.

Experienţa corpului în motopedagogie

Propriului corp, cu capacităţile sale de experienţă şi influenţă, îi revine în motopedagogie o mare importanţă. Astfel sfera de experienţă a dialogului corporal, a capului în totalitatea sa, reprezintă componenta centrală a practicii şi teoriei în motopedagogie.

Corpul este baza biologică a existenţei noastre, posibilităţile sale de dezvoltare şi acţiune fiind matricea de dezvoltare a personalităţii noastre de-a lungul vieţii, a capacităţii noastre de a fi activi în mediul înconjurător. Un scop esenţial urmărit în activitatea motopedagogică cu diverse grupuri ţintă (copii, adolescenţi, adulţi, vârstnici, handicapaţi) este dezvoltarea capacităţii de a percepe şi a înţelege mai bine, mai plenar corpul nostru într-o strânsă interdependenţă cu mediul obiectual şi social al societăţii umane.

Dacă vom raporta acest obiectiv al motopedagogiei la sfera de educare a experienţei corpului, rezultă aspiraţia noastră spre o acumulare , concentrare, stabilizare a performanţelor corporale.

De exemplu: promovăm percepţia prin palpare, atingere (percepţia tactilă) a unui om stimulând diferitele regiuni ale tegumentelor, oferindu-i spre pipăire diverse materiale. Creem astfel prem isele de orientare pe propriul corp pentru cunoaşterea şi cercetarea activă a mediului înconjurător.

Pe de altă parte considerăm că empatia, sensibilitatea şi capacitatea de percepţie vis-a-vis de propria corporalitate, deschid sfere importante ale experienţei corporale faţă de propria noastră personalitate şi propria noastră existenţă.

Metafilosofic spunem: corpul nu trebuie să fie doar un instrument utilizat în cotidianul nostru, să nu fie considerat doar o anexă a capului , un înveliş al psihicului, este nevoie de sesizarea şi înţelegerea relaţiilor existente între psihic şi soma (corp), de capacitatea şi dispoziţia de a percepe şi interpreta semnale emise de corp ca pre-simtome ale stării psihice şi de a acţiona în consecinţă.

Complexitatea experienţei corporale devine ilustrativă prin reprezentarea unor sfere izolate sau aspecte ale experienţei corporale.

 

Bibliografie

  1. AYERS, A.J. Sensory integration and learning disorders, Los Angeles, I988
  2. BIERMANN, INGRID Spiele zur Wa hrnehmungsforderung, Freiburg, 1999
  3. ZIMMER RENATE, Handbuch der Psychomotorik, Theorie und Praxis der Psychomotorischen Forderung von Kinder, Freiburg, 2006