Al XX-lea Congres SNPCAR,

Băile Felix, 18-21.09.2019

Detalii privind
al XX-lea Congres SNPCAR: noutati, informatii, program, inregistrare, taxe, rezumate, cazare, sponsori, contact

A 42-a Conferinta Nationala de Neurologie − Psihiatrie si Profesiuni Asociate a Copilului si Adolescentului cu participare internationala


Psihanaliza – pasărea Phoenix a științelor umaniste

Autor: Constantin Lupu Adriana Cojocaru

REZUMAT

La sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX au fost lansate multe noutăți în concepții, curente, științe, invenții tehnice etc. Dintre științele noi, PSIHANA- LIZA s-a născut din dorința de cunoaștere a psihicului uman, pătrunzând în multe valori ascunse ale gândirii și comportamentelor umane. Începuturile și interpretările psihanalitice axate pe valorificarea surselor verbale și a sexualității, au fost urmate de conflicte și renegări, care au condus la completarea acestor concepții. Sunt prezentate mari personalități din Psihanaliza adultului și copilului. Regimurile dictatoriale ale sec. XX au impus îngroparea Psiha- nalizei și pedepsirea practicanților, condamnarea lor și blocarea întrunirilor teoretice. Totuși, Psihanaliza născută și renegată în Europa, a continuat să fie practicată în puține centre occidentale, dar a devenit sursa de referință în Psihologia medicală din S.U.A.

În cei 50 ani de regim comunist din România, am avut personalități curajoase care au practicat-o, continuând o tradiție, aspecte pe care le vom publica într-o prezentare viitoare. După 1989/1990 am ajuns din nou la multiplele surse reale ale științelor, astfel am parcurs o regăsire a Psihanalizei, care ne-a condus la asemănarea cu legenda Păsării Phoenix care renaște din propria cenușă. Articolul actual este conceput ca o introducere rememorativă dedicată materialului oferit de Prof. V. Ciomoș.

Cuvinte-cheie: scurtă istorie a Psihanalizei, fondatori, etapele analizei, cuvântul și vorbirea în prim plan, libido, psihosexualitate, teoria psihanalizelor și practica terapeutică, cunoaștere și renegare, renaștere din propriile valori

În pregătirea Congresului al XX-lea al SNPCAR, ne propunem să rememorăm aspecte din geneza curentului științific al PSIHANALIZEI (PsA) unul din primele surse de acces la psihopatologia și psihoterapiile umane. Entuziasmul generat de apariția psihanalizei Freudiene la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX a adus vieții moderne un curent științific, istoric, filologic, medico-psihologic și artistic în literatură, muzică, arte vizuale, arta fotografiei, artele teatrului și cinematografiei.

Ne-am imaginat PSIHANALIZA ca un pom care a răsărit din pământul bogat al cunoștințelor milenare, pomul a crescut, a dat multe ramuri – unele pro – altele critice sau antipsihanaliză, dar toate creatoare de idei și concepții noi.

Geneza psihanalizei se datorează mai multor surse: mitologice, istorice, științifice, inspirației din

cultura biblică, din legendele, istoria, cultura Greciei Antice [1] și altor creații ale înțelepciunii umane din antichitate până în prezent.

Dacă începem cu preluările biblice, constatăm că Psihanaliza a realizat explicarea unor tabuuri arhaice și unor concepții subiective, deseori cu aspect punitiv al forțelor divine [2].

Tradusă prin exemplificări, descrierile teologice ale atracției și relațiilor între sexe – adică libidoul dintre primul bărbat și prima femeie (socotită în religie ca păcatul primar), sunt explicate în Psihanaliză ca manifestări pulsionale – instinctuale, prezente de la naștere până la moarte. După Sigmund Freud libido- ul este energia care transformă pulsiunile sexuale în acțiuni cu scop [8], iar după Jung libidoul este “energia psihică” umană pentru atracție și apetit sexual [15]. Prin progresele științelor, în endocrinologie, libidoul este explicat prin alternanța ciclică a hormonilor estrogeni – testosteron și a prezenței feromonilor, specifice regnului animal [5].

După Freud energiile existențiale pulsionale sunt cele de conservare (anxietatea și fobia de moarte) și pulsiunile sexuale necesare conservării speciei și dezvoltării psihice. Alte exemple biblice care ne aduc în realitatea obiectivă a vieții umane sunt relațiile fraternale de gelozie, ură și crimă, impulsiunile instinctuale datorate stărilor agresive gregare individuale sau de grup, având ca exemple răzbunările și războaiele sau concepțiile dominării și a nevoilor agresive – expansive precum războaiele dintre triburi, etnii sau religii, inclusiv distrugerile Apocalipselor [12].

În 1901 Sigmund Freud publică: „Psihopatologia vieții de zi cu zi” în care se inspiră din cazuistica existentă cât și din propria autoanaliză, stabilind conceptul de „dezvoltare sexuală”, descriind în viziunea sa etapele dezvoltării și devenirii copilului [11].

Aceste etape sunt:

etapa 0-1 ani, de explorare a lumii cu ajutorul buzelor, a gurii și a tegumentelor: etapa bucală (orală)
etapa comunicării anale între 1-3 ani, cu referire la incontinențele sfincteriene ca etape developmentale fiziologice
în etapa 3-6 ani, copilul folosește pulsiunile instinctuale ale Libidoului, prin care descoperă diferențele între sexe – este etapa falică infantilă (a complexelor Oedip sau a complexului Electra la fete) cu proiecția asupra părintelui de sex opus. Este perioada importantă și pentru dezvoltarea psihică, sexuală și gnozică.
între 7 – 11 (12) ani urmează perioadele prepubertății, pubertății, adolescenței – cu admirații, iubiri imaginare și a autosatisfacțiilor. Concomitent, se parcurg procesele socializării, învățării, culturalizării și se pot însuși valorile

Fazele tinereții și faza genitală a vieții adulte cu răspunderileÎn cursul ședintelor de Psihanaliză se ecforează și se reîntâlnesc amintirile copilăriei, jocurile, frustrări- le, psihotraumele și iubirile pierdute, iar psihanalistul le traduce și le dirijează spre rezolvare. În conceptul freudian despre structura personalității se abordează trei dimensiuni denumite Id, ego și superego. Id-ul (Sinele) este omniprezent, reprezentând soma și forțele biologice instinctuale subconștiente, dominate de necesitățile plăcerii.
Între 3-5 (7) ani se manifestă EGO-ul (Eul) care plasează copilul în realitate și în nevoia de a se înțelege cu alți copii și cu adulții [7].
De la 5 ani se creează gândirea superego-ului prin care copilul concepe comportamente sociale dominate de restricții și accepțiuni, acesta referindu- se la cenzura celor două structuri anterioare. Ego-ul va controla instinctele biologice ale Id-ului și astfel va începe calitatea de intercomunicare și colaborare socială, supunându-se cenzurii sociale.
La enumerarea surselor științifice ale Psihanalizei freudiene, vom începe prin a aminti ritualurile și practicile ecforării și mărturisirii evenimentelor vieții existente din perioade antice. Sigmund Freud s-a inspirat din aportul prietenilor săi  W.  Fless,

J. Breuer și a savanților timpului [9]. La sfârșitul secolului XIX metodele de studiu și tratament ținteau modificările psihice din isterie, manifestare la modă cultivată și imitată în lumea occidentală. Freud și-a început informările în anul 1885, când a vizitat Clinica Salpetriere (Paris) unde a cunoscut cercetările neurologului academician Jean – Martin Charcot (1825-1893), care a descris fazele „marelui atac isteric” și posibilitățile de inducere sau imitare a crizelor de epilepsie, afazie sau a altor stări neurologice: hemipareză, paralizii etc., văzute de isterici. Freud l-a considerat pe Charcot ca mentorul său. Ajungem la experiența de neuropsihiatru a lui Josef Breuer (1842-1925) care era fondatorul psihoterapiei “ de descărcare emoțională” cu efect catarctic [14]. El se 

baza pe rememorarea și verbalizarea unor amintiri și psihotraume, folosind și hipnoza ca metodă de ecforare. El a numit această metodă “analiză”, termen preluat și folosit de amicul său Sigmund Freud. Conlucrarea celor doi a funcționat între anii 1880-1895. J. Breuer a lansat cura prin vorbire care inducea catarsisul, aceasta reprezentând începuturile psihanalizei verbale. Împreună au publicat în 1895 “Studiul despre histerie” [10] în care au susținut tratamentul acestor manifestări psihosexuale și prin hipnoză. Tot în anul 1895, Freud și Breuer lansează termenul de PSIHANALIZĂ, acestea fiind începuturile unei noi științe care a entuziasmat și a fost preluată în multe domenii. După 1895, relațiile celor doi s-au alterat, fiind urmate de ruptură [14], Freud s-a orientat și după clasicul Ernest Kretschmer (1888-1964) neuropsihiatru german care a descris

„delirul sensitiv de relație” care-i poartă numele, fiind fondatorul conceptului BIOTIPOLOGIC și a constatării că tinerele adolescente și femeile sunt predispuse isteriei sexuale din cauza sensibilităților și oscilațiilor emotive, partea trupească a atracției sexuale având importanță majoră, urmată de partea psihică [17].

Apoi, la sfârșit de secol, Sigmund Freud a abordat lumea viselor, stabilind că acestea se produc în creier, având legatură cu depozite mnezice ancestrale și cu amintiri proprii mai vechi sau mai recente, fără a folosi explicații mistice. A rezultat definiția visării care este o experiență mentală din timpul somnului ce poate fi amintită și relatată după trezire [15].

Tehnica ședinței de Psihanaliză, instaurată de Freud constă în:

– începerea examinării prin dialog
– înscrierea de pe canapea a relatărilor obținute
– prelucrarea datelor de către examinator
– ședințele se pot repeta la dorința examinatului sau examinatorului, urmând o stare de transfer afectiv-emoțional, mai ales în relațiile bărbat-
Concepțiile psihanalizei au produs entuziasm și laude, fiind considerate revoluționare [21] dar, imediat s-au lansat critici, contradicții, și negare. În decurs de un secol au apărut multe schimbări, adăugări, completări, care au exclus rolul primar al sexualității sau al hipnozei, au redus rolul permanent al traumei psihice, dar au inclus analizele vieții familiale, a influențelor societății și culturii, mai ales importanța multiplelor forme de afectivitate și empatie [7].

Evoluția curentelor psihanalitice cu referințe la viața adulților, copiilor și adolescenților, constă în interpătrunderea concepțiilor clasice cu diferite analize datorate noilor schimbări ale vieții. Se poate spune că psihanaliza s-a actualizat, s-a modernizat, dar a continuat să fie baza inspirației și relațiilor în toate formele de psihoterapie.
Trunchiul clasic al psihanalizei a fost preluat și continuat de mulți adepți, dar au apărut și multe ramificații, unele fiind antipsihanalitice. Aici amintim manifestările regimurilor politice extremiste, ale concepțiilor obscurantiste – fixiste [17].
Științele psihanalizei au contribuit la descoperirea și descrierea unor trăiri și calități specific umane contribuind la completarea conceptului unicității fiecărui copil, a fiecărui om.
Dintre multiplii continuatori ai lui Sigmund Freud semnalăm pe Carl Gustav Jung (1875-1961) psihiatru și pictor suprarealist, care a lansat metoda asociativă verbală, a creat Psihologia Transpersonală și conceptele intro și extroversiunii [15].
În cursul ședințelor de Psihanaliză clasică freudiană, se ecforează și se regăsesc amintirile copilăriei, jocurile, frustările, psihotraumele și iubirile pierdute, iar psihanalistul le dirijează spre rezolvare [10].
-Alfred Adler (1870-1937) lansează concepte despărțite de mitologie și sexualitate, a descris complexele de inferioritate și superioritate și a creat “TEORIA PERSONALITĂȚII sau Lupta pentru perfecțiune” și tipurile de personalitate.
În 1928 Alfred Adler a publicat “Psihologia copilului dificil” cu rezultatele metodelor recuperatorii de la începutul secolului XX [3].
-Karen Horney (1885-1952) eleva lui Freud, este fondatoarea psihologiei feminine, prezentată prin prisma inteligenței, hărniciei și psihosexualității [10].
-Jacob Moreno (1889-1974) psiholog american de origine română, elev și discipol al lui Freud, în 1946 a pus bazele sociometriei și socioterapiei inițiind tehnica psihoterapeutică numită PSIHODRAMĂ prin studiul relațiilor psihologice de grup.
Moreno a inventat teatrul spontaneității prin jocuri create ad-hoc în care se derulează aspecte din viața de toate zilele [19].
În domeniul psihiatriei copilului un aport hotărâtor l-au adus psihanaliștii: Anna Freud – fiica lui Sigmund Freud – dublată de Melanie Klein și Margret Mahler care au lansat studii în psihologia și psihanaliza copilului, continuate de Renee Spitz care studiază copiii din instituții și orfelinate descriind HOSPITALISMUL celor privați afectiv și de comunicare în prima parte a vieții, cât si noțiunea de “depresie anaclitică” – apoi John Bowlby cu statuarea noțiunilor de ATAȘAMENT și SEPARARE de părinți [17]. Catalogul studiilor psihopatologiei copilului s-a completat mereu, este vast, au fost înființate ramuri noi, spre exemplu amintim pe James Piaget cu “Psihologie și Epistemologie” pe Serge Lebovici cu cei 50 colaboratori, care au fondat Psihanaliza copilului 0-1 an, pe Francoise Dolto, psihanalistă specializată în medicina educației etc.
-Neuropsihiatrul American Leo Kanner a descris între anii 1935-1936 AUTISMUL INFANTIL, fiind considerat inițiatorul Psihiatriei copilului, iar medicul pediatru austriac Asperger a anunțat alte forme clinice de autism [17]. În 1943 se lansează teoria medicinei psihosomatice care s-a adăugat ideilor psihanalizei, prin încercarea de a răsturna concepțiile leziunilor somatice cerebrale ale lui Virchow și Pasteur, apropriindu-se astfel de interpretările lui Freud, din care s-au inspirat [17].
– Erik Erikson a fost exponent al psihosociologiei care abordează poziția psihicului uman în societate, în condițiile de dezvoltare sau regres în binomul societate- psihologie. El a creat PSIHIATRIA SOCIALĂ, care studiază psihanalitic influența factorilor sociali asupra sănătății psihice, cât și a bolii mintale ca fenomen cu implicații asupra societății. Influențele ideilor și dogmelor Psihanalizelor s-au resimțit și se găsesc în antropologie, sociologie, etnologie, în toate artele în istorie chiar și în creațiile SF [7].
– A.Fernandez Zoila relatează că “Psihanaliza a luat avânt în Franța după 1918, a fost preluată în SUA și a revenit în Europa cu modificări, fiind revigorată de Jacques Lacan” [1966], trăind o primă metamorfoză conform legendei păsării Phoenix [22].
Sigmund Freud a stabilit încă o categorie de psihopatologie creând capitolul complexelor cu sublinierea că “marile complexe cuprind și exprimă multiple dominante ale gândirii” [23].
Noi am încercat să definim noțiunea de complex în psihologie, psihiatrie și psihanaliză stabilind că termenul se referă la existența în gândirea și manifestările comportamentale individuale prin convingeri cu dominare și legături repetitive ideative continuate cu anxietate și tulburări vegetative. Aceste tulburări se îmbină și se înmulțesc cu situații reale și domină viața psihică a purtătorului. Copii, adolescenții și adulții cu complexe realizează o stare de purtător cu dependență de complexele respective.
Sigmund Freud a descris complexele Oedip,Electra și Oreste, iar A. Adler a “definit complexul de inferioritate și complexul Demostene” care constă din nevoia de a vorbi mult pentru a compensa senzația de inferioritate. După anul 1905 au fost descrise alte complexe definite de alți psihanaliști: C.G. Jung, E. Ferenczi, K. Abraham,
E. Fromm, D. Widlocher, J. Bowbly [24].
J. Laplanche și J.B Pontalis definesc complexul ca un “ansamblu organizat de reprezentări și amintiri cu valoare afectivă foarte puternică fiind parțial sau total inconștiente”.
Un complex se constituie pornind de la relațiile impersonale ale copilăriei care pot structura toate nivelele psihologice: cunoștințe, emoții, atitudini și conduite social- adaptative [25].
Francezul Gastor Bachelard a publicat în 1938 ”Psihanaliza focului” [26] în care adaugă:
 Complexul Prometeu al păstrării focului sacru prin producerea și păzirea permanentă a acestei descoperiri divine. Focul considerat în perioadele primitive ca fiu al soarelui, a fost divinizat ca zeu al luminii, al vieții și al morții.
 Complexul Empedocle (Empedokles) creato- rul concepției fixiste a celor patru principii ale vieții: pământul, aerul, apa și focul care, fiind forțe supranaturale, au fost adorate ca zei, a căror neglijare ar aduce dezastre și Apocalipsa.
 Complexul Nero al împăratului piroman care dorea purificarea prin foc. Conceptul este arhaic și îl găsim astăzi la dansatorii pe jăratec, aprindere de ruguri și alte ritualuri.
 Complexul Novalis, supunerea la magie, la manifestări și personalități supranaturale.
 Complexul lui Hoffman, al apei care arde cu flăcări (alcoolul).
În prezent gândirea tineretului este generalizată spre globalizare, specializări IT și robotizare.
În perioada definitivării prezentului articol, cu amintiri despre psihanaliză, adică octombrie-noiembrie 2018, am cunoscut-o în expoziția “NOW” (Acum) pe strănepoata lui Sigmund Freud, doamna Jane McAdam Freud. Jane s-a născut la Londra, a studiat la Wimbledon, Ravena, Oxford, unde a fost eleva maestrului său Harrow C., creând pentru muzee din U.K., Olanda, Berlin, Brooklin, Atena etc. Soțul dânsei este un admirator și susținător al artistei. Lucrările sunt prezentate la Galeria Jecza din Timișoara.
Această prezentare a completat lista noastră dedicată numeroșilor urmași inspirați din operele lui Sigmund Freud [17]. Dorim ca textul nostru să fie o rememorare introductivă la începutul articolului Prof. Dr. Virgil Ciomoș din Paris, căruia îi aducem mulțumiri pentru înalta ținută a materialului susținut la Congresul al XVIII-lea SNPCAR din anul 2017.

CONCLUZII
Psihanaliza s-a născut în perioada istorică fertilă a celei de-a doua renașteri ale științelor și artelor de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec XX. Părinții Această prezentare a completat lista noastră dedicată numeroșilor urmași inspirați din operele lui Sigmund Freud [17]. Dorim ca textul nostru să fie o rememorare introductivă la începutul articolului Prof. Dr. Virgil Ciomoș din Paris, căruia îi aducem mulțumiri pentru înalta ținută a materialului susținut la Congresul al XVIII-lea SNPCAR din anul 2017.

BIBLIOGRAFIE
1. Alex. Mitru: Legendele Olimpului vol I., Edit. Tineretului, Buc. 1960
2. Alex, Mitru : Eroii Greciei Antice vol. II, Edit. Tineretului, Buc. 1962
3. Adler Alfred: Psihologia copilului dificil 1926 (citat de C. Gorgos:Enciclopedia Psihiatr., Vol I pag 79. Edit. Medicala Buc. 1973
4. Bowlby J. Separation, Anxiety and Anger, din Attachament and Loss vol 2 Ed. Pelikan Books – London, New York 1985
5. Craig W.S. Child and Adolescent Life in Health and Disease. Edit. E.S. Livingstone 1946
6. Dolto Francoise: Theory and Practice in Child Psyhoanalisis. Ed.Karnak Books London2009
7. Erikson E. : Fazele maturizării copilului și adolescentului. Edit Trei Buc. 1995:
8. Freud S.: Psihopatologia vieții cotidiene. Ed. Mediarex – București 1995
9. Freud S.: Psihologia colectivă și analiza Eului, Ed. Mediarex – București 1996
10. Freud S.: Opere vol I – Eseuri de psihanaliză aplicată – Edit/TREI Buc. 2000
11. Freud S.: Opere vol VI – Studii despre sexualitate, 2002
12. Freud S.: Opere vol X – Introducere în Psihanaliză, 2004
13. Heuyer G. Dictionairde Psychologie d.Enfant. – PUF Paris 1979
14. Hirschmuller A. : The Life and Work of Josef Breuer. Ed.University Press NY 1989
15. Jung C.G. : Psihologie si Alchimie. Edit. Teora Buc. 1996
16. Lebovici S. and collab.Elements of baby psychopatologie.Collecti- on At the Down of life
17. Lupu C.: Istoria Neuropsihiatriei Copilului și Adolescentului – în curs de editare 2019
18. Mărgineanu N.: Psihologia Personalității, Edit.Institut de Psiholo- gie Cluj, tipar Sibiu 1944
19. Moreno J. : Analiza spectacolului spontan Edit. Psihologica Buc. 1996
20. Predescu V. Psihiatrie pag 13-78 Edit. Medicală București 1976
21. Weor S.A. Psicologia Revolutionaria – Bibliot.Gnostico Italiana Varesee Bogota-Columbia 1996
22. Zoila Adolfo Fernandez: Freud si Psihanalizele. Edit. Humaitas București 1996
23. Talaban A. Isena: Dicționar Enciclopedic de psihiatrie vol.1 pag 588-589
24. John Bowlby: Separation- Pelican Book 1961
25. Laplanche J. Pontalis J.B: Vocabulaire de la psychanalyse. P.U.F Paris 1929
26. G. Bachelard: Psihanaliza focului, Editura Univers 1989 București