PARTICULARITĂŢI ALE INTERVENŢIEI SISTEMIC-STRATEGICE (ŞCOALA DE LA PALO ALTO) ÎN PATOLOGIA COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI

Lucrarea de faţă are trei capitole, astfel primul capitol este o scurtă introducere în teoria şi filosofia Şcolii de la Palo Alto. Apoi se vorbeşte în subcapitole consacrate despre Gregory Bateson, cu noua sa epistemologie, despre Milton Erickson, cu deosebita sa contribuţie, cât şi despre alte personalităţi fondatoare şi orientările care au decurs din această veritabilă revoluţie în psihologia modernă. Capitolul al doilea prezintă studii de caz cu aplicarea câtorva tehnici şi metode specifice sistemic-strategice ale acestei şcoli, dar mai ales în spiritul formării după IGB-MRI din Liege, reprezentantul şcolii pentru Europa francofonă, iar ultimul capitol schiţează câteva perspective şi concluzii asupra evoluţiei şi impactului incontestabil al acestei orientări.

Capitolul 1.

Câteva consideraţii teoretice

„Fiţi spontani!” este îndemnul pe care-l primesc copiii la manifestările pregătite şi repetate de atâtea ori la şcoală.

„Fiţi creativi şi originali! Totul este să urmaţi întocmai ceea ce vă arăt eu.” spun foarte mulţi părinţi fiilor lor.

„ Te bat pentru că te iubesc!” este cea mai cumplită justificare-explicaţie, cu urmări atât de grave care ajung în cel mai fericit caz în cabinetele de psihologie.

Acestea sunt doar câteva exemple cu care ne întâlnim în viaţa cotidiană, ca practicieni, exemple de situaţii paradoxale, de alegeri imposibile. Dacă ele ar rămâne unice, petrecute o singură dată în viaţa subiectului, n-ar fi altceva decât o dificultate de moment. Ceea ce transformă o simplă dificultate într-o suferinţă este repetarea buclei reacţionale în relaţie cu anturajul semnificativ. Alegerea acestor exemple care nu sunt singurele, din nefericire, are doar scopul de a face mai uşoară definirea paradoxului situaţiei de viaţă, a dublei constrîngeri cât şi a  problemei relaţionale. Pentru a întrerupe cercul vicios şi a-l transforma într-un cerc benefic, sistemul relaţional are nevoie de manevre şi tehnici specifice, de o strategie care să producă schimbarea. Una dintre abordările moderne care şi-a propus acest demers este Terapia Scurtă Sistemic-Strategică după modelui Şcolii de la Palo Alto.

Cum poate fi rezolvată o situaţie atât de complicată? Simplu!

Astfel, această orientare  terapeutică propune ieşirea din suferinţa produsă de relaţionările, comunicările şi interacţiunile aparent fără ieşire, prin anumite manevre, tehnici şi strategii paradoxale, prin întoarcerea cu 180 de grade faţă de încercările de soluţionare.

Şcoala de la Palo Alto este o mişcare ideologică ce poartă numele unui orăşel satelit al oraşului San Francisco din California. Impulsionaţi de antropologul de origine britanică Gregory Bateson (1904-1980), psihiatrii din spitalul din localitate, studiind problemele de comportament social şi de comunicare al suferinzilor de schizofrenie şi al familiilor acestora, au elaborat în 1956 un text important: Minimal Requirement for a Theory of Schizophrenia care postulează „dubla legătură (double bind) care se formează din mesaje paradoxale schimbate între suferindul de schizofrenie şi mediul său înconjurător. Ideile induse de Bateson au avut meritul imens de a introduce o veritabilă revoluţie epistemologică în descrierea maladiei mentale şi în adoptarea unui punct de vedere contextual asupra sistemului pacient-mediu. De la aceste lucrări începând s-au dezvoltat terapiile familiale.

G.Bateson, în urma cercetărilor asupra comunicării şi metacomunicării la animale, concomitent cu cercetarea asupra procesului de învăţare stabileşte trei niveluri ale acesteia: învăţarea de ordin zero (O), care este receptarea unui mesaj; învăţarea de ordin primar (I) care este schimbarea care intervine în învăţarea de ordin zero; învăţarea de ordinul secund (II), faptul de a învăţa să înveţi să primeşti un semnal (mesaj). În 1972 regrupează toate aceste teme în lucrarea Steps to an Ecology of Mind . În 1979 în lucrarea Mind and Nature trece în revistă stadiul studiilor din antropologie, etologie, cibernetică şi psihiatrie şi îşi pune problema „structurii care leagă toate creaturile care trăiesc” şi insistă  asupra contextului, fără de care cuvintele şi acţiunile nu au niciun sens.

Ansamblul lucrărilor sale vor forma piatra de temelie a multor orientări ulterioare ale terapiilor strategice, sistemice, de familie, etc.

Meritul incontestabil al lui Bateson constă în înţelegerea faptului că prin noua sa abordare antropologică nu se mai explică faptele sociale prin istoria lor ci prin funcţia lor actuală în grup şi mai ales prin extinderea acestor explicaţii asupra câmpului terapeutic.

Paradigma care s-a născut astfel, numită sistemică, depăşeşte cu mult câmpul terapiei familiale, oferindu-i referinţe teoretice de care era lipsită până atunci, anume faptul că individul nu mai este considerat ca unică sursă a suferinței sale. Incriminând contextul familial, social şi politic, trezeşte un scandal în epocă, iar unii adepţi care criticau mai departe, chiar instituţiile pe care le considerau represive, au format şi o aripă antipsihiatrică, celebră în epocă.

În ştiinţele umaniste singura constantă este schimbarea. Căutarea mijloacelor specifice şi eficiente pentru a determina schimbarea, ieşirea din suferinţă a pacientului sunt desideratele celor care au întemeiat aceasta orientare terapeutică.

Marele terapeut Jay Haley subliniase dificultatea de a afla care este originea acelei structuri patogene spectaculare pe care Bateson şi colaboratorii o numiseră „dubla constrângere„ şi care conduce la „schismogeneză„. Nu era important „ce face cineva„ ci „ce fac ei împreună„.Orice dublă constrângere (double bind) are următoare trăsături:

Individul este implicat într-o relaţie intensă, în care este de o importanţă vitală pentru el să determine cu precizie tipul de mesaj ce îi este comunicat în scopul de a răspunde la el într-o modalitate adecvată.

El este prins într-o situaţie în care celălalt emite două tipuri de mesaj din care unul îl contrazice pe celălalt

El este incapabil să comenteze mesajele care îi sunt adresate astfel încât să poată recunoaşte de ce tip este cel căruia trebuie să-i răspundă, altfel spus, el nu poate să enunţe o propoziţie metacomunicativă.

Lucrând la MRI, Paul Watzlawick, John Weakland, Don Jackson şi alţii au operat o sinteză originală între aportul sistemic al lui Bateson (dubla constrângere) şi lucrările lui Milton Erickson, celebru deja pentru intervenţiile sale terapeutice neobişnuite şi paradoxale. În consecinţă şcoala va pune accentul pe aspectul paradoxal al patologiilor mentale în măsura în care întreaga problemă este în general întreţinută de tentativele întreprinse de pacient pentru a o rezolva.Conceptul fundamental al MRI este că simptomul este inclus într-o buclă retroactivă în care tentativele de soluţionare menţin problema care generează aceleaşi tentative de soluţionare. În cazul unor anorexii, când părinţii îi reproşează fetiţei că nu mănâncă, prin reproşurile lor agravează problema pe care pretind că o rezolvă şi în consecinţă reproşurile devin şi ele componente ale problemei.

Primul scop al terapeutului va fi , aşadar să întrerupă acest ciclu de retroactivitate pozitivă (feed-back pozitiv), iar grupul de la Palo Alto a elaborat un întreg arsenal de intervenţii adesea surprinzătoare sau paradoxale, precum recadrajul sau prescrierea simptomului. M. Erickson a accentuat situarea în prezent: hic et nunc, a provoca o schimbare prin reconfigurarea spaţiului psihic şi comunicaţional, fără a ne preocupa de trecut, cauzele tulburării sau căutarea „vinovatului„.

Cibernetica de ordin secund demonstrează că este imposibil să separăm observatorul de sistemul observat.

Doresc să subliniez faptul că deschiderea enormă a acestor personalităţi pentru domenii de graniţă ca antropologia, medicina, biologia, psihiatria, psihologia, asistenţa socială, sociologia, cibernetica, teoria comunicării, întâlnind cercetători, profesori, practicanţi, teoreticieni, în dezbateri devenite celebre deja, se pot constitui într-un model al colaborării, elaborării şi decantării unor idei valoroase din domenii aparent îndepărtate, ca apoi să cristalizeze într-o nouă teorie care să dea naştere unei abordări atât de originale în practica terapeutică: Şcoala de la Palo Alto, care va fecunda atâtea domenii şi orientări întemeiate apoi în toată America de Nord, Europa, Asia şi Australia.

Dezvoltarea ciberneticii şi teoria comunicării par să fie atât de îndepărtate una de cealaltă. Cercetarea schizofreniei şi a familiilor celor ce au această suferinţă, ritualurile şamanice şi meditaţia zen, studii comparate ale comportamentului animal şi a celui uman, semantica şi semiologia, diferitele teorii ale informaţiilor, epistemologia, ecologia, învăţarea, sunt doar câteva dintre preocupările sistematice care au dus la formularea teoretică a şcolii, astfel conducând la o abordare ecologică a existenţei umane în armonie cu mediul, la epistemologia interacţională printr-o abordare sistemic-strategică, deci la o nouă paradigmă terapeutică : Abordarea Terapiei Scurte Sistemic-Strategice după modelul Şcolii de la Palo Alto.

Calea pe care au parcurs-o fondatorii şcolii trece prin mai multe etape importante. Voi enumera doar câteva:

M. Erickson, este un capitol aparte în fundamentarea şcolii. Mulţi autori acceptă că influenţa sa este întrucâtva egală cu cea a lui Freud în domeniul psihoterapiei. Abordarea ericksoniană are trăsăturile următoare: (după Lankton şi Lankton, 1983)

A. Caracterul indirect, care presupune utilizarea unor sugestii şi conexiuni indirecte a metaforelor, precum şi revitalizarea resurselor clientului.

B. Disocierea dintre conştient şi inconştient, prin comunicarea cu pacientul pe mai multe niveluri, legături duble şi metafore implicite.

C. Utilizarea comportamentului clientului: prescripţiile paradoxale, inducţia prin mijloace naturale, prescrierea simptomelor, direcţionarea comportamentului şi utilizarea strategică

Erickson a folosit principii ale teoriei comunicării, abordarea relaţională a clientului în cadrul interacţiunii familiale. El considera că oamenii operează potrivit unor „ hărţi„ interioare numite şi grile interne, care includ relaţii şi obiecte internalizate. El consideră boala psihică o destructurare a comunicării dintre oameni. Asemenea lui Haley, Erickson consideră că simptomele şi relaţiile care le generează pot fi abordate mai eficient din perspectivă comunicaţională, interacţională şi tranzacţională decât din perspectiva istorică, aşa cum o face psihanaliza. Ideile genialului psihoterapeut i-au inspirat pe autori ca Bateson, Haley, Watzlawick, Satir, Berne, Pearls şi alţii. Strategia terapeutică a lui Erickson urmăreşte modificarea „hărţii„ (grilei) interioare în acord cu care pacientul percepe lumea.

D. Injoncţiunea paradoxală are menirea de a restructura sistemul interior de referinţă al clientului, atât comportamental cât şi reflexiv sau emoţional-afectiv; deci schimbarea mai întâi a grilei produce schimbări cu ajutorul unor tehnici specifice. Această injoncţiune are un efect deosebit asupra pacientului prin întreruperea fluxului gândirii „logice„ a acestuia şi declanşarea unui proces de căutare internă.

Bateson defineşte paradoxul ca o concluzie contradictorie ce rezultă dintr-un raţionament bazat pe premise corecte , citat din Lankton şi Lankton,1983. La căsătoria celor doi, M. Erickson le făcea o urare foarte sugestivă pentru ilustrarea unui frumos paradox: „Nu renunţaţi la greşelile voastre. O să aveţi nevoie de ele pentru a le înţelege pe cele ale partenerului.”

Variante ale injoncţiunii paradoxale sunt şi prescrierea simptomului, încurajarea sinptomului, prin modificarea întregului sistem, acordându-i acestuia un sens pozitiv, înlăturând pentru moment sentimentul penibil al subiectului, cum ar fi în cazul ticurilor, logonevrozei, intrând în empatie cu clientul, în rezonanţă nonverbală, se accentuează interpretarea pozitivă, „beneficiile„ actului indezirabil, folosirea umorului, a anecdotei pentru a pregăti resursele subiectului în schimbarea căutată. Injoncţiunea paradoxală se poate folosi la început, pe parcurs şi la sfârşitul terapiei. Selvini Palazzoli, Boscolo, Cecchin şi Prata (1970) nu făceau decât să aprobe comportamentul pacientului desemnat (a membrului simptomatic) mai ales ca ţap ispăşitor.

Metafora – o altă tehnică sistemic-strategică – foloseşte această figură de stil, care poate deveni o alegorie sau o povestioară terapeutică şi care presupune o comparaţie care nu este aparentă.

Comunicarea are loc pe mai multe niveluri, de aceea focalizarea pe comunicarea multinivelară este o tehnică foarte puternică.

Ideile grupului fondator, de o mare originalitate, a căror influenţă a luat amploare în atîtea domenii ştiinţifice „dure„ sunt atât de actuale şi azi şi se regăsesc în lucrările de cercetare şi în intervenţiile asupra ecologiei şi epistemologiei. Astfel, ele se regăsesc în ştiinţele comportamentului, terapiile familiale, terapiile scurte, teoria comunicării, în ceea ce se cheamă viziunile narative şi „post moderne„ ale comportamentului uman, cât şi în maniera de a produce şi induce schimbările. Acestui grup al echipei lui Bateson, D.Jackson, J.Haley, J.Weakland şi W.Fry, în colaborare cu M.Erickson le datorăm crearea primei abordări de esenţă pură interacţională  a lui D.Jackson în 1961, distincte de abordările focalizate pe individ; apoi crearea primului institut de terapie familială independent (Mental Research Institute – MRI), apoi crearea de către Jay Haley a terapiei familiale strategice; crearea de către R.Fisch, J.Weakland şi P.Watzlawick a primului model de terapie scurtă din lume: modelul MRI de la Palo Alto.

Înfiinţarea Institutului Gregory Bateson (IGB) din Liege, condus de J.J.Wittezaele este una dintre moştenirile Şcolii de la Palo Alto pentru Europa francofonă. Echipa institutului, împreună cu Giorgio Nardone lucrează în prezent la elaborarea conceptului de „diagnostic dinamic şi interacţional„ pentru a permite mai bine ##355;intirea problemei de tratat şi relaţiilor de modificat. Este un demers foarte util pentru a putea oferi o primă interfaţă între abordările individuale şi cele interacţionale în jurul simptomelor şi problemelor trăite de pacienţi prin manifestările „ieşite din comun„ – deliruri, halucinaţii, ritualuri compulsive şi altele din repertoriul DSM. Sunt bine cunoscute potenţialele efecte perverse ale unui diagnostic „static„ şi mai ales a ceea ce numim „profeţia autoîmplinită„(predicţia autorealizată) care sfârţesc prin a închide persoana sub o etichetă dezumanizantă. Ar fi, de aceea interesant de a desface (desfăşura) simptomul de o manieră interacţională pornind de la „sistemul pertinent„ de a demonta mecanismul de „reglare„ utilizat de pacientul însuşi sau de anturajul implicat în problemă. Diagnosticul interacţional implică, în consecinţă alegerea unor căi precise de intervenţie: conducerea pacientului spre a înfrunta în loc de a evita, a pune capat surselor de ajutor ineficient, de exemplu în fobii. După cum afirmă G.Nardone, un film mai degrabă decât o fotografie, diagnosticul interacţional să arate constelaţia relaţională care întreţine (bine înţeles involuntar) problema; să implice direcţii precise de intervenţie, constructive, orientate spre căutarea soluţiilor. Acest diagnostic poate fi utilizat atât în clinică, dar în mod egal în problemele relaţionale care pot apărea în alte tipuri de sisteme ca: întreprinderi, şcoli, probleme sociale, eliberarea condiţionată, tratarea violenţei, hărţuirea, etc.

Deblocarea unui tip de problemă nu schimbă structura sistemului global în care se află subiectul, dar uşurează în mare măsură persoana care îi este prizonieră. Iată pariul abordării interacţionale şi strategice. Motto-ul acesteia ar putea fi:„Gândiţi global şi acţionaţi local”. Unele probleme pot fi rezolvate sau reglate lucrând doar cu purtătorul simptomului, pe când altele pot necesita recursul la mai multe persoane, sau chiar a schimbării funcţionării sistemului în ansamblu.

Evoluţia şi dezvoltările recente ale paradigmei strategice se află spre o abordare constructivistă, inspirată de cibernetica de ordin secund a lui von Foerster cât şi de lucrările asupra  percepţiei, scrise de Maturana şi Varela.

Această evoluţie este evidentă în cazul lui Watzlawick: o terapie reprezintă mai degrabă o construcţie mutuală a realităţii decât căutarea unui „adevăr„ exterior terapiei, dat o dată pentru totdeauna. La sfârşitul terapiei nu înseamnă că terapeutul „a avut dreptate„ ci doar că tipul de construcţie pe care el a dezvoltat-o cu familia a fost operatorie şi fecundă. Terapeutul nu caută „adevărul” ci multiplicarea posibilităţilor pe care familia le are la dispoziţie.

Steve de Shazer insistă asupra naturii discursive a problemei şi orientează încă de la început terapia spre căutarea soluţiilor.

Luigi Boscolo s-a interesat de rolul terapeutic al limbajului comparând sistemul terapeutic cu un „laborator metalingvistic”

În paralel cu înflorirea noilor abordări, TSSS după modelul de la Palo Alto se află în plin proces de instituţionalizare. Mult timp un domeniu de pionierat în care s-au întâlnit psihologi, psihiatri, educatori, formatori, asistenţi sociali, astăzi aceasta a pă#259;truns în universităţi.

Capitolul 2.
Studii de caz

Cazul 1. 

O tânără de 17 ani se prezintă în cabinet în urma unei intervenţii recente la rinichi cu plângerea că îi este foarte teamă să nu facă febră mare (peste 38oC) şi cu îngrijorarea că nu urinează destul pentru a elimina nisipul de la rinichi. Preocuparea se manifesta în aceea că verifica de foarte multe ori ce cantitate de urină elimina și ce temperatură corporală are. Știa din spusele medicilor că ar fi bine ca urina eliminată pe parcursul unei zile (diureza) să fie de aproximativ 1-1,5 l, și că creșterea temperaturii ar fi un semn de infecție.

Faptul că pacienta își urmărea doar cantitatea de urină fără a calcula și cantitatea de lichide consumate sau eliminate prin transpirație, din cauza temperaturii (ușor ridicate inerent în urma unei intervenții chirurgicale), făcea ca ea să se afle într-un cerc vicios. Cu cât se temea mai mult uita să ingereze lichide și cu atât avea o diureză mai scăzută. Cu cât avea urină mai puțină, starea ei de îngrijorare creștea antrenând și o stare de agitație manifestată prin transpirație și o ușoară creștere a temperaturii. Credința ei că temperatura crește doar ca un semn al infecției o făcea să exagereze orice linioară a termometrului și să-i acorde conotații strict maladive.

Prima intervenție a constat în tehnica recradajului prin care s-au explicat aceste corelații și mai ales faptul că o temperatură înaltă este pe de-o parte un semnal de alarmă că organismul se află în pericol (o intervenție chirurgicală este percepută de organism ca un pericol), pe de altă parte și efortul organismului de a se vindeca se manifestă tot prin același simptom. Cu alte cuvinte o temperatură înaltă arată ca organismul nostru luptă să se vindece. În ceea ce privește cantitatea de urină, i-a fost arătată legătura dintre cantitatea de lichide ingerate și apoi eliminate, nu doar prin urină.

O altă tehnică ar putea fi „iluzia alegerii“: „Aveți de ales între a vă preocupa, controla și a vă crește temperatura și ajungeți din nou în Clinica de Urologie sau a lăsa lucrurile să decurgă normal fără a vă forța să urinați mai mult decât ingerați și atunci neagitându-vă nu veți mai transpira și cantitarea de urină va fi cea prevăzută de medici. Orice veți alege depinde de dumneavoastră. Știind că oricum veți ajunge la un nou control medical, îngrijorarea excesivă nu vă ajută”.

Pacienta a raportat că încetând să se mai ingrijoreze excesiv, temperatura i-a scăzut treptat iar cantitatea de urină a crescut considerabil.

Se prezintă în cabinet o bunică cu nepotul de 11 ani, cu plângerea că acesta (care se teme de întuneric, de a rămâne singur și de a dormi singur), o deranjează în ultima vreme prin aceea că ea fiind operată de curând și fiind nevoită să doarmă cu nepotul se teme ca acesta să nu o lovească în timpul somnului. Din istoric reiese că părinții copilului s-au despărțit când acesta era de 1 an, urmând moartea bunicului matern când acesta avea 3 ani, iar de 1 an și jumătate, mama lucrează în străinătate. În perioada spitalizării bunicii, mama a fost nevoită să se întoarcă în țară pentru a dormi cu fiul său, care nu a dormit niciodată singur acasă. Pe timpul vacanțelor mari, copilul este dus la bunicii paterni, într-un alt oras, dar unde nu se teme de întuneric și doarme singur. Rugămintea bunicii era găsirea unei soluții pentru a-și  convinge nepotul să doarmă singur.

Tehnica folosită este exploatarea excepției: s-a accentuat faptul că el poate dormi singur fiind curajos ca un băiat mare ce este, și a dovedit acest lucru în toate vacanțele petrecute la bunicii paterni. De altfel atunci când dormim toți rămânem singuri, dar acest lucru este un lucru bun și necesar pentru a ne odihni mai bine și pentru a ne scufunda în lumea aceea minunată a viselor în care pășim singuri, în care suntem iubiți, curajoși și puternici. Singurătatea din timpul somnului este benefică pentru a ne dezvolta, a crește și a deveni din ce în ce mai curajoși.

O altă excepție: I s-a amintit că înainte să se nască era acolo în burtica mamei singur și foarte curajos.

Alegerea laturii pozitive: s-au ocolit temele fricilor lui cum ar fi abandonul, desp&##259;rțirea, moartea, plecarea departe, întunericul și singurătatea. S-a recomandat și familiei să facă la fel, ocolind astfel reamintirea pierderilor și despărțirilor pe care acest pre-adolescent le-a suferit în scurta sa viață fără a le nega. În final i s-a mai explicat că cel mai mare curaj al unui băiat care va deveni bărbat este să recunoască că îi este teamă și să-și înfrunte teama. Teama este bună, ne ajută să ne ferim de pericole. Numai nebunilor nu le este teamă niciodată.

Tehnica metaforei terapeutice: s-a folosit „metafora fantomei”, atat de utilă în cazul fricilor, temerilor și fobiilor. Citat: „dacă ne temem de o fantomă (apariție, arătare, monstru, bau-bau, omul rău, lupul rău) și fugim de ea, cu cât fugim mai mult, ea ne va urmări mai mult. Dacă brusc ne întoarcem cu fața spre ea și vrem să o prindem, ea va dispărea ca un abur suflat de vânt”.

Injoncțiunea paradoxală este: „sperie-ți teama” sau „evită să eviți”, deci înfruntă.

Acceptând că teama copilului indiferent de cauzele sale este un lucru natural (și explicabil prin istoria sa personală) munca terapeutului s-a îndreptat nu atât spre copil cât spre anturajul acestuia recomandându-le mai multă înțelegere față de copil și mai ales la a nu confunda iubirea și ocrotirea acestuia cu cocoloșirea,  invitându-i să mediteze la următoarele: Până la ce vârstă credeți că va fi nevoie să dormiți cu el în pat? Cum veți ști care este momentul acela? Cât de dureros credeți că este să descoperi, adolescent fiind, că ai fost crescut inadecvat, că nu ști ce este intimitatea și mai ales cum credeți că va povesti tânărul adult primei sale iubite faptul că până la o vârstă înaintată a dormit cu bunica, bunicul, mama?

Aceste teme de meditație se circumscriu primei sarcini care este una dintre tehnici.

„Nu plânge draga mamei!”

Mama şi tata mergeau în vizită la propria lor fiică, în perioada în care aceasta locuia cu sora mamei, de la vârsta de doi ani la patru ani. O perioadă grea îicirc;n care părinţii au fost nevoiţi să lipsească o mare parte de timp din viaţa Irinei, independent de voinţa lor. „De obicei plecam pe furiş, când dormea sau când nu ne vedea, ca să nu plângă”, povesteşte mama în prima şedinţă. Fetiţa plânge din prima zi de grădiniţă, de patru ani aproape zilnic, şi plânge şi în prezent, dimineaţa când merge la grădiniţă, indiferent cine o duce şi uneori după amiaza înainte de sosirea părinţilor după preşcolari. Toţi cei din jurul ei: tata, bunica, mătuşile, educatoarele şi mai ales mama îi spun: „Nu plânge Irina!”, „Eşti fetiţă mare!”, „E ruşine să plângi!”. Astfel s-a instalat un cerc vicios în care fetiţei i se interzicea să plângă dar cu toate acestea ea plângea căci sfatul: „Nu plânge!” întreţinea şi amplifica comportamentul Irinei. Mai mult decât atât – de teama scenelor sfâşietoare din holul grădiniţei- părinţii îi dădeau tot felul de explicaţii („Irina eşti mare!, Fetiţele nu sunt pl&aciracirc;ngăcioase!, Părinţii trebuie să meargă la serviciu!”), o ameninţau cu diferite pedepse („Fără jucării! Fără calculator! Fără ieşiri în curte cu prietenii la joacă”) sau îi făceau diverse promisiuni şi recompense („Îţi cumpărăm tot ceea ce-ţi doreşti!”). Toate acestea constituiau tentativele de a soluţiona o situaţie dificilă, încercări pe care părinţii le folosesc în scopul vindecării de plâns şi teamă de câţiva ani dar fără nici un rezultat. Ce au făcut părinţii Irinei pentru a ieşi din ciclul infernal în care se aflau cu toţii prizonieri? Au urmat paşii schimbării. Prima etapă a fost să-i dea voie Irinei să plângă: „Dacă îţi vine să plângi, poţi să plângi!”.

Tema tentativelor de soluţionare a părinţilor era imperativul „Nu mai plânge!”. Tema terapeutică a fost întoarcerea la 180º a acestui îndemn, respectiv „Ai voie să plângi!”. Al doilea pas a fost momentul în care mama i-a dat siguranţă fiicei ei prezentându-i o altă perspectivă, nu a mai vorbit despre plâns şi despărţire ci despre bucuria reîntâlnirii: „Irina mă bucur că mergi la grădiniţă, eu merg la locul meu de muncă, tu la al tău şi când ne revedem o să ne bucurăm amândouă!”. Acest nou comportament al mamei a ajutat-o pe Irina să-şi modifice perspectiva proprie asupra situaţiei, văzându-şi mama cum se schimbă, s-a schimbat şi ea. Totodată mama a urmat recomandarea ca pe viitor să folosească excepţia – în dimineţile în care Irina nu plânge, să nu-i reamintească de zilele când plângea pentru a nu reactiva bucla reacţională. Cu cât fetiţa este asigurată mai mult cu atât se va teme mai mult. Momentul întreruperii buclei este excepţia (ziua în care nu plânge), când mama trebuie să se comporte natural. În urma acestor injoncţiuni fetiţa a avut tot mai multe zile în care nu a plâns şi în prezent se află pe drumul cel bun.

Concluzii:

Din constrângerea de spațiu am folosit spre exemplificarea celor 2 cazuri doar câteva dintre tehnicile sistemic-strategice aplicate în practica curentă. Multitudinea manevrelor terapeutice, a înaintărilor și retragerilor, a victoriilor, reușitelor sau mai puțin reușitelor acestora, în dinamica lor, fac ca eficiența lor să se extindă și în afara unor psihopatologii, dificultăți, nemulțumiri, situații de viață, putând fi aplicate cu succes în orice relație cu o persoană semnificativă și în afara cabinetului (nu cu valoare terapeutică ci pentru îmbunătățirea relațiilor). Frumusețea acestei școli terapeutice constă în simplitatea ei aparentă.

În spiritul marelui înaintaș Gregory Bateson, terapia scurtă sistemic strategică după Școala de la Palo Alto contribuie la o ecologie a relațiilor umane. Asta înseamnă că niciun pacient  nu are o suferință abstractă, în sine, ci că dificultățile, deficiențele, suferințele până la maladia psihologică, toate au la bază o neînțelegere, un conflict, o disfuncționalitate relațională care au escaladat cu ajutorul spiralei interacționale. Chestionarul specific terapiei are o formulare schematică de felul următor: „Cine face? Ce face? Cui face? În ce circumstan5#539;e/condiții?”

Deși simptomatologia ambelor cazuri prezentate ne poate conduce spre concluzii patologizante, remarcăm faptul că ambele au la bază: a). relaționări deficitare (o bunică înlocuiește mama, cealaltă bunică substituie tatăl – pt cazul nr.2.), b). înțelegeri greșite (cazul nr.1: ale simptomelor, ale recomandărilor medicale, ale urmărilor unei intervenții), c). așteptări nejustificate (în cazul 1.: a vindecării imediate prin scăderea temperaturii; cazul 2: deși copilul ar putea dormi singur, nu este încurajat să o facă, deși se doarme cu el se așteaptă ca el să doarmă singur), d).cercul vicios (cazul 1: cu cât mă agit mai mult, mă vindec mai târziu; cazul 2.: cu cât se teme mai mult îl asigurăm mai mult, în consecință se va teme mai mult) sau e). poziționări disfuncționale (în primul caz: eu pot decide asupra ritmului de vindecare; cazul 2: substituirea de roluri: tatăl absent înlocuit de bunicul matern, apoi la decesul acestuia de bunicii paterni; mama înlocuită de bunica maternă până la internarea în spital când pentru o scurtă perioadă mama își reia rolul, dar din culpă și ocrotitoare încurajează un comportament inadecvat – doarme cu fiul).

Non-normativitatea este principiul potrivit căruia terapeutul îndrumă spre rezolvare fără a alege în locul pacientului modul de a produce schimbarea. Cu alte cuvinte: „Ducem calul până la râu pentru a-l adăpa, dar nu bem în locul lui”.

O abordare superficială, ar atribui discomfortul, nemulțumirea și simptomul unor cauze la prima vedere patologice (cazul 1. – întârzierea vindecării, cazul 2 – întârzierea maturizării). Abordarea Școlii de la Palo Alto nu neglijează purtătorul de simptom, ci îl situează în interrelaționare cu sistemul din care face parte, aici și acum.

Preocuparea terapeutului nu este evolutia liniară a individului, ci mai ales interactiunea circulară. De aceea formulele pe care terapeutul le va căuta si găsi în urma unei analize profunde (nu spontan cum ar putea părea) sunt foarte importante si construiesc, încă de la prima sedintă, alianta terapeutică, încrederea în terapeut si în puterile proprii ale pacientului. Finalitatea actului terapeutic se construieste cu efortul comun al celor doi parteneri de relatie terapeut si pacient.

Deontologia acestei școli face ca atribuirea meritelor schimbării să se facă de către terapeut către pacient (așa, în mod ironic, și nedrept, uneori datorită aparentei simplități, pacientul este înclinat să creadă că și-a rezolvat problema nu în urma travaliului de atâtea ori dificil, ci mai degrabă „datorită lui Dumnezeu”, sau unui masaj, sau unui sfat al unui bun prieten sau și mai rău datorită unei pastile miraculoase, atât de vândută în vremurile noastre).

De exemplu în cazul 1. – în mod cu totul ipotetic pacienta îngrijorată ar putea să spună: „Nu știu ce s-a întâmplat după ședința cu dvs., dar deodată am început să urinez mai mult și temperatura mi-a scăzut. S-a produs un miracol.”

În cazul al 2-lea: „Nu știu ce i-ați spus copilului, dar încă din noaptea aceea a vrut să doarmă singur după ce a vorbit la telefon cu mama lui aflată în străinătate.”

O consolare minimă ne aduce faptul că, deși am lucrat în mod onest și am atribuit meritele schimbării pacientului însuși, dacă el va atribui în mod greșit vindecarea, soluționarea, rezolvarea, schimbarea așteptată, unei noi tentative de soluționare și nu în mod corect muncii efectuate împreună, recăderea se va produce. Noi îl așteptăm înapoi în cabinet.

Capitolul 3.
Concluzii şi perspective

Odată cu pătrunderea în Universităţi, dezvoltarea ulterioară ale ideilor grupului de la Palo Alto, instituţionalizarea şi mai ales succesul care excede cabinetul psihologic pătrunzând în instituţii, organizaţii, în diferite sisteme în care persoanele relaţionează, fac din această abordare una dintre cele mai importante şcoli ale secolului XX.

Pericolul anchilozării, care era teama de căpătâi a lui Bateson şi îngrijorarea majoră a lui Erickson, va apărea doar dacă ea va uita că vigoarea îi este dată de ireverenţa pragmatică şi de critica oricărei ordini stabilite. Dacă va deveni o şcoală ştientistă precum toate celelalte sau va rămâne acest remarcabil laborator în care să fie evaluate, combătute sau completate concep#355;ii noi despre patologie, comunicare şi în cele din urmă despre omul însuşi, aceasta este o întrebare foarte grea. Despre asta viitorul va oferi răspunsuri. Certitudinea unanim acceptată este că prin efectele sale şi perspectivele deschise de grupul de la Palo Alto avem de a face cu un pas epistemologic fundamental.

Toate demersurile discipolilor şi continuatorilor lui Gregory Bateson nu fac decât să sublinieze dinamismul ideilor sale permiţând prin dezvoltarea lor îndeplinirea visului marelui fondator, acela de a construi o veritabilă ecologie a relaţiilor umane.

Bibliografie

1. Elkaim, M. (2007) Ce psihoterapie să alegem?, ed.Trei, Buc.
2. Fisch, R. şiWeakland, J.H.şi Segal, L. (1986), Techniques du changement, Ed.Seuil, Paris
3. Garcia, Teresa (2008), Dyades et triades infernales, la double contrainte au quotidien et ses remedes, Ed.de Boek, Bruxelles
4. Gerbinet, D. (2007), L’alternative epistemologique (articol de pe saitul IGB)
5. Holdevici, Irina şi Ion, B.şi Ion, Andreea, (2010),  Psihoterapii moderne, noua hipnoză ericksoniană, Ed.Universitară, Bucureşti
6. Keeney, B. (2008) L’epistemologie batesonienne, ed.de Boek, Bruxxeles
7. Larousse, Marele Dicţional al Psihologiei (2006), ed.Trei, Buc.
8. Nardone, G. (2008), Logiques non ordinaires et dobles contraintes therapeutiques, ed. de Boek
9. Popescu, Speranţa (2007), workshop, curs, formare continuă.
10. Ray, W. et Governer, M. (2008), Le deploiement de la cybernetiques, memoires vivantes de l’equipe de recherche de Bateson, ed. de Boek, Bruxelles
11. Roustang, F. (2008), Double contrainte et niveaux d’apprentissage, de Boek, Bruxelles
12. Wittezaele, J.J. (2008) La double contrainte : un concept fondateur, ed.de Boek
13. Revista Europea di Terapia Breve Strategica e Sistemica, nr.1 / 2004
14. situl IGB Liege
15. American Journal of Psychotherapy, vol.63, nr.1 pe 2009, p.114.

Adresa de corespondenta:
Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Dimitrie Cantemir Târgu Mureș, str. Bodoni Sandor, Nr.3-5, Tel.: +40-365-401.127; +40-365-401.129, Fax: +40-365-401.125