Al XX-lea Congres SNPCAR,

Băile Felix, 18-21.09.2019

Detalii privind
al XX-lea Congres SNPCAR: noutati, informatii, program, inregistrare, taxe, rezumate, cazare, sponsori, contact

A 42-a Conferinta Nationala de Neurologie − Psihiatrie si Profesiuni Asociate a Copilului si Adolescentului cu participare internationala


PARENTING: CONCEPTE SL TEHNICI DE TERAPIE DE FAMILIE IN TRAININGUL PARENT

Autor: otilia-secara

Rezumat:

Familia conflictuala si practicile parentale nocive sunt factori de risc substantiali corelati cu majoritatea tulburarilor emotionale si de comportament ale copilului si adolescentului. Educatia parentala – sporirea cunostintelor asupra dezvoltarii copilului si functionalitatii familiei, ameliorarea abilitatilor de comunicare si rezolvare a problemelor, invatarea tehnicilor de disciplinare si management comportamental – are potentialul maxim de ameliorare a bunastarii copilului si de reducere a riscului ca acesta sa dezvolte serioase probleme de sanatate mintala.

Articolul prezinta conceptele si tehnicile derivate din terapia familiala sistemica – structurala, strategica, comportamentala, constructivista – ce pot fi utilizate in programe scurte de educatie parentala. Vor fi discutate delimitarile tipurilor de interventie, eficienta si caracteristicile socio­culturale ale trainingului parental precum si rolul sau preventiv / terapeutic.

 


 

A. Training parental vs. terapie familiala

Literatura de specialitate releva dezvoltarea programelor de „training parental” ca o metoda de preventie primara si secundara in sanatatea mintala a copilului si familiei, destinata predilect familiilor din grupul de risc crescut (statut socio-economic scazut, mama singura adolescenta, consum de alcool / drog, imigranti etc).

Interventia originala centrata pe parinte (“trainingul parental”) a fost dezvoltata pe baza tehnicilorcognitiv-comportamentale. Tehnicile de conditionare clasica si operanta pot modifica multumitor comportamentul copilului (Nichols & Schwartz, 2006). Ele sunt relativ simple, foarte cost-eficiente si, spre deosebire de terapiile centrate pe copil (aproape constant esuate) presupun pregatirea parintelui in implementarea strategiilor comportamentale. Parent Effectiveness Training (PET), al lui Thomas Gordon, din 1981, si Living with Children a lui Gerald Patterson, din 1976 sunt consacrate ca traininguri prin care parintele / parintii invata aplicarea principiilor de invatare sociala (pedeapsa adecvata, recompensa, stabilirea regulilor, identificarea comportamentelor dezirabile / indezirabile, monitorizare, ignorare).

Ceea ce este foarte interesant e faptul ca Gordon accentueaza asupra necesitatii ca toti membrii familiei sa parcurga acest training. Marea majoritate a programelor de training derivate de la PET sunt insa furnizate mai ales mamei (casnice), copilul fiind considerat “problema”.

Trainingul parental este, asadar, de cele mai multe ori, conceptualizat ca un proces care se bazeaza pe dezvoltare de abilitati, fara a lua in considerare relatiile (McGurk, 1996).

Cu toate acestea, au fost identificate limite ale eficientei trainingului comportamental parental, impuse de catre familie (Patterson & Fleischman, 1979). Patterson a inceput sa studieze interactiunile didadice mama-tata cu copilul agresiv, generalizarea schimburilor coercitive in diade, rolul fratilor in instigarea si mentinerea schimburilor negative, izolarea sociala, generalizarea patternurilor in comunitate – scoala si grup de egali.

Familia si nisa ecologica a copilului sunt in prezent recunoscute ca semnificative pentru instalarea si mentinerea tulburarilor de comportament (Dishion & Kanagh, 2003; Dishion & Stormshak, in press), in putinele programe ce iau in considerare o perspectiva sistemica a familiei si tin cont de ampla varietate a nevoilor parentale (Alien, 1997).

Posibila etiologie a unei probleme de comportament este analizata complet diferit de terapeutul de familie in comparatie cu un terapeut individual. Prin urmare, si tratamentul adecvat pe care il gândeste este diferit ( Nichols si Schwartz, 2006).

De exemplu, daca un psihanalist considera ca individul resimte efectele puternice ale familiei sale datorita faptului ca a internaiizat-o, el va urmari un insight revelator, capabil sa produca schimbarea terapeutica. Daca terapeutul cognitiv comportamental apreciaza comportamentul maladaptativ ca fiind invatat, el va cauta o solutie prin care pacientul sa il dezvete. Terapeutul de familie considera comportamentul maladaptativ ca fiind intrinsec legat de o disfunctie familiala.

Focusul interventiei va fi pe modificarea unor relatii intre membrii familiei (nu neaparat parintii!). O “schimbare” in familie este mai durabila decât “schimbarea” focalizata numai pe individul simptomatic, deoarece fiecare membru al familiei este implicat in procesul de schimbare si toti membrii continua sa­si exercite influente sincrone unul asupra celuilalt.

Trainingul comportamental parental este o componenta semnificativa a terapiei familiale comportamentale (Falloon, 1988), terapiei familiale de invatare sociala (Sayger et al, 1988), si terapiei familiale cognitiv – comportamentale (Epstein, Schlesinger, & Dryden, 1988). Ba mai mult, trainingul comportamental parental este o componenta cheie a modelului focalizat pe relatie a terapiei familale functionale (Sexton & Alexander, 2003). “Prapastia” intre cele doua abordari terapeutice pare sa fi disparut. Terapiile centrate pe familie includ training comportamental parental – iar trainingul de management parental este imbunatatit printr-o focalizare mai ampla ce include familia. Astfel, trainingul managementului parental (PMT) este foarte eficient in terapia tulburarilor de comportament ale copiilor prescolari si scolari mici (Rowe & Liddle, 2004/5; Valdez, Carlson, & Zanger, 2005). Eficienta scade insa vertiginos in tratamentul tulburarilor de internalizare, nici nu poate fi utilizat ca terapie eficienta in adolescenta. in aceste cazuri, eficienta este a terapiei familiale functionale, a terapiei familiale multidimensionale, a terapiei familiale scurte strategice.

B. “Schemele” parentale

Notiunea de “Parenting” a fost definita de Ramey si Ramey (2000) prin “diferite aspecte ale interactiunii parinte copil, esentiale pentru dezviltarea cognitiva si sociala normala”. Elementele constitutive ar fi:

  • caldura, afectiune, disciplina si strategii de control
  • convingerile si abilitatile parentale contribuie atât la aplicarea strategiilor, cât si la ameliorarea comportamentelor educative parentale
  • aspiratii si expectante adecvate
  • ambientul de acasa stimulativ
  • implicare in activitatile copilului nu este legata exclusiv de casa

invatam sa fim parinti, inainte de orice, din experienta noastra de a fi crescuti de proprii parinti. Aceasta experienta ne modeleaza fundamental propriile convingeri si perceptii asupra a ceea ce inseamna sa fii “parinte bun”. “Schema parentala” este asadar influentata de experienta individuala a parintelui odinioara copilin propria sa familie, darsi de experientele actuale cu sotul, partenerul, prietenii, alte persoane importante. Toti parintii discuta cu alti parinti, si aplica diverse strategii pe care le-au vazut la acestia.

Prin prisma teoriei atasamentului, aceste scheme asupra securitatii proprii, fundamentale, si disponibilitatii si increderii pe care o poti avea in ceilalti sunt primele care se dezvolta in viata si pun baza relatiilor pe care le vom avea cu altii. Aceste „internai working models” formate in copilarie se modifica pe masura ce relatiile si circumstantele de viata se schimba. Chiar si interactiunile cu proprii copii pot modifica schemele parentale (parintele invata ca un copil activ si impulsiv trebuie monitorizat indeaproape). Pe masura ce copilul se dezvolta, si schemele parentale evolueaza.

Uneori, schemele parentale pot fi maladaptative – daca sunt prea rigide sau prea simple, daca sunt dominate de afecte negative. Schemele parentale defectuoase se pot schimba fie prin acumulari lente cantitative de informatie (schema se elaboreaza si se extinde), fie prin dezvoltarea unor “subtipuri” (pe masura ce parintele se confrunta cu tot mai multe exceptii), fie prin conversie (informatie extrema necongruenta cu schema). Toate eforturile de interventie integreaza modificarea unorastfel de scheme, chiar daca “traditiile” pot fi diferite (terapie cognitiv – comportamentala -Azar, 1989, 1997; Johnston, 1996), terapie familiala (Epstein, Schlesinger, & Dryden, 1988; Morton, Twentyman, & Azar, 1988), training parental (Webster-Stratton, 1981), interventii focalizate pe atasament (Marvin, Cooper, Hoffman, & Powell, 2002; Lieberman

& Zeanah, 1999), psihoterapia parinte – sugar (Fraiberg, Adelson, & Shapiro, 1975). Toate includ, in conceptualizarea problemelor de parenting, convingerile irationale, distorsiunilor cognitive, intelegerea gresita a nevoilor copilului de confortare si autonomie, modele de procesare interna de tip evitant.

C. Training parental adaptat caracteristicilor socioculturale?

Dezvoltarea unui tip de training parental scurt a aparut ca urmare a solicitarilor unor parinti cu un profil diferit de cel al grupului-tinta “consacrat” international: clasa socio-economica mijlociu – superioara, la al doilea copil prescolar / scolar mic, sau cu copii adolescenti. Participa la training din proprie initiativa, si in proportii aproape egale mama -tata – ambii parinti.

in fapt, discutând caracteristicile socio­culturale pe care sa se plieze trainingul, am inteles ca in Bucuresti se reediteaza o serie de patternuri socio-culturale ce caracterizeaza de decenii bune societatea occidentala (americana):

  • majoritatea locuitorilor sunt “imigranti” (din alte zone ale tarii, din alte tari)
  • legaturile cu familia extinsa sunt rupte sau slabite
  • suportul social este fragilizat / diminuat (vecini necunoscuti, prieteni noi)
  • coeziune sociala diminuata (in mediul urban mare)
  • reguli / norme culturale) supuse presiunilor de schimbare “multiculturale”
  • societate de consum, competitiva, comparativa.

La acestea se adaugau caracteristici specifice comune familiale :

  • ambii parinti – cariera in locuri de munca cu responsabilitate mare, ocupati (practic inexistenti in familie)
  • distrugerea / superficializarea structurii familiale
  • familie “dezorganizata” prin lipsa structurii, functiilor
  • insertie sociala artificiala

Rolul de parinte este un rol construit social. Prin urmare, este puternic influentatde societatea in care traiesc parintii. Obiceiuri si practici de crestere a copilului reglate cultural devin standarde dupa care sunt judecate practicile acceptabile de parenting. in aceasta cultura, cu un ritm tot mai rapid, parintii pe de-o parte se focalizeaza si isi fac griji legate de propriul copil. Pe de alta parte, copilul pare sa devina un punct pe agenda de “to do” a parintelui. La scurt timp dupa nastere (aproximativ 4 luni) mama se intoarce la serviciu, bona (bonele, mai bine zis) preluând rolul parental, cel putin pâna vârsta scolara.

D. Structura si tipul de interventie

Ajutorul acordat parintelui trebuie sa fie inteles ca o secventa de sarcini corelate: construireauneirelatii,explorareaproblemelor, intelegerea situatiei, stabilirea obiectivelor si scopurilor, planificarea strategiilor, implementarea lor, revizuirea rezultatelor si finalizarea.

D.1. Depasirea obstacolelor de mentalitate: prin diseminare intensiva a prezentarii trainingurilor. Asa cum arata si literatura de specialitate, prima experienta cu un training parental este predictorul unei implicari pe termen lung a parintelui. Daca este buna, parintele incepe sa constientizeze nevoia si apeleaza la informatie specializata in probleme de parentalitate si intrebari legate de sanatatea mintala a copilului si familiei.

D.2. Formulare de intrebari / probleme de catre parinte, inainte de training. Simpla punere a acestor intrebari pot determina parintele la reflexie si formularea problemei. El isi poate analiza mai bine conceptiile proprii (si dorintele).

D.3. Participarea este versatila (1-2 parinti, parinte-copil, toata familia, numai copilul adolescent).

D.4. Continut

Trainingul este structurat diferit pentru parinti cu copii intre 0-7 ani (“Cei 7 ani de acasa”) si pentru parinti cu copii scolari, prepuberi si adolescenti – 8-18 ani (“Generatia blazata ?”). Atât in prezentarea generala, cât si in momentul inceperii propriu – zise, se insista de catre trainer (medic psihiatru de copii si adolescenti) asupra caracterului informativ al trainingului, si a lipsei unei intentii terapeutice in sensul “clasic”. Este explicat faptul ca aceste limite sunt impuse de:

  • durata redusa a trainingului (8 ore)
  • structura grupului: 8-14 parinti (uneori si adolescenti),
  • continut: informatii privind dezvoltarea socio-emotionala si cognitiva a copilului pe anumite etape de vârsta, principii de educatie si management comportamental, notiuni de teoria familiei, posibile tulburari de comportament care pot aparea
  • administrare: informatiile sunt furnizate prin prelegere si ilustrari video, existând momente de discutie a unor aspecte particulare, pe masura ce apar posibile intrebari ale participantilor.

D.5. Principii- tehnici comune cu terapia familiala

Putem identifica caracteristici comune cu One-Person Family Therapy, ce cauta sa schimbe interactiunile familiei prin munca cu o singura persoana (Szapocznik, Kurtines, et al., 1990; Szapocznik and Kurtines, 1989). in acest tip de terapie familiala se aplica principiul de complementaritate (schimbarea comportamentului unui singur membru al familiei va duce la modificari corespunzatoare ale comportamentului altor membri ai familiei. Principiul este deliberat si strategic de a schimba comportamentul-problema al pacientului identificat. Se subliniaza, in literatura, nevoia ca terapeutul sa fie experimentat atât in tehnici familiale sistemice, cât si in terapie individuala.

a. Este absolut necesara crearea unei atmosfere securizante, indeosebi in context de grup.Validareaexperienteloremotionaleparentale este un punct necesar de pornire. Numai dupa ce parintele se simte inteles si “validat” este posibila modificarea unor cognitii (“scheme” cognitive parentale). Daca din neatentie trainerul activeaza o schema relationala negativa[1], parintele devine

extrem de rezistent la orice forma de procesare cognitiva. Fiind vorba de training parental scurt, trainerul nu mai are ocazii de a “repara” sau restabili o relatie adecvata cu parintele. Relatia stabilita cu parintele este de importanta cruciala2. Cea mai eficienta relatie este cea de parteneriat. (Parteneriat = implicare activa, luarea deciziilor impreuna, expertiza complementara, acord privind scopurile si procesele, incredere si respect reciproc, deschidere si onestitate, comunicare clara si negociere.)

  1. Stabilirea foarte clara a scopurilor si rezultatelor pe care trainerul vrea sa atinga-ca rezultat al trainingului. Ele vor fi communicate parintilor participanti de la bun inceput:
    • “primum non nocere”
    • parintii sa invete sa identifice, clarifice si chiar sa gestioneze anumite probleme (cresterea competentei si eficientei parentale, odata cu intelegerea faptului ca nu “copilul este problema”
    • intelegerea de catre parinte, unde este cazul, a rolului si utilitatii serviciilor de suport.
  2. Abilitatile trainerului-respect, empatie, autenticitate, modestie, entuziasm, integritate personala, expertiza tehnica. Aceste calitati sunt demonstrate (si percepute fara echivoc de participanti ) printr-o serie de abilitati de comunicare : ascultare activa / atenta, promptarea si explorarea, raspuns empatie si rezumare, abilitati de a schimba o anumita situatie, rezolvare de probleme.
  3. Furnizarea de informatii despre dezvoltarea si abilitatile normale ale copilului (nevoia de independenta, de a explora lumea, perceptia diferita a timpului, minciuna etc).

Informatiile din teoria familiei au un impact crescut. Definirea rolului parental (ca adult care ingrijeste, controleaza si indruma copilul, indiferent de legatura biologica existenta) produce, incredibil de frecvent, un adevarat “insight” al parintilor participanti.

  1. Recadrarea (“reframing”) si metafora – suntaplicabileindeosebipeparcursuldiscutiilor anumitor probleme / intrebari. Ele faciliteaza crearea unei alte “realitati”, oportunitatea pentru parinte de a percepe interactiunile si situatia dintr-o alta perspectiva.
  2. Este foarte utila dezvaluirea propriilor dialoguri interioare, auto-evaluative si uneori stânjenitoare
  3. Teme de casa: jurnal (depistarea si analiza cognitiilor stereotipe, gândurilor automate).
  4. Nevoia de control al comportamentelor si de autonomie psihologica a copilului (nu are asa mare importanta ce spune copilul, atâta vreme cât asculta).
  5. Extrem de utila este inregistrarea video. Analiza impreuna cu membrii grupui de parinti a interactiunii, comunicarii non- verbale, contextului declansator, patternurilor repetitive de interactiune.
  6. Supervizarea este esentiala pentru o practica eficienta. Supervizarea inseamna suport personal pentru trainer, educatie si dezvoltare continua, monitorizarea si evaluarea trebuie sa fie efectuate de oameni care inteleg importanta proceselor in care sunt implicati, si care au calitatile si abilitatile necesare. Supervizarea poate fi considerata ca paralela si de importanta egala cu trainingul parental in sine.

E. Concluzii

Cea mai evidenta schimbare sociala, vizibila in ultimele decenii, este deteriorarea legaturii intre parinti si copii. Absenta, distantarea emotionala si preocuparile extrafamiliale ale parintilor lovesc in plin valorile pe care speram sa le invete copiii: sa fie demni de incredere, sa aiba respect pentru ceilalti, sa fie responsabili, cinstiti, grijulii, buni cetateni. Aceste calitati se invata insa mai ales in interactiunea parinte – copil, in care parintele trebuie sa fie prezent si implicat in viata copilului sau.

Programele de educatie parentala pregatesc, in fapt, o forta de munca enorma in sanatatea mintala a copilului si familiei. CUM lucram cu parintii este la fel de important ca si faptul ca lucram cu ei. Luând in considerare faptul ca nevoile parentale sunt indeosebi in sensul de suport emotional si de “ghidare” profesionista in anumite probleme de crestere si educare a copilului, “trainerul” trebuie sa fie o persoana cu pregatire complexa in psihologia si psihopatologia copilului si familiei, consiliere / terapie familiala, terapie de grup.

Bibliografie

  1. Alexander, J. F. (1971). Evaluation summary: Family groups treatment program. Report to Juvenile Court, District 1, State of Utah, Salt Lake City.
  2. Alexander, J. R, & Barton, C. (1976) Behavioral systems therapy with families. In D. H. Olson (Ed.), Treating relationships. Lake Mills, Iowa: Graphic Publishing Company.
  3. Alexander, J., Pugh, C, Parsons, B., & Sexton, T. (2000). Functional Family Therapy. In D. S. Elliott (Ed.)
  4. Dallos, R., & Draper, R., (2005) An Introduction to Family Therapy: systemic theory and practice, (second edition), Open University Press.
  5. Dinkmeyer, D, McKay G., Dinkmeyer, D. (1997), The Parent’s Handbook, Circle Pines: American Guidance Service, Inc.
  6. Dishion, T. J. , & Stormshak, E. (in press). An ecological approach to child and family interventions. Washington, DC: American Psychological Association.
  7. Hermans, H. J. M. & Hermans-Jansen, E. (1995). Self-narratives: The construction of meaning in psychotherapy. New York: The Guilford Press.
  8. Meyers, S., An Ecological Approach to Enhancing Parenting Skills in Family Therapy
  9. Minuchin, S. (1974). Families and family therapy. Cambridge, MA: Harvard University Press.
  10. Nichols, M. P., & Schwartz, R.C. (2006). Family Therapy Concepts and Methods (7th ed. ). Needham Heights, MA: Allyn & Bacon.
  11. Patterson, G. R. (1971). Families: Applications of Social Learning to Family Life. Champaign, IL: Research Press.
  12. Satir, V., (1964). Conjoint Family Therapy. Palo Alto
  13. Stratton, P., (2005) Report On The Evidence Base Of Systemic Family Therapy. Association for Family Therapy.
  14. Stratton, P., (2006) Helping Families Towards Greater Happiness: Ideas From Research Into Families and Family Therapy Practice, the National Family and Parenting Institute conference: Parent-Child 2006
  15. Strickland-Clark, Lisa, Campbell, David & Dallos, Rudi (2000) Children’s and Adolescent’s Views on Family Therapy. Journal of Family Therapy 22 (3), 324-341.
  16. Valsiner, J. (2002). Forms ofDialogi-cal Relations and Semiotic Autoregulation Within the Self. Theory & Psychology, 12 (2), 251-265.
  17. Williams, F. (2004) Rethinking Families. Calouste Gulbenkian Foundation, London.