IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


PSIHOTERAPIA CENTRATĂ PE PERSOANĂ – “CONDIŢII NECESARE ŞI SUFICIENTE”

Autor: Georgeta Niculescu

Carl Rogers este considerat unul dintre cei mai importanţi şase psihologi ai secolului XX şi este autorul a numeroase idei pe care se bazează psihoterapia şi psihologia contemporană. Rogers a fost foarte preocupat de procesul psihoterapeutic pentru a înţelege ce anume produce schimbarea în psihoterapie. Una dintre concluziile cele mai importante la care a ajuns este cea conform căreia schimbarea are loc dacă în relaţia terapeutică sunt asigurate următoarele condiţii: empatia, congruenţa şi acceptarea pozitivă necondiţionată. Astfel una dintre contribuţiile lui Carl Rogers a fost punerea accentului pe importanţa relaţiei terapeutice şi asigurarea celor trei “condiţii necesare şi suficiente”. Rogers a fost unul dintre primii teoreticienii care a accentuat relevanţa self-ului şi a felului de a fi congruent al persoanei. Psihoterapia centrată pe persoană a contribuit substanţial la investigaţia empirică a procesului terapiei şi este recunoscută ca având tradiţie în cercetare. Carl Rogers în 1956 a fost premiat de către American Psychological Association pentru activitatea de pionerat în cercetarea empirică.

I. Aspecte Generale

1. Paradigma teoretică

Paradigma teoretică a lui Rogers este asemănătoare psihanalizei clasice a lui Freud şi este denumită de către Eugene Gendlin “paradigma reprimării”, conform căreia anumite aspecte ale experienţei umane sunt negate sau distorsionate. Deşi paradigma teoretică este asemănatoare psihanalizei clasice a lui Freud, Rogers nu interpreta, el verifică ce a înţeles încercând să surprindă exact ce a vrut clientul să comunice. Făcând asta, a descoperit ceva: clientul de obicei corectă prima afirmaţie. A doua era mai apropiată dar şi asta ar fi putut fi reformulată. Până când clientul spunea “da… asta este, asta este ceea ce simt”. Apoi putea fi tăcere. Foarte adesea ce vine mai apoi este ceva mult mai profund. Când fiecare lucru este primit, face un nou spaţiu. Apoi paşii sunt mai adânci şi mai adânci şi astfel este posibilă o maximă deschiderea fără impunere. ”Întotdeauna în corpul uman are loc un flux de experienţieri către care individul se poate întoarce încă şi încă o dată, mereu ca la un referent, un punct de reper, cu scopul de a descoperi semnificaţia acelor experienţe” (Rogers, 1980).

Simbolizarea este un proces permanent, nu ne putem opri deoarece situaţiile de viaţă se schimbă. Jung spune: “Simbolul are o validitate temporară, pentru că nu are valoare decât pentru o situaţie anume. Dacă situaţia se schimbă, îndată se face simţită nevoia unui nou adevăr, aşa că adevărul este întotdeauna legat de o situaţie anume. Atâta vreme cât simbolul constituie răspuns adevărat, şi deci eliberator, la situaţia care-i corespunde, el este adevărat şi valabil, şi chiar absolut. Dacă situaţia se schimbă şi simbolul se perpetuează, el nu mai este decât un idol care nu face altceva decât să sărăcească şi să îndobitocească”. (Jung în scrisoare către dr. Kurt Plachte 1929 citat în Larchet J.C., Inconştientul Spiritual).

Cea mai importantă contribuţie a lui Carl Rogers a fost punerea accentului pe importanţa relaţiei terapeutice. Aceasta este acceptată de multe şi diferite orientări în acest moment. În mod particular accentul pus pe empatie a fost încorporat de diverse abordări ca terapia cognitivă a depresiei, a lui Beck, psihologia selfului a lui Kohut. Iar condiţiile de valorizare, empatia şi autenticitatea pot constitui baza oricărui program pentru dezvoltarea aptitudinilor de comunicare.

 

2. Perspectiva rogersiană asupra diagnosticului clinic

Carl Rogers a realizat primele experienţe terapeutice cu copii şi tineri în anii 30 şi astfel şi-a dezvoltat primele reflectări teoretice asupra dezvoltării conceptului de psihoterapie centrată pe persoană. Tradiţiei sale în lucrul cu copii i-au urmat Axline, Ellinwood, Dorfman si Moustakas în anii ’50 şi’60. Psihoterapia centrată pe persoană oferă copiilor şi tinerilor o relaţie bine conturată, care încurajează în copil tendinţa la actualizare, astfel încât procesele terapeutice să se poată desfaşura, aducând după sine schimbări majore în conceptul despre self. În prim-plan stă dezvoltarea completă a personalităţii copilului şi nu reducerea simptomelor individuale. Noile experienţe se pot realiza fără frică, iar vechile semnificaţii se schimbă printr-o experienţă relaţională de corectare.

Rogers nu a pus accentul pe diagnostic, ci pe trăirea copilului, în 1939 în introducerea cărţii:“The Clinical Treatment of the Problem Child”, Rogers a scris: “În această carte ne ocupăm de copilul însuşi, nu de simptomele sale. Căutaţi în zadar un capitol despre furt, suptul degetului sau chiulul şcolar, căci pentru asemenea probleme nu există tratament. Există copii, băieţi şi fete, cu diferite poveşti de viaţă şi personalitaţi. Unii dintre ei fură, unii fug de la şcoală, altora le face plăcere să-şi sugă degetul, să folosească cuvinte obscene sau să-şi înfrunte părinţii. Dar în orice caz, noi trebuie să ne ocupăm de copilul însuşi, şi nu de generalitatea comportamentului său. (Rogers, 1939, citat în „Gesprachs-psychotherapie”, 2006).

Rogers înţelege şi descrie comportamentul drept o întâmplare influenţată de factori diferiţi, aici fiind vorba despre aspectele genetice, de înzestrare somatică, de familie (sprijin moral şi calitatea relaţiei), de cultură şi societate, nevoile organismului precum şi rezultatele interacţiunii acestor factori. Acest lucru corespunde deja din 1939 cu o paradigma valabilă şi astăzi în psihiatria modernă pentru copii şi tineri, a unei structuri bio-psiho-sociale.

Diagnosticul clinic nu se poate realiza în afara unei relaţii care se stabileşte între clinician şi pacient. În această relaţie pacientul sau clientul indiferent care este scopul evaluării stabilesc un contact psihologic, calitatea acestui contact are consecinţe atât asupra acurateţii diagnosticului, acceptării acestuia de către pacient dar şi asupra tratamentului ulterior. În cazul copiilor este vorba atât despre relaţia cu familia dar şi despre relaţia cu copilul.

“Nu este un proces intelectual cel care are loc aici, de aceea este înţeles greu din punct de vedere intelectual, dimpotrivă el trebuie sa fie simţit, respectiv experimentat pentru a putea fi înţeles. Relaţia dintre terapeut şi părinţi reprezintă punctul esenţial al evenimentului. Prin această legatură, părinţii pot căpăta încredere în terapeut şi îşi pot găsi libertatea în exprimarea gândurilor şi sentimentelor, deseori reţinute. Terapia eficientă pentru copii este descrisă de Rogers astfel: “Copilul a acceptat ajutorul de care are nevoie la acest moment, şi în cazul în care terapia este eficientă, va deveni mai capabil să îşi perceapă problemele prezente şi să le rezolve. Îi este de ajutor pe drumul către maturizare. Bineînţeles că este posibil ca la un moment dat, mai târziu, să aibă nevoie din nou de ajutor, cand apar alte probleme. Punctul de vedere al terapiei de relaţie pare să fie mai realist şi are un obiectiv mult mai natural, de a produce din nou funcţiile normale ale individului, de a face un nou pas în direcţia maturizării şi de a-i lăsa capacitatea să-şi rezolve singur problemele. Accentuarea integrităţii copilului, ca fiind o condiţie semnificativă, este o caracteristică a acestei structuri. Scopul este independenţa copilului, încurajarea perceperii propriului self ca individ şi acceptarea răspunderii sale pentru sine însuşi. (Rogers, 1939).

 

3. Lumea fenomenologică a clientului

Sintagma „centrat pe persoană” folosită interşanjabil cu cea de „ centrat pe client” subliniază accentul pus atât pe lumea fenomenologică a clientului dar şi pe starea de a fi a consilierului.

Pentru Rogers adevărul central era că cel care ştie cel mai bine cum ar trebui să funcţioneze procesul terapeutic este însuşi clientul. Clientul ştie ce-l doare şi unde se află durerea şi tot clientul este cel care, în ultimă instanţă, va descoperi calea cea mai bună. Sarcina consilierului este să fie un companion care să poată relaţiona cu clientul în aşa fel încât acesta să îşi poată accesa propria înţelepciune şi sa-şi poată regăsi reperele în viaţă. (Mearns D., Thorne B. , 2010), Consilierea Centrată pe Acţiune, Editura Trei).

Fenomenologia se bazează pe credinţa că realitatea este diferită pentru fiecare persoană care o percepe, în acord cu fenomenologia, imaginea realitaţii este validă pentru client chiar dacă percepţia terapeutului despre aceaşi realitate este alta. Astfel nu există în discuţie nici un punct de vedere care este corect sau greşit în percepţia realităţii, există realitatea clientului şi realitatea terapeutului. (Frannes Everett, Logan Wright and Lois Roisman, 1986, Experiential Psyhotherapy with Children ).

Extinderea acestor puncte de vedere în orice relaţie clinică ar putea fi un prim pas în procesul de demontare a apărarilor pacienţilor care se pot simţi înţeleşi şi valorizaţi, astfel încât să poată accepta, reflecta şi integra mai uşor un diagnostic şi să se obţină complianţa atât de necesară în orice tip de intervenţie. De aici drumurile se pot despărţi în funcţie de ce urmează să se întâmple, evaluare clinică, psihoterapie, diagnostic şi intervenţie psihiatrică, etc.

 

II. Empatie, Congruenţă, Acceptare pozitivă necondiţionată

1. Empatie şi schimbare

Rogers (1975) spunea că a fi ascultat de cineva care înţelege oferă indivizilor posibilitatea de a se asculta mai bine pe ei înşişi, cu mai multă empatie îndreptată către propriile lor experienţe interne, către propriile lor experienţe resimţite în mod vag.

În limbajul curent, empatia ar fi „identificarea mentală cu o altă persoană sau resimţirea afectelor, a gândurilor sau a atitudinii acestora” (Random House College Dictionary, 1988). Metaforic, empatia este adesea descrisă ca fiind experienţa prin care o anumită persoană poate „să se pună în pielea alteia” sau să vadă o situaţie „din perspectiva altei persoane”. De obicei, empatia implică atât preluarea perspectivei cognitive, cât şi ecoul emoţional în cadrul întâlnirii cu celălalt. Prin înţelegerea perspectivei celuilalt, se poate simţi modul în care anumite experienţe sunt trăite de celălalt; a simţi împreună cu celălalt oferă posibilitatea cunoaşterii perspectivei lui. Cu toate acestea rezonanţa implicată în empatie nu este chiar atât de intensă şi de nediferenţiată încât să se piardă distinţia dintre experienţa personală şi cea a celuilalt. Şi până în acest punct, cei mai mulţi cercetători sunt de acord în privinţa folosirii acestui termen (Warner M. 1997).

Dar empatia poate fi înţeleasă foarte diferit de clinicieni în funcţie de teoriile psihologice pe care le îmbrăţişează. Cu toate acestea spune ( Warner M. 1997) apare o diferenţă interesantă de opinie în rândurile psihologilor clinicieni în ceea ce priveşte folosirea cuvântului empatie. Atâta timp cât empatia implică înţelegerea profundă a lumii interioare a unui alt individ, se referă oare acest lucru şi la lumea fenomenologică a acestuia, lumea aşa cum şi-o construieşte individul respectiv? Sau poate implică o perspectivă psihologică interpretativă a lumii interne a acestuia-lumea aşa cum acel individ ar vedea-o dacă ar fi total conştient de propria experienţă sau motivaţie aşa cum ar fi văzută de un observator specializat? Aceasta este o diferenţă foarte importantă, care duce la confuzii semnificative în literatură, deorece unii autori iau în considerare prima variantă iar alţii oscilează între cele două fară să aducă explicaţii suplimentare.

Carl Rogers se referă la experienţa fenomenologică proprie a clientului atunci când foloseşte termenul de empatie: starea de empatie sau de a fi empatic este aceea de a percepe cadrul intern de referinţă al celuilalt cu acurateţe şi cu toate componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care îi aparţin, ca şi cum ai fi cealaltă persoană, dar fară a pierde condiţia „ca şi cum”. Asta înseamnă să simţi plăcerea sau suferinţa celuilalt aşa cum o simte el şi să le percepi cauzele aşa cum le percepe el, dar far#259; ca vreodată să pierzi recunoaşterea faptului că este „ca şi cum” ai fi fost rănit, satisfăcut.

Această accepţiune a termenului transpare din felul lui Rogers de a răspunde empatic, prin care el sugerează că ceea ce el înţelege din semnificaţiile clientului trebuie verificat dacă se potriveşte cu ceea ce înţelege clientul însuşi. Dacă înţelegerea lui este diferită de cea a clientului o consideră un eşec empatic din partea lui.

Cum poate comunicarea empatiei să genereze schimbarea? Warner M. spune: „răspunsul pe care l-aş da vine în mare masură din practica şi teoria empatiei, dar niciodată nu a fost conceptualizat pe deplin. Comunicarea empatiei poate să faciliteze schimbarea deoarece generează un sentiment diferit de recunoştere experienţială în interiorul receptorului – atât sentimentul de a fi recunoscut de către o altă persoană în cadrul experienţei sale dintr-un anumit moment, căt şi sentimentul recunoaşterii propriei experienţe în momentul respectiv. Această experienţă a recunoaşterii este valoroasă în sine şi formează o legatură umană, şi de asemenea poate să comute propria relaţie către aspecte inconştiente de experienţă, implicite şi resimţite organic, expunându-le conştientizării şi schimbării”. Gendlin E. în teoria lui asupra „experimentării” în articolul „O teorie a schimbării personalităţii” spune că folosim simboluri explicite doar pentru părţi foarte mici din ceea ce gândim. Pe cele mai multe le avem sub forma semnificaţiilor resimţite”. Când abordează subiectul acestor referenţi resimţiţi, Gendlin nu se referă la experienţe inconştiente, ci la stări de conştienţă care au fost sau nu în atenţie la momentul respectiv.

 

2. Congruenţa terapeutului în întâlnirea de la persoană la persoană

Congruenţa a devenit cea mai importantă dintre condiţiile lui Rogers pe care el uneori o numea „transparenţă”. Rogers a făcut apel din ce în ce mai des la transparenţa terapeutului în relaţia cu cealaltă persoană şi, în acelaşi timp, la importanţa întâlnirii persoană-persoană în cadrul relaţiei. De asemenea, într-un mod mai subtil, el a făcut referire la folosirea intuiţiei de către terapeut. Prin urmare terapeutul trebuie să fie în permanenţă conştient de sentimentele sale ca şi când ar fi sentimentele clientului, poate mai degrabă „ca fiind” decât „ca şi cum” Congruenţa terapeutului este considerată a fi pe deplin interconectată cu empatia. Cu alte cuvinte cu cât terapeutul este mai congruent şi mai transparent în relaţie, cu atât nivelul de empatie va mai ridicat. Bozarth J.(1996) susţine că, dacă terapeutul este acordat cu clientul într-un mod autentic şi profund, atunci majoritatea experienţelor terapeutului, chiar şi fanteziile bizare, vor avea o importanţă terapeutică pentru client şi pentru relaţia client-terapeut. (Empatia în psihoterapie 2011).

Ca şi empatia şi acceptarea pozitivă necondiţionată, congruenţa îl face pe client să aibă mai uşor încredere în terapeut şi în procesul psihoterapiei. Dacă clientul îl acceptă pe consilier ca fiind congruent atunci el va ştii că răspunsurile pe care le primeşte de la acesta pot fi acceptate ca deschise şi sincere. El ştie că preocuparea terapeutului nu este de a-l manipula şi, în consecinţă, se poate simţi mai liber în relaţia lor. În abordarea centrată pe persoană congruenţa destramă aerul de mister al consilierului. Misterul evocă iluzia puterii, transparenţa o dizolvă. (Mearns D., Thorne B., 2010) .

Atunci când ai abilitatea de a fi congruent eşti de asemenea conştient de toate răspunsurile tale interioare pentru clientul tău. Nu deformezi şi nici nu cenzurezi acele reacţii care sunt în contradicţie cu ceea ce înseamnă pentru tine a fi un bun consilier. Dacă faci o judecată de valoare despre clientul tău, atunci ştii că ai făcut o judecată de valoare. Dacă nu ai răbdare cu clientul tău poti să-ţi accepţi propria nerăbdare. Asta nu înseamnă că dai glas tuturor reacţiilor tale cu privire la client. Înseamnă că poţi alege să le dai glas sau nu. Congruenţa presupune să înveţi să asculţi, să devii conştient de propriile tale gânduri şi sentimente în relaţia cu un client şi cum să le comunici clientului tău. (Tolan J. Psihoterapie şi Consiliere Centrată pe Persoană).

Congruenţa consilierului creează o secvenţă interactivă în care realităţile fenomenologice ale clientului şi ale consilierului pot fi comparate. Discrepanţele observate între cele două realităţi fenomenologice pot constitui material terapeutic important pentru client sau o nouă învăţare despre sine pentru terapeut şi, uneori, ambele.

 

3. Acceptarea pozitivă necondiţionată

Atitudinea pozitivă necondiţionată înseamnă percepţia esenţială a clientului în procesul lui de schimbare şi este transmisă prin intermediul empatiei (Bozarth J.,1996). Acest aspect este evident în ipotezele şi conceptualizările iniţiale ale lui Rogers, înainte ca el să folosească termenul empatie (Empatia în psihoterapie 2011).

Clientul care a crescut în condiţii de valorizare apăsătoare, opresive va fi învăţat că el este valoros doar atât timp cât se comportă conform cu aşteptările persoanelor semnificative din viaţa lui. Acceptarea necondiţionată a terapeutului manifestată faţă de client este importantă deoarece anihilează direct asemenea condiţii de valorizare: consilierul işi valorizează clientul fără să ia în considerare conformarea clientului la „condiţii”; Lietaer (1984) foloseşte termenul de contracondiţionare pentru a descrie procesul pe care îl pune în mişcare acceptarea necondiţionată; legătura condiţionată între a împlini condiţiile de valorizare şi a fi valorizat este ruptă prin tratarea consecventă a clientului ca fiind o persoană valoroasă prin sine însăşi, indiferent dacă îndeplineşte sau nu condiţiile de valorizare stabilite pentru el în viaţă. (Lietaer citat în Brian Thorne, Dave Mearns, Consilierea Centrată pe persoană în acţiune, 2010).

A accepta pozitiv necondiţionat înseamnă să crezi că fiecare are propriile motive să facă ceea ce face, ce simte şi gândeşte. A asculta pe cineva în întregime înseamnă a asculta atât experienţa organismică dar şi structura self-lui. În practică este foarte tentant ca uneori să le arăţi clienţilor că nu au dreptate, însă orice încercare oricât de subtilă poate reprezenta un atac la structura self-lui care va răspunde printr-un mecanism de apărare în timp ce va deveni şi mai rigidă.

Valorizarea clientului nu se referă la lăudarea clientului ci la mutarea accentului de pe cadrul extern de referinţă pe cadrul intern de referinţă al acestuia. A lăuda clientul poate întări la fel de bine rezistenţele ca şi atunci când critici clientul.

 

III. Critici

În teoria personalităţii elaborată de Rogers tendinţa către actualizare este singurul concept motivaţional. Prin tendinţa la actualizare el a descris tendinţa de baza a oricărei fiinţe umane de a-şi menţine, dezvolta şi intensifica funcţionarea, ca „forţa vitală” care împinge persoana să acţioneze cum poate mai bine în circumstanţele în care se află. Au fost foarte multe reproşuri că viziunea lui Rogers este mult prea optimistă şi că el a devenit un exponent al revoluţiei culturale din anii 60 care a contestat restricţionarea exprimării de sine pe care o promovau generaţiile anterioare ca şi când nu ia în considerare faptul că mare parte din restricţiile sociale sunt de fapt „normale”. La completarea teoriei lui Rogers contribuie Dave Mearns şi Brian Thorne care în 2000 introduc noţiunea de mediere socială şi vin cu ipoteza că există atât o forţă care împinge persoana mai departe dar ş#351;i o forţă restrictivă care încearcă să facă legătura cu contextele sociale ale persoanei respective într-un „proces de actualizare”. Astfel forţei îndreptate spre creştere nu i se permite să-şi impună propriul ritm fără un oarecare control sau „mediere”.

Psihoterapia Centrată pe Persoană nu este o formă de terapie bazată pe soluţii şi poate fi un şoc cultural pentru oamenii obişnuţi ca terapeutul să fie un specialist care le rezolvă problema. “Nu pot rezolva nici o problemă pentru tine, dar te pot ajuta să-ţi rezolvi propriile probleme şi devenind capabil să faci asta, te vei simţi mai bine” (C. Rogers).

 

IV. Concluzii

Empatia, acceptarea pozitivă necondiţionată si congruenţa sunt indispensabile oricărei relaţii interumane în general dar mai ales în relaţiile în care una dintre persoane, numită, client, pacient sau bolnav este în nevoia de a menţine echilibrul (sau continuitatea trăirilor), de a integra o schimbare a stării fizice sau psihice, o situaţie de viaţă nouă sau neobişnuită poate chiar traumatizantă, un diagnostic, iar cealaltă respectiv, medicul, psihologul clinician, psihoterapeutul sau psihiatrul este în rolul de a ajuta persoana să înţeleagă mai bine ce i se întâmplă şi ce ar avea de făcut din propriul cadru de referinţă.

Stabilirea unui diagnostic şi comunicarea lui, indiferent din ce domeniu medical ar fi, poate avea un efect de eliberare, de clarificare dar şi un impact uluitor, dezorganizator în funcţionarea psihică, acea parte atât de intimă şi în acelaşi timp atât de greu de descifrat. Astfel este realmente necesară asigurarea unor condiţii de relaţionare în procesul de evaluare, diagnosticare, comunicare a diagnosticului şi de stabilire a următorilor paşi atât în lucrul cu copilul dar şi cu adultul. Uneori sunt suficiente greutatea şi ‚autoritatea’ unui diagnostic încât adăugarea „autorităţii şi mândriei specialistului” să facă ca totul să devină prea dificil de gestionat.

În psihoterapie sentimentul de a fi înţeles de un altul în cadrul experienţei tale sau faptul de a percepe empatia terapeutului dar şi sentimentul recunoaşterii propriei experienţe în momentul respectiv pot să împingă, să faciliteze procesul către aspecte aflate la limita conştientizării expunându-le astfel conştientizării şi schimbării.

Pentru schimbare este nevoie de o relaţie profund umană şi asigurarea unui climat de siguranţă în care clientul să fie ascultat, valorizat şi respectat astfel încât vechile semnificaţii se transformă în cadrul noii experienţe relaţionale permiţând ca noi experienţe să aibă loc fară frică.

„Încet, încet, am acceptat această suferinţă şi m-am împăcat cu faptul că ea există în mine şi poate va fi întotdeauna, dar acum pe mine mă defineşte altceva, nu mă mai reprezintă acel trecut trist. Cu fiecare şedinţă am devenit mai conştientă de mine însămi, de ceea ce se întâmplă cu mine, de importanţa vieţii mele, lucruri de care nu îmi pasă foarte tare înainte pentru că eram prea concentrată asupra durerii şi furiei împotriva trecutului meu. Am descoperit ce înseamnă bucuria pentru lucrurile simple, să privesc înspre viitor şi în acelaşi timp să îmi accept trecutul”- Doamna X.

 

Bibliografie:

  1. Mearns D., Thorne B. (2010) Consilierea Centrata pe Actiune, Editura Trei;
  2. Biermann- Ratjen E.M., Diether Hoger (Hrsg.), Ekert J.,(2006) Gesprachs-psychotherapie”, Springer;
  3. Everett F., and Roisman L., Wright L., (1986) Experiential Psyhotherapy with Children, The Johns Hopkins University Press;
  4. Random House College Dictionary (1988), Random House;
  5. Warner M., (2011) Articolul Empatia poate vindeca? O reflecţie teoretică asupra empatiei, procesării mentale şi relatării istoriei personale din Bohart A., Greenberg L.,Coordonatori, Empatia în psihoterapie, Editura Trei;
  6. Bozarth J, (2011) Articolul Empatia din perspectiva teoriei centrate pe client şi a ipotezei rogersiene din Bohart A., Greenberg L.,Coordonatori, Empatia în psihoterapie, Editura Trei;
  7. Rogers C. (2008) A deveni o Persoana, Editura Trei;
  8. Tolan J. (2011) Psihoterapie şi Consiliere Centrată pe Persoană, Editura Herald;
  9. Larchet J.C., (2009) Inconştientul Spiritual, Editura Sophia.
  10. Gendlin E. (1964) A Theory of Personality Change, Chapter four in: Personality Change, Philip Worchel & Donn Byrne (Eds.), New York: John Wiley & Sons;
  11. Rogers, C. R. (1939) The clinical treatment of the problem child, Boston, Houghton Mifflin

Adresa de corespondenta:
Str. Ştefan Stoika nr. 31, Bl. 20, Ap. 34, Et. 6, Sector 1, Bucureşti