IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


RĂTĂCIRE ȘI SINGURĂTATE ÎN ADOLSECENȚĂ

Autor: Alina Stroe

Adolescentul, expulzat din copilărie şi aruncat în lumea adultă, încearcă să se familiarizeze cu această nouă singurătate. Depăşirea singurătăţii presupune căutarea şi întâlnirea străinului, a ceea ce este în afara domeniului familiar. Rătăcirea devine căutare şi cunoaştere de Sine, de Altul şi de Lume, un loc necesar pentru construcţia subiectului adult, o mobilitate împinsă până la limita la care îşi poate pierde caracterul pozitiv, devenind astfel o căutare indeterminată şi interminabilă. Rătăcirea şi singurătatea sunt deci direcţiile găsite în faţa obstacolelor care apar în faţa adolescentului constrâns să crească şi par întotdeauna să exprime o căutare continuă de recunoaştere. Subiectul se poate aliena în aceste conduite care îşi pierd caracterul lor iniţiatic şi se înscriu în repetiţie, rătăcirea creatoare devenind rătăcire melancolică.

Adolescentul, în loc să se acroşeze la lume cu un sentiment de securitate şi stabilitate, neprimind niciodată sau pierzând securitatea ontologică, este într-o cădere interminabilă în spaţiu, la orizontală, nimic nu vine să-i pună o limită de sens care să-i permită să prindă rădăcini în existenţa lui. Acest tânăr nu reuşeşte să evadeze, el rămâne în trecere atât timp cât nu găseşte un loc de care să se ataşeze. Spaţiul lui psihic nu este suficient elaborat, locuibil, pentru a hrăni un sentiment de apartenenţă la un loc precis. Este importat într-o temporalitate în suspans dar fără atenţionare, fără posibilitatea de a fi actorul propriului lui timp. Nu are acte de identitate, nu a prins niciodată rădăcini în existenţa lui. Rătăcirea devine propriul ei sfârşit. Nu a găsit lăcaşul lui de om şi se stabileşte în sânul unei lumi unde nu încetează să-şi amâne naşterea. Trăieşte între spaţiu şi timp, suspendat între Sine şi Celălalt, fără intimitate personală. Lumea nu înseamnă nimic pentru el, identitatea îi rămâne ezitantă, pe cale de a se cristaliza, oricum o bătălie pierdută. Se situează între trecut şi prezent, în non-timp, importat într-o cădere interminabilă a prezentului. A trăi într-un prezent etern demostrează că moartea, ca limită, nu este simbolizată. Conduitele lui excesive nu au repere şi nici limite. Putem spune că excesul îi guvernează viaţa. El depinde de drum, proiectul lui este întotdeauna orizontul.

Epoca noastră este marcată de vânzarea de nevoi, dorinţe, aspiraţii, emoţii … Societatea de consum va găsi pe viitor răspuns la toate nevoile noastre şi va fi mulţumită să le plătim prin carte de credit. Ofertele de servicii se multiplică şi reintroduc, de fiecare dată, diversiunea economică în relaţia cu Celălalt. Un efect al mediului nostru social este acela de a lăsa subiectul singur, faţă în faţă cu alegerile existenţiale, un mediu în care Celălalt, ca referinţă, va fi absent, făcând din adolescent o orfelină în căutare de repere. Odată confruntat cu proba dureroasă a pierderii reale, adolescentul, fie regăseşte forţa de a elabora o depresie, fie rămâne larvat şi condus la rătăcire în limbile dintre cei doi, copil neterminat sau hipermatur, adult dezgustat  sau incapabil de a se lua în mâini.

Toate separările de viaţă (doliu, alte evenimente majore, delicvenţă, toxicomanie) constituie uneori un palier necesar pentru a tolera trecerea spre vârsta adultă şi renunţarea la copilărie.

Introducere

 

<< Merg în noapte pe un drum urât, ignorând de unde vin, neştiind unde merg. >> (Alphonse de Lamartine, „Meditaţii poetice”) .

 

În mod tradiţional asociem tinereţea cu aventuri, călătorii, căutări pasionale… În epoca noastră tema rătăcirii şi a singurătăţii la tineri nu are întotdeauna o conotaţie atât de romantică. Şi una şi alta evocă frecvent imagini ale abandonului, izolării, pierderii… Cu siguranţă cele două dimensiuni îşi pun problema construcţiei identităţii şi subliniază, în egală măsură, dificultatea de a acceda la vârsta maturităţii şi de a fi recunoscut de cei mai în vârstă

Oricum, rătăcirea şi singurătatea par întotdeauna să exprime această căutare continuă de recunoaştere. Acestea sunt direcţiile găsite în faţa obstacolelor care apar în faţa adolescentului constrâns să crească. Astăzi, rătăcirea şi singurătatea posedă mai multe chipuri, prea numeroase pentru a fi rezumate la câteva figuri de stil. Tineri fugari, delicvenţi, îndoliaţi sau oameni ai străzii, toţi par să împartă un loc intim cu rătăcirea şi singurătatea, care apare câteodată ca un refugiu, alteori ca o soluţie în faţa inconsistenţei mediului social contemporan.

Adolescentul, expulzat din copilărie şi aruncat în lumea adultă, încercă să se familiarizeze cu această nouă singurătate. Experienţele de rătăcire şi singurătate pe care el le pune în practică apar deci ca şi maniere de a reorganiza spaţiile raportului său cu Lumea şi cu Ceilalţi: locurile intimităţii, acelea ale întâlnirii, zonele de tranzit, locurile străine.

Există parcursuri de viaţă în care rătăcirea şi singurătatea adolescentului vin să releveze o fragilitate ontologică ce face dureros accesul la autonomie. Subiectul poate deci să se alieneze în conduite care-şi pierd caracterul lor iniţiatic şi se înscriu în repetiţie. Rătăcirea creatoare devine deci rătăcire melancolică (Le Breton). Trăirea a numeroşi dintre ei confirmă tragic că << … simplul fapt de a rătăci în deşert nu implică existenţa Tărâmului Făgăduinţei>> („Invenţia singurătăţii”, Paul Aster).

Privat de lumea securizantă a copilăriei şi de imagourile sale, subiectul descoperă propriul „a fi pentru moarte”, condiţia de subiect paradoxal liber şi muritor-tragicul joc existenţial al adolescenţei. Adolescenţa este în fapt un travaliu de pierdere, de doliu: doliu după copilărie, după imagourile parentale.

Rătăcirea juvenilă face ecou la „societatea noastră, a mobilităţii” (Hintermeyer) şi singurătatea adolescentului la individualismul subiectului contemporan. Mai mult decât atât, adolescenţa, rătăcirea şi singurătatea sa, sunt propuse pe post de ideal de către societatea contemporană (Lesourd). Este, fără îndoială, unul dintre factorii care fac din ce în ce mai dificilă şi tardivă ieşirea din această perioadă pentru numeroşi tineri.

În fine, dacă rătăcirea este un loc necesar pentru constucţia subiectului adult, caracterul său dinamic implică faptul de a nu se eterniza (Lesourd). Depăşirea acestei singurătăţi corespunde frecvent la căutarea şi la întâlnirea străinului, de ceea ce este în afara domeniului familiar (călătorii, celălalt sex, exil, etc.).

Această mişcare corespunde în fond ultimei dinamici a lui Oedip: să-ţi părăseşti Mama, lumea copilăriei, pentru a întâlni un Altul, un alt obiect de iubire posibil şi presupune întâlnirea străinului.

 

 

Rătăcire, singurătate şi post- modernitate

Pe parcursul uman, adolescenţa este timpul rătăcirii. Subiectul abandonează ancorele semnificative care i-au permis a se construi în copilărie, fără a avea încă regăsiți în mediul social semnificanţii care îi vor permite să-şi regăsească locul său de adult. Această pierdere de repere identificatorii pe care o numim criza adolescenţei, „criza de Celălalt”, se traduce în cotidian printr-un sentiment de singurătate şi frecvent, prin opoziţia faţă de adulţi. Este vorba despre forma cea mai banală, cea mai normală a rătăcirii adolescente care se termină în mod normal atunci când subiectul poate, finalmente, să metaforizeze semnificanţii săi privativi şi familiali în semnificanţi sociali. Acest rol de metaforizare a fost cuvenit ritualurilor de trecere ale societăţilor tradiţionale. În aceste ritualuri au fost transmise adolescenţilor semnificanţii rolurilor sociale ale bărbaţilor şi ale femeilor, semnificanţi care reluau sub o formă diferită, metaforică, ceea ce copiii au primit şi integrat în copilărie.

Adolescenţa este pentru funcţia de structurare un timp de rătăcire între semnificanţi – aceia pierduţi ai copilăriei, deci ineficienţi în a asigura un loc de adult, şi aceia încă neîntâlniţi ai funcţiei adulte. Adolescentul caută în semnificanţi ceea ce îi propune mediul social pentru a-i permite să devină adult. Dar adolescenţa este, în egală măsură, un timp de solitudine, de apărare faţă de reprezentanţi ai Celuilalt infantil. Părinţii, figurile majore ale Celuilalt în copilărie, se descoperă a fi nu numai imperfecţi (nu au realmente puterea pe care le-a investit-o copilul) ci şi mincinoşi. În fapt, copilul poate să depăşească complexul lui Oedip numai pentru că el crede „promisiunea oedipiană” : „Când voi fi mare, voi putea… . Aceasta este promisiunea care se vehiculează în cotidian prin formule parentale de genul „Ia-ţi bac-ul şi mai vedem noi… , „Când vei fi la casa ta, tu vei decide dar, pentru moment, … . Ceea ce construieşte această promisiune nu este mai puţin decât ceea ce aude copilul, şi anume faptul că atunci când va fi mare el va  putea să facă realmente ceea ce aspiră, să-şi realizeze bunăstarea după propria lui dorinţă. Este acest sens al promisiunii care se adevereşte înşelător pentru că adolescentul, devenit adult, nu are mai multe avantaje sau posibilitatea de a realiza în mod plenar satisfacţia propriei dorinţe. El întâlneşte această limită a bunăstării pe care psihanaliza a teoretizat-o sub numele de castrare. În funcţie de această lăsare de Celălalt, el va încerca tot timpul să refuze  „maladia umană” (Camon, 1987) ce distruge raportarea la dorinţă – dorinţă care astfel devine irealizabilă pe Pământ. Pasiunile amoroase, politice, revoltele adolescenţilor sunt semne ale acestui refuz.

 

Întâlnirea între adolescenţă şi discursul liberal

Societatea occidentală postmodernă, acea a liberalismului, vine să contrazică paradigma adolescentului în refuz de castrare. În fapt, particularitatea liberalismului este de a pune în prim plan individul şi responsabilitatea sa deplină în raport cu lumea.

În adolescenţă subiectul nu este deci subjugat la nimic, putem spune că se află – în rătăcire – din punct de vedere etimologic. Se pune în scenă o paradă imaginară a libertăţii absolute, care ascunde în realitatate o alienare radicală a Celuilalt din relaţie, cel care constituie obiectul dorinţei. Această alienare este dublată de o recunoaştere a imposibilului, cum că posesia obiectului pare realistă. Acest discurs al sălbaticiei civilizate a capitalistului, al eroului modern „self -made-man” (omul care se face pe Sine), care nu dă nimic la nimeni, este exemplul cel mai frapant. Modelul  „yuppie” ( young- tânăr , urban, profesionist) ne demonstrează faptul că subiectul postmodern trebuie să construiască raportul său la Lume şi la Ceilalţi pornind de la actele sale. Este actul în fapt, dovada propriului a fi, a existenţei sale care asigură subiectul în raport cu Lumea, iar actul nu depinde decît de autodeterminarea subiectivă. Subiectul postmodern, adoloscentul, este singur în a-şi determina actele care dovedesc propria sa existenţă.

Această coliziune între liberalism, actualul discurs organizator de raporturi umane şi adolescenţă, timp normal tranzitor de ieşire din copilărie, lasaă adolescenţii societăţii noastre postmoderne într-o dificultate majoră. Dacă adolescenţa era înainte o etapă tranzitorie pentru a deveni adult, o stare de neisprăvire, neterminare „care trebuie să treacă”, ea se regăseşte propulsată, prin schimbarea organizării de raporturi sociale, la un loc ideal. Liberalismul funcţionează precum adolescenţa, făcând din aceasta modelul funcţionării psihice a lui a-fi-om-adult. Visul unei tinereţi prelungite, a rămâne tânăr, frumos şi performant poate să se articuleze la acest imperativ adresat subiectului: „Rămâi în devenire!, ceea ce pune neisprăvirea adolescentă la loc ideal. Exigenţa liberalismului economic şi punerea în prim plan a consumului ca loc al tuturor plăcerilor dă acestei formule afirmaţia de Sine: exist, deci sunt obiect de consum, ceea ce pune „imediatul” adolescent ca model al realizării fericirii.

 

A rămane în devenire sau idealul de neisprăvire adolescent

Pentru aceia care sunt în acest pasaj real de construcţie, dorinţa de acces la un punct mai desăvârşit al satisfacţiei subiective, acela de individ asumandu-şi funcţiile sociale de perpetuare umană, mai mult prin muncă decât prin parentalitate, pare să devină pentru unii puţin străin.

A doua chestiune care pune în discuţie, la modul negativ, sloganul modern de „A rămâne în devenire sau în idealul de neterminare adolescent” este aceea a morţii, chestiune centrală în adolescenţă.

Dincolo de diferenţele generaţionale, idealul de neisprăvire, acela de a rămâne tânăr, traduce un refuz al morţii. Subiectul, la ivirea doliului, se regăseşte singur pentru a susţine procesul de separare de obiect, care necesită omorârea în Sine a urmelor interiorizate ale obiecului pierdut, „să rişti moartea pentru a trăi”
(Olejarz, 1992 ). Subiecţii îndoliaţi”, (Bacqué, 1992) care sunt confruntaţi cu moartea reală a celuilalt sau cu moartea psihică a obiectului care poartă în el toată separarea, sunt lăsaţi în singurătate, faţă în faţă cu munca de elaborare a pierderii. Subiectul se găseşte aici forţat să construiască alte procese de separare. Fie preia în contul său responsabilitatea pierderii şi se trezeşte cu fenomenele depresive şi melancolice ale doliului patologic, putând merge până la dorinţa de suicid; fie refuză doliul şi se lanseză într-un proces de înlocuire perpetuă a obiectului, care indică atitudini „don-juan-esti” a numeroşi qvadragenari; fie, în fine, îl acuză pe Celălalt de dispariţie, deschizând aici căile violenţei adresate internalizărilor imaginare ale Celuilalt persecutor şi ameninţător care îl privează de bunăstare (poliţie, orice autoritate…).

 

Exist, deci sunt subiect de consum

Există o poziţionare nouă în raport cu plăcerea, constituind o anticipare a posesiei obiectului în realitate, şi nu numai în cea psihică. Dacă obiectul este întotdeauna anticipat în dorinţă, este de manieră psihică, ori societatea noastră de consum transformă dorinţa de obiect în cumpărături în realitate, de ex. în utilizarea masivă de credit. Consumul devine imediat, într-un tout, tout de suite”, deja studiat ca paradigmă în plăcerea toxicomaniacă (Lesourd, 2005). Nu este acest aspect de imedialitate, tipic funţionării psihice a adolescentului, care prezintă cele mai multe dificultăţi pentru indivizi în această perioadă?

Existenţa individului şi recunoaşterea sa de către egali sunt condiţionate de obiecte pe care el le posedă şi le exhibă, reducând aici legatura socială la o exacerbare narcisică imaginară de posesie a obiectului din realitate.

 

Mai mult decât nevoia de a fi doi  pentru a face un copil

Adolescenţa este un timp de alegere a sexului, un timp de poziţionare a subiectului în faţa acestei descoperiri că există două sexe şi că acestea funcţionează diferit. Această alegere a fost, până la extinderea liberalismului din anii 1980, încadrată riguros de către social. Revoluţia sexuală a transformat raportarea sexualităţii şi a practicilor sale la social , în mod special ca urmare a cercetărilor asupra identităţii de gen, făcându-se diferenţierea din punct de vedere medical între sexualitate şi procreere.

Astăzi, definirea poziţionării sexuale a unui individ se face plecând de la practicile sexuale. Sunt „gays” cei care, fiind bărbaţi, au raporturi sexuale tot cu bărbaţi, „lesbiene”, acele femei care fac sex cu alte femei, „heterosexuali” cei care practică cu sexul opus, „bisexuali”, cei care  frecventează ambele sexe… Este în acelaşi timp posibil, graţie progresului în medicină, de a nu aparţine sexului biologic, sunt cei pe cere îi numim „transsexuali”, nu în funcţie de sexul lor de origine, ci de sexul lor transformat. Este transsexual un bărbat devenit femeie. Vedem aici că sexualitatea nu depinde atât de mult de o constrângere biologică, cât mai ales de o alegere individuală a subiectului, pe care trebuie să o afirme în actele sale de apartenenţă sexuală. Adolescentul, în căutarea identităţii sexuale, se găseşte faţă în faţă cu multiple alegeri,  care îl lasă, cel mai frecvent, în rătăcire între propriile lui reprezentaţii referitoare la sex.

În formele moderne ale întâlnirii sexuale şi în punerea lor în practică de căre tinerii adulţi, ceea ce frapează clinicianul este modul în care subiectul se angajează, astăzi, în actul sexual; raportul la Celălalt nu se mai organizează în logica dorinţei şi a absenţei, ci în aceea a probei prin act şi prin obiectualizarea Celuilalt. Subiectul, regăsit în cea mai intimă întâlnire sexuală, se vede confruntat cu o singurătate care face cuib narcisismului, atât în recunoaşterea de Sine pornind de la Celălalt cât şi în devalorizare şi depresie.

Aspectul masiv al acestui refuz al subiectivităţii Celuilalt în întâlnire a fost ratificat în textele legii prin punerea în practică de Pacte Civile de Solidaritate. Nu este cea mai bună demonstraţie faptul că micul recital sexual al postmodernităţii noastre vine să refuze Celuilalt un  loc, unul subiectiv, pentru a-l face obiect pur de satisfacţie a egoului?

Un efect al mediului nostru social bilateral este acela de a lăsa subiectul singur, faţă în faţă cu alegerile existenţiale, un mediu social în care Celălalt, ca referinţă, va fi absent, făcând din adolescenţi orfeline în căutare de repere („re-pères”).

 

Backpacking – un chip pozitiv al rătăcirii

<< Pe parcursul a douăzeci de ani, Ulysse nu s-a gândit decât la întoarcerea sa. Dar odată reîntors el a înţeles, uimit, că întoarcerea sa, esenţa însăşi a vieţii sale, centrul său, cunoaşterea sa, se găsea în afara Ithacăi, în cei douăzeci de ani ai rătăcirii sale. Iar această comoară el a pierdut-o şi nu a putut să o mai regăsească decât povestind>> (Milan Kundera, „Ignoranţa”).

Deja la sfârsitul anilor 1980 tipul de călătorie cu buget redus nu mai era un epifenomen. Tineri din toate ţările, incluzând japonezi şi un număr impresionant din Europa de Est, se adună de pe cele cinci continente la fenomenul de „backpacking” pe care noi îl înţelegem ca pe o rătăcire. Sub termenul de „backpacking”, se reunesc milioane de tineri care nu îşi doresc să fie confundaţi unii cu alţii. Alegerea destinaţiilor, bugetul alocat, mijloacele de transport utilizate permit a se face distincţii importante între ei. Există, în tot cazul, un spirit de „backpacking”, comun la majoritatea acestor tineri, care se exprimă într-o manieră radicală.

Backpacker-ii se reunesc în jurul unei căutări partajate a autenticului dar această căutare este supusă unei dificultăţii majore. Ea nu scapă de sub influenţa societăţii de consum şi, mai precis, a procesului de „vânzare de nevoi” (Lipovetsky, 2005). Epoca noastă este, în fine, marcată de vânzarea de nevoi, dorinţe, aspiraţii, emoţii… Societatea de consum va găsi, pe viitor, răspunsul la toate nevoile noastre şi va fi mulţumită să le plătim prin cec sau carte de credit. Ofertele de servicii se multiplică şi reintroduc, de fiecare dată, diversiunea economică în relaţiile cu Ceilalţi. Există o industrie turistică care se agaţă de backpacking, care complică această căutare a autenticităţii.

 

Un rătăcitor hipermodern

Subiectul modern se recunoaşte ca având trei caracteristici principale:

o nouă formă de achiziţie a autonomiei. În societăţile moderne dezvoltarea individuală a fost încurajată pe scară largă. Societatea hipermodernă realizează această tendinţă invitând subiectul să-şi construiască el însuşi propria indentitate.  Subiectul nu se mai identifică la un model pentru a găsi propriul drum. Nu mai este vorba despre amprentele tatălui său iar el nu mai este, în principal, urmaşul clasei sale sociale. Aceste caracteristici sunt mai puţin importante ca experienţele care îl aduc la viață. Altfel spus, am trecut dintr-o societate a identificării la o societate a experimentării (Gallad, 2002).

o personalitate multiplă. Subiectul hipermodern se caracterizează şi prin capacitatea sa de adaptare la diferite contexte. Mai mult decât atât, prin relaţionarea la diferitele reţele de apartenenţă, el îşi constuieşte o viaţă mai bună.

întâietatea sentimentului. Subiectul hiper-modern se angajează în plus în relaţii pe baza sentimentelor personale. El se implică mai puţin frecvent pe termen lung dar angajamentele pe care le face sunt mai solide deoarece corespund cu voinţa sa personală. Relaţiile sunt constant reevaluate, supuse la proba timpului. Ele se rup singure dacă nu mai continuă să convină, efectiv şi afectiv, subiectului.

 

O radicalizare a hipermodernităţii

Backpacking-ul privilegiază neprevăzutul. Backpacker-ul caută deliberat obstacole de surmontat. El nu vrea numai să cunoască lumea, el vrea, de asemenea, să o înfrunte într-un corp la corp simbolic. El dezgoleşte aventura, cel cât posibil, de dimensiunea sa economică. Cea mai mare parte îşi finanţează ei înşişi proiectul. Există forumuri care nu sunt destinate numai schimbului de destinaţie. Multe abordează chestiunea muncii în străinătate, în special forumul „Lonely Planet”.

Rătăcirea sa poate fi înţeleasă ca simbolizare a unui nou mod de existenţă, în care subiectul nu suferă impunerea de modele sociale dar trebuie sa meargă pentru a le întâlni, din ceea ce Lumea îi oferă lui pentru a alege, mai degrabă pentru a se defini şi apoi a se alege.

 

Capacitatea de a fi singur la adolescenţă: elaborarea unui spaţiu intermediar în relaţia cu Ceilalţi

Solitudinea, departe de a fi o simplă entitate negativă sau patologică, face parte integrantă din dezvoltarea adolescentului. Sentimentul de singurătate, care se distinge de trăirea izolarii relaţionale, este evocat în psihologia copilului şi a adolescentului sub multiple forme: proces de individualizare, angoasă de separare, sentiment de detresă, de abandon, etc. Una dintre dificultăţile singurătăţii este caracterul său paradoxal. Noţiunea de capacitate de a fi singur”a fost dezvoltată de Donald Winnicott in 1958.

Acest paradox este în mod curent descris în psihologie, în legătură cu situaţii de separare, în general: pentru a se autonomiza, pentru a se separa de Celalalt, subiectul trebuie mai întâi să construiască o legătură cu acesta din urmă şi să o interiorizeze. Este important de precizat faptul că elaborarea singurătăţii pentru subiect nu reprezintă simplul fapt de a se elibera de Celalalt, de a-l evacua, ci din contră, de a-l găzdui pe Celălalt în Sine. Pornind de la acest paradox, Winnicott se interesează de Celălalt pornind de la singurătate: capacitatea de a fi singur în prezenţa obiectului, adică în prezenţa alterității. El avansează ideea că această capacitate de a suporta efectiv singurătatea, absenţa obiectului, se elaborează în primele experimentări  ale singurătăţii în prezenţa obiectului, în copilăria mică. El se interesează şi de sugar, de primele experienţe de la care copilul are dubla percepţie, aceea a prezenţei mamei şi aceea a existenţei unei vieţi proprii (psihice, pulsionale, corporale, etc); aceasta deoarece Celălalt este prezent şi perceput prin prezenţa sa, iar copilul poate  sesiza, simultan, ceea ce vine de la el însuşi, ceea ce îi aparţine lui, în comparaţie cu ceea ce îi aparţine mamei. Această noţiune subtilă de capacitate de a fi singur în prezenţa obiectului, adică de a fi fără obiect în prezenţa sa, apare poate mai clar dacă ne gândim că ea este, efectiv, „negativul” (în sens fotografic) al aceluiaşi paradox al singurătăţii descris anterior.

Elaborarea singurătăţii efective necesită capacitatea de a fi cu obiectul în absenţa sa, adică acea capacitate de a interioriza obiectul, de a-l mentaliza şi de a-l evoca, etc. Această capacitate este o definiţie a psihismului: a interioriza lumea, reprezentarea sa, simbolizarea sa, etc. Este ceea ce Winnicott consideră sinonim al maturităţii psihice – capacitatea de a fi singur.

Există mecanisme psihice, de resimţire, de comportament care se realizează într-un spaţiu intermediar „între (cei) doi”, care nu corespunde nici unuia, nici altuia, dar care se situează între Subiect şi Celălalt. În acest loc distincţia între Sine şi Celălalt este „suspendată”. Acest „aer intermediar de experienţă” este cel care permite copilului să suporte singurătatea efectivă, separarea, prin punerea în scenă a unui spaţiu creativ unde Celălalt este, câteodată, menţinut prezent (fiind încorporat prin obiecte sau conduite care îl reprezintă: un „doudou”, legănări, lalalizări), alteori ţinut deoparte. Aceste mecanisme determină copilul să nu se simtă nici anihilat, nici alienat în Celălalt în situaţia de separare.

Un aspect particular, interesant, al acestei teorii a fenomenelor tranziţionale- a fi cu, a fi fără, a fi
cu- fiind fără
, a fi fără- fiind cu, avansează un concept mai subtil, acela de spaţiu interior, spaţiu în care obiectele pot fi utilizate fără a ne chestiona asupra provenienţei sau apartenenţei lor: Aceste obiecte, psihice sau materiale pe care tu le manipulezi, vin din tine sau din Celălalt ?”.

Trăirea cea mai apăsătoare a singurătăţii necesită această punere în suspans a chestiunii „sunt singur”. Acesta corespunde momentelor în care obiectul poate fi prezentat subiectului fără a suscita nici un sentiment: de intruziune, de omniprezenţă sau de absenţă radicală.

Suferinţa, în psihopatologia singurătăţii, poate fi prezentată ca un eşec al acestor fenomene tranziţionale, responsabil de trăirile psihice în care reapare opoziţia radicală evocată mai înainte, sub cei doi versanţi ai săi. Pe de o parte sunt configuraţiile care trimit la demonstrarea absenţei obiectului, la lipsa de obiect: autismul, depresia, etc. (adică senzaţia ca Celălalt este întotdeauna absent), pe celălalt versant sunt formele care reflectă demonstrarea alienarii în Celălalt: sentimentele de persecuţie, angoasele de intruziune, melancolia, doliul (adică sentimentul că Obiectul este întotdeauna acolo, întotdeauna prezent).

Această noţiune de „capacitate de a fi singur în prezenţa lui... ne permite să descriem marile etape de elaborare ale singurătăţii în dezvoltarea copilului: capacitatea de a fi singur în prezenţa mamei în copilăria mică (stadiul oglinzii, constituţia Sinelui, etc.), capacitatea de a fi singur în prezenţa Celuilalt (opoziţie, individualizarea actelor), capacitatea de a fi singur în prezenţa cuplului parental (complexul lui Oedip, scena primitivă, romanul familial etc). Deci modul în care aceste prime experienţe de singurătate sunt elaborate pentru subiect în copilărie vor fi, fără îndoială, determinante în maniera în care vor fi trăite experienţele proprii în adolescenţă. În acestă perioadă a vieţii, elaborarea capacitaţii de a fi singur se joacă la alte nivele. Marile mize  ale singurătăţii la adolescent traversează trei dimensiuni: mediul familial, mediul social şi raportarea la sexul opus.

 

Capacitatea de a fi singur în prezenţa familiei

Psihologia clinică descrie adolescenţa ca pe o ieşire din perioada de latenţă care separă cele două mari momente de trezire ale sexualităţii: complexele infantile şi cele pubertale. În cursul acestei perioade, interiorizarea marilor interdicţii umane (canibalismul, omorul, incestul), ca şi interiorizarea unei anumite diferenţe între sexe şi între generaţii, permit potolirea vieţii pulsionale (libidinale şi agresive) a copilului, în special în relaţia sa cu figurile parentale. Prin această potolire, copilul devine capabil de a fi singur în prezenţa acestor Obiecte, în ciuda pulsionalităţii france. Diferenţele dintre generaţii plasează imaginile parentale în poziţia figurilor de autoritate şi de ideal, la distanţă, inaccesibile şi, în acelaşi timp, la modul fantasmatic, detectoare ale ordinii lumii, ghiduri pentru Subiect.

Intrarea în pubertate remite această linişte a raportării la lume, proprie perioadei de latenţă. Figurile parentale îşi pierd „veşmintele lor de lumină”, statutul de ideal. Astfel, toată ordinea simbolică a familiei şi a lumii se zdruncină.

Capacitatea de a fi singur, pe care o implică viaţa de adolescent în familia sa, face încă apel la aspectele oedipiene, accentuându-le. Ştim că, în fapt, în perioada oedipiană, în copilărie, capacitatea de a fi singur se referă, în principal, la capacitatea de a fi singur în prezenţa cuplului parental, aceea de a nu se simţi anihilat prin relativa excludere pe care aceasta o implică.

Subiectul regăseşte singurătatea interioară, calmul Sinelui, în prezenţa obiectelor oedipiene parentale prin interiorizarea interdicţiei de incest care îi permite astfel să trăiască cu părinţii săi, fără a fi perturbat în mod excesiv de dorinţele inconştiente faţă de imagourile parentale. Tinerii, în particular în tradiţia occidentală, continuă să trăiască din ce în ce mai mult cu ascendenţii lor după maturizarea sexuală, ceea ce repune în chestiune capacitatea subiectului de a trăi singur în prezenţa familiei sale şi, în special, a părinţilor săi. În fapt, la pubertate, subiectul se confruntă cu realizarea posibilă a fantasmei incestuoase. Corpul său devine asemănător aceluia al părintelui de acelaşi sex, potenţial angajabil într-un schimb sexual cu părintele de sex opus. Adolescentul trebuie să reelaboreze chestiunea de interzis a incestului, în acelaşi timp în care problematicile oedipiene sunt trezite şi retrăite.

Miza jocului pentru adolescent este deci de reinternalizare a acestor diferenţe, a acestor imposibilităţi de a regăsi o justă distanţă faţă de figurile parentale şi de ordinea simbolică pe care ele o reprezintă. Dar nu este vorba despre simplul fapt de a pune un zid între el şi figurile sale parentale, care îl plasează într-o situaţie de singurătate absolută, ci de a elabora o zonă de tranzit, de rătăcire, în care schimbul şi distanţa sunt posibile.

Acest mediu şi aceste fenomene tranziţionale se incorporează mai întâi, foarte concret, în obiecte materiale, apoi în raportul subiectului cu timpul şi cu spaţiul etc. Între izolare, respingerea părinţilor şi căutarea de atenţie, adolescentul joacă un fel de un joc de prezenţă – absenţă în ceea ce priveşte mediul său familial : „În spaţiul familial, când un tânăr priveşte la TV şi îşi ascultă muzica preferată, el o face întotdeauna de o asemenea manieră încât adulţii de faţă să ştie că el este prezent în spaţiul comun. Subiectul este prezent, la modul chiar intruziv, dar în realitate el se dispersează de contact. Adolescentul este prezent, vizibil prezent, dar absent, el este prezent în afara relaţiei” ( Lesourd, 2005).

În viaţa cotidiană, acest raport ambivalent de apartenenţă familială se exprimă în mod remarcabil în raportul subiectului cu spaţiile şi cu timpii familiali. Din punct de vedere al spaţiului, sunt descrise investiţii ale anumitor locuri, precum camera adolescentului în care acesta se retrage de la orice contact cu părinţii săi, de cele mai multe ori făcându-şi simţită prezenţa, de exemplu prin muzica tare care traversează pereţii. Din punct de vedere al timpului, Lasen, în 2001, arată cum numeroşi adolescenţi caută să desincronizeze ritmul lor de viaţă de cel al părinţilor,  de exemplu trăiesc noaptea, dorm ziua, mănâncă în afara orelor de masă, etc. Adolescentul pare să utilizeze aceste mişcări de prezenţă – absenţă în maniera fenomenelor tranziţionale, pentru a reelabora sentimentul de singurătate în sânul familiei.

 

Capacitatea de a fi singur în prezenţa mediului social

Această capacitate a adolescentului de a fi singur nu se joacă numai în spaţiul familial, ea se elaborează în aceeaşi măsură în spaţiul social. Mai mult decât atât, adolescentul poate să recurgă la acest joc de prezenţă – absenţă pentru a testa prezenţa socială : a fi câteodată în spaţiul social (stradă, conglomerat de imobile) şi a evita alteori legătura cu adulţii.

În aceeaşi manieră ca şi la mediul familial, adolescentul caută să investească spaţiile şi timpii care i-au fost propuşi. Din punctul de vedere al spaţiului, mai mulţi autori au cercetat funcţia străzii şi a locurilor publice, anonime (parcuri, locuri periferice, spaţii comerciale) ca spaţii intermediare, tranziţionale pe care adolescentul le investeşte pentru a-şi elabora locul său în societate. Din punctul de vedere temporal, regăsim, în egală măsură, tendinţe de a desincroniza timpii adolescenţi de cei sociali, de exemplu, predilecţia pentru o viaţă nocturnă. Din numeroase descripţii, dintr-un punct de vedere mai mult imaginar, existenţa acestei capacităţi de a fi singur în prezenţa mediului social, presupune pe de o parte, căutarea simultană de identificări (afiliative, culturale) şi de unicitate, iar pe de altă parte, ruptura (repunerea în discuţie a ordinii prestabilite şi crearea unei noi generaţii) la care se raportează adolescentul pentru a-şi forma propria sa identitate de adult. Este vorba de o dublă mişcare de identificare şi de contra-identificare la figurile sociale. Majoritatea acestor comportamente evocă pentru adolescent necesitatea de a reintroduce diferenţa între generaţii, adică diferenţa între viaţa sa şi cea a adulţilor din generaţia precedentă. Acestea fiind spuse, adolescentul reinternalizează interdicţia incestului.

 

Capacitatea de a fi singur în prezenţa celuilalt sex

Pubertatea, ca şi descoperirea sexualităţii, proprii şi a Celuilalt, constituie desigur pentru subiect, experienţa cea mai importantă de castrare şi de absenţă. În fapt, adolescentul, care era deja conştient de diferenţa dintre sexe încă din copilărie, percepe brutal caracterul radical al acestei diferenţe, fiind constrâns să se poziţioneze din punct de vedere sexual, să se identifice la masculin sau feminin, şi deci să renunţe la una dintre ele. Această primă pierdere este dublată de percepţia că obiectul dragostei – persoana de celălalt sex – este parţial absentă.

În copilărie, subiectul crede că odată cu ieşirea din complexul lui Oedip, mai târziu, când va creşte, partenerul de celălalt sex va deveni, în fine, obiectul găsit al plenitudinii, al plăcerii absolute, al fuziunii cu obiectul (Lesourd), ori, ceea ce descoperă adolescentul, este că cele două genuri sexuale nu sunt asemănătoare cu două piese prefabricate care se potrivesc perfect. Întâlnirea lor este întotdeauna imperfectă, întotdeauna supusă reelaborării.

Caracterul insuportabil al acestei singurătăţi trăite de subiect, care demonstrează castrarea radicală a raportării sexuale la celălalt, se poate exprima în numeroase maniere: ezitare sexuală (Rassial, 1996) referindu-se la identitatea de gen, experienţe homosexuale, alternanţă între poziţionările masculină şi feminină, dismorfofobii, negare a sexualităţii, anorexie, etc.

Această elaborare a singurătăţii în faţa celuilalt sex poate să aibă, în egală măsură, ca repere, locurile de întâlnire ale adolescenţilor. Mai mult decât atât, regăsim acest joc al prezenţei – absenţei la care se pretează adolescenţii, pentru a se obişnui cu întâlnirea cu obiectul sexual (flirtul în special).

Discotecile şi cluburile par a fi locurile cele mai privilegiate unde se desfaşoară acest joc. Aceste spaţii, în esenţă adolescentine, sunt uneori locuri favorabile întâlnirii cu Celălalt, alteori locuri unde aceste întâlniri sunt împiedicate a avea loc. Aceste obstacole ale întâlnirii sunt materializate prin saturarea senzorială a mediului înconjurător: întâi de toate, nivelul sonor al muzicii care face dificilă orice discuţie, apoi ecranele care difuzează diaporame, spoturi de lumini, consumabilele (băuturi, ţigări, droguri), telefoanele mobile (care permit evadarea din relaţia prezentă cu ocazia unui SMS sau a recepţionării unui apel). Spaţiul intermediar între Subiect şi Ceilalţi este de asemenea saturat, ceea ce-l asigură de capacitatea sa de a fi singur în prezenţa Obiectului. Nici o tăcere, nici un „timp mort” din acest spaţiu senzorial saturat ca acela al discotecii, nu va putea scoate la iveală angoasa vie pe care o poate suscita întâlnirea cu Celălalt în această perioadă a vieţii. În paralel, aceleaşi elemente care autorizează fuga sunt, în egală măsură, utilizate pentru a permite apropierea :
suntem de exemplu obligaţi să vorbim la urechea interlocutorului din cauza muzicii prea puternice, putem cere o ţigară, oferi o băutură … . Aceste locuri de ieşiri adolescentine, autorizând uneori apropierea alteori îndepărtarea, permit aceluia care încearcă să-l întălnească pe Celălalt portiţe de scăpare, prin care să îşi regăsească propria singurătate.

O formă extremă a acestui spaţiu paradoxal este constituită de adepţii stilului rave (Vivès, 2006) sau mai nou, emo, la care, prin tradiţie, trăirea subiectului este auto-centrată şi toată miza jocului pentru tineri este „de a fi singuri dar împreună” . Aceste reuniuni, pe care tinerii le caută pentru „comuniune fără comunicare” evocă ceea ce Melanie Klein descria în 1963 ca sentiment de singurătate. După psihanalista britanică, în fapt, orice subiect experimentează, pe durata vieţii, un sentiment de singurătate intrinsec vieţii subiective, legat de nostalgia unei relaţii cu Celălalt în care nu există necesitatea de comunicare. Aceasta relaţie mitică, niciodată pierdută, va fi relaţia cu mama bună din copilăria mică, o relaţie de înţelegere reciprocă, absolută şi imediată, fără cuvinte, ceea ce caută fiecare dintre noi în relaţiile sale sociale, amicale, de dragoste, un ideal al singurătăţii partajate.

 

Rătăcirea juvenilă: o căutare de loc 

<< Ce presupune „Căutarea Graalului” la adolescent? Amintirea pe care eu o păstrez despre acest poem epic este aceea că el relatează asumarea triumfală a Sinelui de către adolescentul care trebuie să fie supus la probe şi să le depăşească înainte să-şi părăsească fortăreaţa şi să plece să cucerească, uneori dragostea, alteori imposibilul >> Annie Birraux.

Copilul este încă prea dependent de părinţii săi care uneori sunt protectori, alteori ecran în faţa lumii. Adulţii au ei înşişi responsabilităţi, ceea ce îi determină să-şi circumscrie alegerile şi câteodată, curiozitatea. Căutându-şi locul, pentru a se construi pe sine, adolescentul umblă cu paşi mari de colo până colo pe teritorii atât reale cât şi imaginare. De exemplu, în cartierele populare, în casele şi intrările imobilelor, se joacă aceste distorsiuni între spaţiul interior şi exterior, privat şi public, invizibil şi vizibil, între imersie şi apropiere, între excludere şi integrare… Societatea noastră contemporană a fost frecvent calificată, în primul rând de doctrinele socialiste, ca fiind din ce în ce mai individualiste. Acestei afirmaţii, un pic peremptorii, preferăm pe aceea a lui Maurice Godelier care le descrie ca spaţii de izolare ale individului. Această izolare şi corolarele sale – sentimentul de abandon, impresia de a nu fi prins rădăcini nicăieri – vor acţiona într-un număr important de conduite de risc la tineri.

Fiecare căutare adolescentină este singulară. De exemplu, putem compara între ele : rătăcirea cvasi-imobilă a tinerilor din cartierele populare, rătăcirea suferită ca urmare a condiţiilor precare, rătăcirea nocturnă a minorilor care cer ajutor social sau protecţie judiciară, rătăcirea activă a unui public în general post-adolescent şi în ruptură revendicată, rătăcirea sexuală a câtorva împătimiţi de rafting pe fluvii impetuoase? Etimologia poate să ne ofere piste propice pentru elaborarea unei tipologii. Fuga relevă sustragere, o plecare subită, bruscă.

Rătăcirea ia iniţial forma dezavantajată a unei aventuri, fără scop precis, fără direcţie, ici şi colo, cu riscul de a se pierde, de a se înşela. Dar ele demonstrează, înainte de toate, incertitudinea şi deficienţa. Doresc aici să evoc trei puncte de reper, care, asemeni unor bărci ancorate într-un golf cuprins de furtună, plutesc în derivă în acelaşi teritoriu al adolescenţei: fuga pulsională, zona ca strategie de dispariţie şi călătoria formatoare.

Francois Chobeaux a fost unul dintre primii autori care a subliniat în 1996 numărul impresionant, la nivelul anilor 1990, de adolescenţi şi tineri adulţi în rătăcire activă, în ruptură socială. Cea mai mare parte dintre ei nu sunt exemplare ale clasei sociale defavorizate. El îi numeşte nomazii vidului. Îi întâlnim în mod obişnuit în preajma reuniunilor festive, a manifestărilor muzicale. Câteodată aleg o viaţă marginală pentru a câştiga un sentiment de mai mare libertate. Impresionantă este elaborarea pe care, finalmente, rătăcirea  i-a permis să o facă: în afara unui cadru tangibil, nu există nici un spaţiu de libertate posibil. În societăţile modernităţii avansate, de mai bine de jumătate de secol, această tranziţie de la copilărie la viaţa de adult se prelungeşte şi se ritualizează din ce în ce mai puţin. Din start, imaginarul dispare. Nu mai trecem cu atâta uşurinţă, de exemplu, din spaţiul interior, al maternalului, în spaţiul exterior, al lumii adulţilor. Rătăcirea supune adolescenţa precum inconştientul locuieşte umanul. Există un mit al adolescenţei, iar Marcel Proust a enunţat că acesta a fost „singurul timp care i-a adus ceva”. Rătăcirea este o formă absolută a acestui entre deux (dintre Sine şi Celălalt) care defineşte, atât de perfect, spaţiul şi timpul adolescenţei.

Pentru tradiţiile islamice şi iudeo-creştine, a deveni adult înseamnă nu numai a-ţi părasi tatăl şi mama, ci, în egală măsură, să faci din asta cel mai bun mod de a-i onora. Fiecare zbor este periculos, fiecare zbor este înălţător, în timpul acestui prim zbor o parte sunt mai temerari, mai precoce ca alţii.

 

Rătăcirea, o figură a dispariţiei

Dacă perioada adolescentină este o rătăcire de sens pornind de la o lungă căutare de Sine, pentru mulţi dintre ei ea devine o rătăcire în spaţiu în lipsa unui loc unde să trăiască, familia lor neavând frecvent posibilităţi să le furnizeze supravieţuirea. Rătăcirea este o cronicizare a fugii, aceşti tineri trăiesc cu fantasma de a scăpa oricărei constrângeri, de a fi liberi, de a consuma după propria lor plăcere produse ilicite (Chobeaux, 2004). Nu sunt tineri neapărat condamnaţi să trăiască în stradă ca numeroşi alţii mai vârstnici, deveniţi oameni ai străzii („clochards”); ei au fost exilaţi de către familia lor, şcoală, liceu, universitate sau de la locul de muncă. De o mare fragilitate narcisică, ei sunt „jupuiţi de vii” şi reacţionează la cea mai mică contrarietate. De manieră generală, ei dau cuplului parental imaginea unui tată natural sau  vitreg absent ori tiranic şi a unei mame iertătoare ori tolerante. În loc să se acroşeze la  lume cu un sentiment de securitate şi de stabilitate, neprimind niciodată sau pierzând securitatea ontologică, ei sunt într-o cădere interminabilă în spaţiu, la orizontală, nimic nu vine să le pună o limită de sens care să le permită să prindă rădăcini în existenţa lor. În afara faptului de a fi susţinuţi şi conţinuţi, ei gonesc peste tot şi pământul nu mai ţine sub paşii lor. Ei nu încetează de a se pune în mişcare pentru a opri căderea. Ei se agaţă de spaţiu pentru a putea trăi. Eu mă mişc pentru a mă mişca, nimic altceva; când mă opresc devine insuportabil după două zile… , îmi declara un adolescent. În stradă, ei simt mai putin suferinţa decât în familia lor, se găsesc mai la adăpost,  într-un proces de eliberare, de tranziţie spre altceva care se defineşte mai degrabă ca fiind negativ în opinia părinţilor.

Frecvent, tinerii în rătăcire sunt în ruptură de filiaţie, ei nu ştiu care le este genealogia şi confuzia spaţială nu este decât prelungirea confuziei date de sentimentul de identitate. Mulţi dintre ei iau sau acceptă o poreclă, acest lucru traducâdu-se ca o naştere la un alt statut, un jurământ de credinţă la o altă „familie”. Maniera de a se de-naşte şi de a se auto-crea presupune refuzul acelora care l-au adus pe lume. Îşi şterg trecutul şi îşi fabrică un nou ambalaj, o piele nouă abordând tatuaje sau piercing. Într-o formă de bravadă, ei fac din existenţa celorlalţi un fel de obiect, ei denunţă închiderea în rutine, constrângerile sociale, ipocrizia lumii şi revendică libertatea ca o alegere personală, uitând suferinţele care i-au provocat fuga, şi apoi rătăcirea. Ei se definesc uneori printr-un discurs despre libertinaj care ridică în slăvi parcursul lor. Pornind de la o relaţie dificilă cu părinţii, de la absenţa lor afectivă, frecvent de la o deşcolarizare, o depresie adolescentină rău văzută de către anturaj, condiţiile sunt reunite pentru a favoriza ruptura definitivă şi angajarea tânărului pe un drum presărat cu dificultăţi. El trăieşte o rătăcire dureroasă, chiar dacă momente de plăcere apar uneori. Rătăcirea este în mod esenţial umană, oraşul fiind cel mai propice pentru dispariţia de Sine în anonimat.

 

Punerea la încercare a corpului

Realitatea este dură, ea implică frigul, foamea, promiscuitatea, lipsa somnului, alcoolul, drogurile, toxicele, violenţele în interiorul adăposturilor sau în stradă, relaţiile sexuale mai mult sau mai puţin consimţite, frecvent fără contracepţie. Majoritatea tinerilor străzii au tutori farmacologici, deci ei sunt din start consumatori (alcool, heroină, cocaină, cocktailuri de medicamente, psihotrope, etc). Animaţi de dorinţa de a se dizolva în absenţă, într-o confuzie nu numai de repere- temporale şi spaţiale- ci şi a identităţii însăşi, ei trăiesc cel mai frecvent într-o constantă devalorizare a propriului corp, fie ca urmare a evenimentelor anterioare (incest, violenţă sexuală sau psihică, etc),
fie ca urmare a modului lor de existenţă. Corpul devine un simplu instrument de supravieţuire: detaşat de sine, el nu mai este locul ireductibil al identităţii. Prostituţia devine un mijloc de a-şi plăti, zilnic, produsele ilicite. Promiscuitatea aşezărilor obligă la relaţii sexuale, de multe ori cu parteneri diferiţi, care nu sunt întotdeauna doriţi, „corpuri pubelă”. Pentru rătăcitorul care nu se simte bine în pielea sa, propriul corp nu mai reprezintă un loc de investiţie, cât mai degrabă o povară incomodă şi dureroasă, şi acest lucru din cauza modului său de viaţă, a frecventei absenţe de îngrijiri şi datorită consecinţelor fizice ale apetenţei sale pentru alcool şi alte toxice pe care le consumă abuziv. El este confruntat cu probleme de malnutriţie, infecţii, accidente rutiere, la care se adaugă problemele neurologice ce apar ca urmare a ingerării de produse toxice, sau, mai mult, de derivaţi psihodisleptici.

 

Rătăcirea, între timp şi spaţiu

Tinerii străzii nu au nici o intimitate, nici un refugiu: ei trăiesc în locuri abandonate şi, în cea mai mare parte a timpului, în spaţiul public, sub privirea Celorlalţi. Ei sunt în permanenţă într-un exterior care face dificilă elaborarea unei lumi interioare, a Sinelui. Imposibilitatea de a locui spaţiul în afara rătăcirii, de a găsi efectiv un domiciliu, antrenează imposibilitatea de a locui timpul. Sunt circumstanţele cele care determină faptele zilei. Ei se găsesc în acest spaţiu fără loc unde nu există decât treceri pasagere. Nici fugari, nici oameni ai străzii, ei trăiesc în apartamente sau case abandonate şi transformate în refugii, în beciuri, în proximitatea gărilor, adică în non-locuri.

Fără îndoială, pentru numeroşi dintre ei, este vorba despre o alegere de viaţă care se traduce prin bricolaje ingenioase cu scopul de a se organiza, economic vorbind, pentru a rămâne la limită: împletire de păr, tatuaje, pearcing, fabricare şi vindere de bijuterii, spectacole de stradă ca jongleria, descurcăreţi care vând bucată cu bucată dozele de bere şi alte produse (marihuana, extasy, medicamente, etc.) pentru a procura un mic beneficiu. Alţii, mai puţin organizaţi, cerşesc în stradă, în gări; ei se instalează cu câinii lor pentru a cerşi pasagerilor, rămânând cu orele imobilizaţi, într-o atitudine de implorare sau lăsând o pancardă să vorbească în locul lor.

Strada este un loc de trecere unde ei se închistează. Aceşti tineri nu reuşesc să evadeze, ei rămân în trecere atâta timp cât nu  găsesc un loc de care să se ataşeze. Spaţiul lor psihic nu este suficient elaborat, locuibil pentru a hrăni un sentiment de apartenenţă la un loc precis. Ei sunt importaţi într-o temporalitate în suspans, dar fără atenţionare, fără posibilitatea de a fi actorii propriului lor timp. Nu au acte de identitate, nu au prins niciodată rădăcini în existenţa lor. Rătăcirea devine, ea însăși, propriul său sfârşit. Ei nu au găsit lăcaşul lor de oameni şi se stabilesc în sânul unei lumi unde nu încetează să-şi amâne naşterea. Trăiesc între spaţiu şi timp, suspendaţi între Sine şi Celălalt, fără intimitate personală. Lumea nu este nimic pentru ei, identitatea le rămâne ea însăşi ezitantă, în permanenţă pe cale de a se cristaliza, oricum o bătălie pierdută. Locul Sinelui în lume, a unui univers interior faţă de acela construit prin social se chinuie a-l stabili, în lipsă de investiţie faţă de Unul sau faţă de Altul. Rare sunt relaţiile de cuplu durabile, cu excepţia câtorva, sau de amiciţie care să reziste multiplelor probe ale străzii. „Problemele care li se pun în spaţiile urbane sunt acelea de a camufla absenţa mijloacelor de trecere între exterior şi interior. Rătăcirea se învârte în cerc, până este plonjată într-un spaţiu non-orientabil, adică un spaţiu recurbat pe el însuşi, la maniera la care nu putem distinge interiorul de exterior” (Goldberg, Gutton, 1996). Ei se situează între trecut şi prezent, în non-timp, importaţi într-o cădere interminabilă a prezentului. „ A trăi într-un prezent etern demonstrează faptul că moartea, ca limită, nu este simbolizată„. Conduitele lor excesive nu au repere şi nici limite. Putem spune că excesul le guvernează viața” (Jeffrey, 2003). Existenţa lor privată de absenţă le permite să se confrunte cu o realitate suprainvestită şi să-şi ocupe locul. Vidul străzii nu exercită asupra lor nici o presiune. Tânărul este într-o dezinserţie socială, „în suferinţă”, aşa cum o scrisoare nu are trecut destinatarul. Reluând noţiunea de toxicomanie fără obiect a lui Ferenczi, Goldberg şi Gutton în 1996 evocă în scrierile lor o adicţie la spaţiu, observând atât abilitatea tinerilor de a parcurge spaţiul cât şi incapacitatea lor de a suporta aşteptarea, o elaborare stereotipă. Ei depind de drum, proiectul lor este întotdeauna orizontul.

Suprainvestirea spaţiului conduce la dificultatea de a locui propriile lor gânduri. Eul le este insuportabil, acolo unde non-Eul, indiferenţa străzii, este singurul spaţiu de locuit. Rătăcirea traduce voinţa de a dispărea. Tinerii rătăcitori se situează întotdeauna în afara Sinelui pentru a nu da nimic din ei înşişi. Trăiesc sub privirea celorlalţi şi sunt, întru totul, la suprafaţa lor înşişi. În imposibilitatea de a construi un spaţiu psihic mai larg, ei sunt condamnați la o rătăcire în afara psihé-ului, devenit prea insuportabil. Rătăcirea devine astfel o manieră de a ţine întotdeauna la distanţă un for interior prea dureros şi de a privilegia spaţiul în detrimentul timpului, deplasarea împotriva proiectului, în locul gândirii, de a amorţi dorinţa în satisfacerea anevoioasă a nevoilor fiziologice zilnice, fără a căuta ceea ce este în subsidiar.

Rătăcirea este o rănire a timpului – timp pe care îl putem parcurge fără ca el să impună o direcţie iar pentru a locui timpul trebuie să ne unim cu istoria noastră personală într-un sentiment de evidenţă. Timpul este, în fapt, o permanentă confruntare cu Sinele, o luptă corp la corp cu ambivalenţa lumii. Rătăcirea reprezintă o spitalizare a timpului în scopul de a-i dezamorsa ireversibilitatea şi de a-l face un obiect controlabil; spaţiul devine, de asemenea, o renunţare, aceea  de a opri trecerea. Dacă timpul scapă oricărei tentative de a-l controla, nu la fel se va întampla şi cu spaţiul, iar pentru tânărul rătăcitor care nu are alte proiecte, singura formă suportabilă de durată este aceea care priveşte imediatul. Drumul îi comandă acţiunea; are nevoie de avansare pentru a nu se nărui, de aici imprevizibilitatea. Încremenirea ocaziei aduce după sine o nouă pornire, fie că este vorba de instalarea într-un nou aşezământ, fie de ruptura brutală de vechii amici după descoperirea unui furt sau, mai mult, în urma unui conflict pe un anumit subiect.

 

Naivitatea

Rătăcitorii rămân în permanenţă pe firul raţiunii, surprinşi de ceea ce noi numim inocenţă, acea formă de demisie de Sine în gândirea unei existenţe care nu mai este aici decât prin supradimensionare şi dovedită de imposibilitatea de a fi (un) Individ şi de a se investi el însuşi ca Subiect al Existenţei sale„ (Le Breton, 2000). Jocul cu moartea este aici mai puţin o tentativă de creație de Sens, cât mai degrabă o renunţare la luptă, o conduită de risc prin absență mai degrabă decât printr-o exteriorizare spectaculoasă, căutarea dispariţiei, a ştergerii, jocul cu moartea nu prin exces, ci prin absenţă. Conjură sentimentul insignifianţei lor printr-un discurs care nu dă câtuşi de puţin iluzia că ei vor sa îşi revendice condiţia. Îşi umplu vidul prin utilizarea a nenumărate toxice asociate cu alcoolul, fără însa a căuta să plutească sau să-şi procure senzaţii tari; ei caută, mai degrabă, absenţa, coma. Putem vorbi, în ceea ce-i priveşte pe rătăcitori, de conduite de risc?. O conduită de risc nu înseamnă numai căutarea unei simple intensităţi a lui a fi sau a unei provocări pentru a se impune într-o lume problematică, ea naşte de cele mai multe ori indiferenţă atunci când retragerea în afara existenţei devine prea sensibilă şi când gustul pentru viaţă nu valorează mai nimic (Le Breton, 2002). Preţuirea propriei persoane se confundă cu tonul de gri al unui cotidian fără orizont sau marcat de durere. Indiferenţa faţă de sine provoacă expunerea la un pericol care nu mai este perceput ca atare din dezgust. Această indiferenţă este forma inconştientă a unei voinţe- mai puţin de a muri cât de a nu mai fi aici-, naivitatea mergând până la anihilare. Legatura cu Celălalt este întotdeauna provizorie şi ţine de circumstanţe: o lume de „amici” întoteauna noi, în care relaţiile nu sunt fondate pe durată, ci pe convenienţe de spaţiu .

Datorită modului de viaţă, le este dificil să se implice într-un angajament de durată.

Un număr important intră, în egală masură, într-o mişcare bine organizată de „travellers” (ce au luat naştere în ultimii ani în jurul muzicii techno). Sunt grupuri structurate, solidare, care ajung să concilieze gustul libertăţii cu acela al străzii şi al angajamentului în „tecknivals” care implică o anume integrare socială. <<Având o capacitate de autonomie materială şi tehnică, ei nu se încorsetează de reguli sociale iar mulţi dintre ei trăiesc în piraterie în societate>> (Chobeaux, 2004). Nomadismul întâlneşte un mod de viaţă care permite o instalare durabilă şi propice în interstițiile societăţii, pornind de la organizarea de free parties.

 

Rătăcire şi vid

Rătăcirea este uneori obiect de respingere, alteori de fascinaţie pentru societatea contemporană.

Putem defini rătăcirea ca o deplasare fără direcţie determinantă. Din această definiţie se desprinde ideea ca rătăcirea este uneori în concordanţă, alteori în discordanţă cu societatea actuală. În fapt ea este caracterizată prin mobilitate (Yonnet, 1986): asistăm la o creştere exponenţială de deplasări în scopul de atinge UN SENS. Inspirându-l pe Max Weber (1971), acesta a vorbit de deplasare „în finalitate”. Traficul se accelerează fără încetare, din multiple cauze, în special activităţile profesionale, viaţa de relaţie şi chiar agrementul. Această augmentare  neîntreruptă de deplasări merge până la episoade de paralizie şi momente de saturaţie care ne incită să ne punem întrebarea dacă acest du-te-vino neîncetat este realmente raţional. În tot cazul, el pare puţin rezonabil. Fără îndoială reprezintă, înainte de toate, dacă vom continua să ne referim la Weber, deplasări „în valoare”, unde faptul de a te mişca comportă în el înşuşi propria sa justificare. Deplasarea în valoare poate să se inverseze în deplasare fără valoare. În această compulsiune la mişcare se exprimă o tendinţă bruscă pentru a se agăţa la gândire într-o ambianţă care nu şi-a ţinut promisiunile şi, în filigran, teama că următorul loc nu va fi un antidot mai bun la morozitatea secretată de industria plăcerii. Aşadar, ne mişcăm pentru mişcare, pentru a scăpa, deoarece a devenit penibil, dificil sau insuportabil de a rămâne. Există, în egală măsură, o sistematizare a mobilităţii care duce la opusul efectului scontat, producând derive şi rătăciri, amalgam de hazard, indiferenţă şi dezgust.

Rătăcirea reprezintă o mobilitate împinsă până la limită la care ea-şi pierde caracterul pozitiv şi se întoarce într-o căutare indeterminată şi interminabilă. Acest fenomen poate lua astăzi, sub auspiciile science-fiction sau ale drogului, proporţii cosmice. Inversul mobilităţii este în egală masură şi inversul achiziţiilor, a formării şi a iniţierii, deci inversul unei tematici recurente a literaturii româneşti, inversul unui imaginar al progresului şi al pozitivităţii. Aici se manifestă atracţia pentru vertijul vidului, vezi diferite experienţe de disoluţie de Sine.

O rătăcire culturală şi relaţională se dezvoltă, de asemenea, într-un context în care pleiada de oferte se traduce prin atitudini de „zapping” unde accelerarea peremtoriului devalorizează rapid lucrurile de care am fost ataşaţi. Profuzia posibilităţilor este frecvent prezentată ca favorabilă libertăţii individuale. Mulţi tineri vor merge de la un concert la altul, de la o petrecere la alta, dintr-o excursie într-alta, dintr-o relaţie într-alta, rătăcirea fiind deci legată de imposibilitatea de a găsi în aceste episoade succesive ceva care să-i reţină atenţia. Aceste reflecţii nu ne conduc până acolo încât să prevedem situaţiile de rătăcire ca stări de plecare, defazate în raport cu obisnuinţele vieţii cotidiene individuale şi colective contemporane, cât mai degrabă ca o prelungire a logicii care va merge de la mobilitate la finalitatea mobilităţii în valoare şi la mobiliate fără valoare. Numeroşi tineri au tendinţa să urmeze acest mod greşit de a gândi. Cum putem înţelege această afinitate între rătăcire şi o parte a tinereţii?

 

Sentimentul de vid

În discuţiile cu tinerii pe tema conduitelor de risc, ei evocă frecvent o plictiseală recurentă, pe care caută să o combată. Această plictiseală va face ecou la o impresie de vid care câştigă ansambulul existenţei.

 

Condiţia copilului în societatea contemporană

Astăzi, mulţi tineri rămân în suferinţă în pragul vieţii. Ei sunt menţinuţi într-o stare sui generis unde dispun de caractere fizice de adult, dar nu şi de statutul, de prerogativele şi de mijolacele lui materiale.  Ei se plâng de a nu fi putut realmente participa la decizii în ceea ce-i priveşte. Ei vin să pună în discuţie ceea ce numesc voluntar „sistemul” care va fi străin, ostil sau indifirent faţă de preocupările lor şi un amalgam de inegalităţi, discriminări şi ipocrizii. Asemenea deficienţe nu sunt ele cele care să disipe dezgustul faţă de Celilalţi şi faţă de Sine însuşi?.

Tinerii sunt sensibili la contradicţii, la ezitări sau la incertitudinii ambientale. În zilele noastre, trebuie sa faci proiecte şi să trăieşti momentul, să rămâi tu însuţi şi să şti să te adaptezi, să poţi să te impui şi să fii respectat de apropiaţi. Această dublă constrângere suscită perplexitate. Cum să conciliem incitaţiile la consumerism şi necesitatea de a ne procura mijloacele de supravieţuire? Pentru aceia care transgresează interdicţiile, nu sunt ei cei care în mod obişnuit sunt condamnaţi, fascinând media care le furnizează celebritatea? Tinerii nu pot fi decât dezorientaţi de ambivalenţele care îi privesc. Ei văd în toate părţile manifestările unei veritabile obsesii a tinereţii în timp ce sunt în permanenţă reduşi la o poziţie de subordonare. Cum îi ajută acest lucru să avanseze în viaţă?

Societăţile noastre sunt traversate de tendinţe, de valori, de interese diverse. Ele sunt caracterizate de o complexitate ireductibilă, prin specializarea funcţiilor şi prin multitudinea mijloacelor. Este dificil să pătrunzi într-un asemenea mediu. Între dorinţă şi satisfacerea ei se insinuează condiţiile, dificultăţile, sinuozităţile. Ca numeroşi alţii de vârsta lor, mulţi tineri au dificultăţi de a se regăsi în labirintul epocii noastre. Ei sunt tentaţi să se ralieze la o microsocietate mai puţin diferenţiată, derutantă şi anxiogenă. Grupul de egali oferă un cadru asigurator de reguli, probe şi de ritualuri proprii. Afiliaţia la o bandă le permite demonstrarea unei fidelităţi mutuale, de a cunoaşte exaltarea pericolului partajat, de a pune în scenă rivalitatea cu alte grupuri. Facilitatea de acces la Sine contribuie, în egală măsură, la ranforsarea ataşamentului exclusiv al unei familii, al unui cartier, al unei comunităţi.

Alţi tineri se afundă într-o izolare zdrobitoare şi se complac în bule virtuale care maschează vidul existenţei şi permit pariele informaţionale, aventura şi întâlnirea prin intermediul trucului informatic. Dificultatea pe care o întâmpină mulţi tineri este aceea de a se situa şi a se orienta în lumea înconjurătoare, ceea ce poate conduce la diferite forme de repliere pe ei înşişi şi la o retragere din sfera publică. În anii ’90
a apărut în Japonia un fenomen care radicalizează această tendinţă şi care tinde să ia amploare: hikikomori. Sunt tineri, cel mai frecvent de sex masculin, care se închid deliberat în camera lor, cea mai mare parte a timpului, în faţa unui calculator. Aceşti tineri adulţi care limitează, pe cât posibil, contactul lor cu lumea exterioară, sunt întreţinuţi de familii care le furnizează alimente şi se străduiesc frecvent să ascundă situaţia. Numărul lor este evaluat la aproape un milion şi acest mod de viaţă este pe cale să se răspândească şi în alte ţări dezvoltate.

 

Funcţiile ritualurilor de tranziţie în inima vidului psihic 

Mişcările vieţii şi ale morţii la adolescent

Refulaţi de putinţă, menţinuţi într-un no men’s land politic, tinerii sunt neutralizaţi. Dar moartea dă târcoale. Delicte, crime, manipulări (pedofilie, terorism) sunt pe scară largă propuse de către lumea adulţilor. Tinerii nu sunt înarmaţi suficient de mult astăzi pantru a se apăra. Protecţia interioară relevă munca psihică ce constă în interiorizarea tuturor relaţiilor experimentate cu adulţii sau egalii: locul fiecăruia, rolul limbajului, accesul la simbolic, analogie, metaforă, metonimie, dorinţă, atenţie, satisfacţie. Există strategii diferite pentru a câştiga războiul maturizării. Ritualurile de trecere, în universalitatea lor, în constanţa lor, au în toate civilizaţiile această funcţie: ei depăşesc individul-materialitate pentru a-l transforma într-un subiect, membru al unei culturi şi al unei societăţi. Ritualurile opresc timpul asupra unui moment cheie partajat de toţi şi care marchează trecerea către un alt timp, mai mult interior, până ce el se înscrie într-o cronologie. Ritualurile „ordonează” societatea şi individul, integrând discontinuitatea şi continuitatea (oprirea imaginii şi punerea în legătură a diferitelor etape ale vieţii).

 

A pierde pentru a crede

Adolescenţa este la originea unei faze intermediare. Trecere între copilărie şi vârsta adultă, tinereţea, necesită o serie de ritualuri, este vorba despre ritualuri de tranziţie. Funţia lor este de a facilita separarea de grup a copiilor şi reagregarea la un nou grup de apartenenţă, acela al adulţilor, ori, în timp, această fază s-a prelungit şi ritualurile sale s-au diluat, nemailăsând tinerilor posibilitatea de a se separa definitiv de această copilărie în care ei se menţin, cu împovărătoarele lor corpuri de adulţi. Orice ritual de trecere este legat de moarte. Este vorba despre o moarte în sensul figurat, dată de pierdere şi de renunţare. Pierderea priveşte avantajele copilăriei: gândirea magică şi omnipotenţa dar şi dragostea necondiţionată a copilului purtată părinţilor protectori în orice circumstanţă, exersând scuze, ţintind fără încetare concilierea.

Renunţarea la toate acestea nu este simplă, cu atât mai mult cu cât, paradoxal, grupul de părinţi agasează prin rutina sa, prin adeziunea sa la sistem şi prin asigurarea viitorului. Copilul care moare induce un travaliu de doliu pe care tânărul nu este pregătit să-l facă. Are nevoie, în fapt, să recunoască dificultăţile legate de momentele de vid, de singurătate, de acelea în care energia este imensă şi fantasmele de dominare sunt la apogeu. Tânărul se teme să-şi arate slăbiciunea şi confuzia în timp ce corpul său este martorul unei maturităţi fizice evidente. El se complace în ceea ce estimează ca privilegii (acelea ale tinereţii), ca libertatea, nonconformismul şi provocarea. Este ruşinos să arăţi tristeţe şi mai ales, dependenţă afectivă.

 

Realitatea morţii

În aceste condiţii, moartea este văzută, pe alocuri, ca o soluţie, ca o ruptură avantajoasă: rapidă, eficientă, radicală în şocul pe care îl provoacă. Suicidul este frecvent evocat de tânăr ca un mijloc de schimbare, el este atrăgător prin pseudo-controlul pe care-l evocă, el dă mai degrabă acces misterului care chestionează adolescentul. Moartea devine deci, ca şi sexul, una dintre tematicile favorite. A testa limitele este un mod de a trece pe celălalt versant şi a suporta trecerea către viaţa adultă. Noile capacităţi fizice de adolescent sunt deci supuse la probe aspre: a sta noaptea până târziu, a mânca mai mult ca de obicei, a bea, a se intoxica… Asumarea riscului alternează cu sfidarea calităţilor morale insuflate de părinţi: transgresii, provocări sociale şi filozofii ezoterice developează chestionări fără final. Nihilismul şi dispreţul pentru legile adulţilor nu sunt străine şi antrenează adeziunea riscantă la sistemele prezentate de  către un guru seducător (secte care ştiu să recruteze tineri ezitanţi şi fragili).

 

Concluzii

Odată confruntaţi cu proba dureroasă a pierderii reale, adolescenţii fie regăsesc forţa de a elabora o depresie, fie rămân larvati şi conduşi la rătăcire în limbile „dintre (cei) doi”, copii neterminaţi sau hipermaturi, adulţi dezgustaţi sau incapabili de a se lua în primire. Exemplul grupului de adolescenţi în doliu se aplică tuturor celorlalte separări de viaţă (alte evenimente majore, delicvenţă, toxicomanie), constituind uneori un palier necesar pentru a tolera trecerea spre vârsta adultă şi renunţarea la copilărie.

 

Bibliografie

  1. Aubert N. (éd.) (2004). L’individu hypermoderne, Paris, Érès.
  2. Bacqué M-F., Gautier C. (1998). <<Deuil et divorce des parents : groupe de soutien psychologique d’adolescents dans le cadre scolaire>>, Neuropsychiatrie de l’enfance et de l’adolescence, 46(5-6) : 350-57.
  3. Bacqué M-F. (2003). Apprivoiser la mort, Paris, Odile Jacob.
  4. Bursztejn C., Misès R., Boussidan G. (1996). <<Isolement et psychopathologie de l’ enfant et de l’adolescent>>, Psychiatrie française,  27 : 75-81.
  5. Camon F. (1987). La maladie humaine, Paris, Gallimard.
  6. Chobeaux F. (1996). Les nomades du vide, Arles, Actes Sud.
  7. Fellous M. (2001). À la recherche de nouveaux rites : rites de passage et modernité avancée, Paris, L’Harmattan.
  8. Freud S. (1996). <<Au-delà du principe de plaisir>>, in CEuvres Complètes, Vol.xv, Paris, PUF,[1920], p. 273-338.
  9. Gibeault A. (2002). <<Processus de symbolisation>>, in Mijolla A., de (dir.), Dictionnaire international de la psychanalyse, Paris, Calmann- Lévy, p.1680-1681.
  10. Goldberg F., Gutton P. (1996). <<L’errance à l’adolescence : une addiction à l’espace?>>. in Ain J., (éd.), Errances. Entre dérives et ancrages, Toulouse, Érès.
  11. Goldsztaub L. (1999).  Le mouvement, dans les processus de symbolisation, dans la pratique sociodramatique, après d’une population délinquante, thèse de doctorat, Université Paris 5.
  12. Goldsztaub L. (2006). << Sociodrame et symbolisation>>, in Lévy M., Goldsztaub L., (dir.), Les dérives de l’oralité, Ramonville-Saint-Agne,  Arcanes- Érès, p. 37-44.
  13. Heidegger M. (1962). Chemins qui ne mènent nulle part, Paris, Gallimard.
  14. Jeffrey D., Le Breton D., Levy J. J. (éd.) (2005). Jeunesse à risque. Rite & Passage, Québec, Presses de l’Université Laval.
  15. Klein M. (1968). <<Se sentir seul>>, Envie et gratitude et autres essais, trad., Paris, Gallimard [1963], p. 121-137.
  16. Lacan J. (1994). La relation d’objet. Le séminaire, livre IV, Paris, Seuil, [1956-1957].
  17. Le Breton D.  (2000). Passions du risque, Paris, Métailié, [1991].
  18. Le Breton D.  (2002a). Conduites a risques. Des jeux de mort au jeu de vivre, Paris, PUF.
  19. Le Breton D.  (2002b). Signes d’identite. Tatouages, piercings et autres marques corporelles, Paris, Métailié.
  20. Le Breton D. (ed.) (2003).  L’adolescence à risque, Paris, Puriel.
  21. Le Breton D. (2003).  La peau et la trace. Sur les blessures de soi, Paris, Métailié.
  22. Lesourd S. (2002).  Adolescences… Rencontre du féminin, Ramonville-Saint-Agne, Érès, [1994].
  23. Lesourd S. (2005).  La construction adolescente,  Ramonville-Saint-Agne, Eres.
  24. Lesourd S. (2006). Comment taire le sujet? Des discours aux parlottes liberales,  Ramonville-Saint-Agne, Érès.
  25. Levi-Strauss C. (1971). L’Homme nu, Paris, Plon.
  26. Maffesoli M. (2006). Du nomadisme. Vagabondage initiatique, Paris, Le Table Ronde.
  27. Oléjarz V. (1992). << Risquer la mort pour vivre. À propos du suicide des adolescents>>, in Lesourd S. (éd.),  Adolescents dans la Cité, Toulouse, Érès, p. 157-162.
  28. Proust M. (1981).  À la recherche du temps perdu. À l’ombre des jeunes filles en fleurs, Paris, Union générale d’édition.
  29. Rassial J.-J. (1996).  L’adolescent et le psychanalyste, Paris, Payot et Rivages.
  30. Sheriff  T. (1999). Le trip de la rue. Parcours initiatique des jeunes de la rue, Centre Jeunesse de Québec.
  31. Touati A. (éd.) (2006). Jeunes. Du risque d’exister à la reconnaissance, Paris, Téraèdre.
  32. Van Gennep A. (1981). Les rites de passage, Paris, Picard, [1909].
  33. Winnicott D.W. (1969). <<Objets transitionnels et phénomènes transitionnels>> , De la pédiatrie à la psychanalyse, trad., Paris, Payot, [1951], p.169-186.