ISSN (print): 2068-8040



prepress / press / postpress

Revista de Neurologie si Psihiatrie a Copilului si Adolescentului din Romania

< Inapoi la lista articole

ROLUL EDUCAŢIEI ÎN DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ


Rezumat:

Introducere: Lucrarea de faţă îşi propune să sublinieze importanţa influenţei exercitate de către părinţi în dezvoltarea emoţională ... Afiseaza rezumatul intreg.



 

INTRODUCERE

Emoţiile servesc ca sistem de alarmă încă de la naştere. Copilul plânge atunci când are nevoie de hrană, atenţie şi dragoste şi râde drept răspuns atunci când nevoile îi sunt satisfăcute. Ca persoane mature, emoţiile încep să dea o formă gândirii şi să o îmbună- tăţească direcţionând atenţia persoanei asupra schimbărilor care ar trebui efectuate. Asemenea unei plante care se adaptează solului bogat sau sărăcăcios, creierul copilului se modelează astfel încât să se adapteze climatului emoţional. De pildă, studiile despre gemeni arată că, dacă un copil ajunge să fie adoptat de un părinte anxios, copilul va sfârşi prin a adopta patternul anxios. Stilul de ataşament al părintelui prevesteşte stilul copilului cu o precizie de aproape 70 %. Mediul familial creează realitatea emoţională a copilului. Copiii sunt hipercon- ştienţi de tensiunile emoţionale din familie. Mediul emoţional nu funcţionează atunci când părinţii pretind că nu s-a întâmplat nimic ci atunci când le spun copiilor că pot face faţă problemelor într-o familie.

MEDIUL FAMILIAL CREEAZĂ REALITATEA EMOŢIONALĂ A COPILULUI MIC

Dacă unui bebeluş i se aplică un regim constant de desincronizare şi nefericire, afirmă D.Goleman în cartea sa “Inteligenţa socială” acesta va învăţa să se bazeze pe orice fel de strategie de calmare care îi vine la îndemână [2]. Unii dintre copii renunţă la nădejdea unui ajutor exterior şi ajung să se concentreze asupra găsirii unor modalităţi de a se simţi mai bine. În versiunea adultă a acestei atitudini regăsim acele persoane care atunci când se simt deprimate se consolează în activităţi precum mâncatul în exces, consumul de droguri, alcool, schimbarea canalelor de televiziune. În plus, cercetările au arătat şi faptul că, până la vârsta de un an, copiii ale căror mame suferă de depresie manifestă acelaşi tipar: o mai mică activitate a lobului frontal stâng.

RĂDĂCINILE EMPATIEI

Stern [3] consideră că, cele mai importante lecţii de viaţă emoţională sunt date în momentele de intimitate dintre părinte şi copil, în acel schimb magic ce se instituie între ei. Dintre toate aceste momente, cele mai importante sunt acelea în care copilul află că emoţiile sale sunt receptate cu empatie, acceptare, într-un proces pe care Stern îl numeşte racordare. În schimb, neglijarea emoţională pare să opacizeze empatia. Există şi un rezultat paradoxal, determinat de un abuz emoţional susţinut şi intens, copiii respectivi putând deveni hiperreceptivi la emoţiile celor din jur, absorbând ca un burete stările celorlalţi. Empatia îşi are originile în copilărie, dar pentru a putea fi păstrată până la vârstele adulte ea trebuie încurajată prin educaţie. Astfel, s-a constatat că sunt mai empatici acei copii a căror disciplină presupune atragerea atenţiei asupra faptului că prin comportamentul lor îi afectează pe alţii: “Uite ce tare ai supărato”, în loc de “Urât din partea ta”. S-a mai constatat că, empatia copiilor este formată şi prin observarea reacţiilor altora atunci când aceştia suferă. Jeanne Segal afirmă că, a creşte într-o familie empatică este ca şi cum te-ai naşte cu o linguriţă de argint în gură: este un avantaj incalculabil[4]. Rădăcinile empatiei se află deci în prima copilărie:

• la numai câteva luni de la naştere sugarii suferă atunci când aud un alt copil plângând, reacţie pe care unii o consideră un precursor timpuriu al empatiei;

• dacă un alt copil se loveşte la deget, copilul de un an îşi va duce şi el degetul la gură să vadă dacă îl doare; • văzându-şi mama plângând, copilul se şterge la ochi, chiar dacă nu i-au curs lacrimi;

• încă de la doi ani, copiii încep să înţeleagă că sentimentele altcuiva diferă de ale lor şi devin mai sensibili la orice aluzie care dezvăluie ceea ce de fapt simte celălalt; în această fază, ei îşi dau seama că celălalt copil are mândria lui şi în consecinţă cea mai bună soluţie pentru a-l ajuta atunci când plânge nu este neapărat să îi acorde toată atenţia;

• jocurile copiilor “de-a grădiniţa” sau “de-a doctorul”, cu transpunerea în rolul educatoarei sau al medicului exprimă modalităţi precoce de desfăşurare a conduitei empatice. Atunci când copilul este mic, bebeluş şi este incapabil să se exprime verbal, este important ca părintele său, în special mama, să-i citească nevoile. Adesea, după ce copilul începe să vorbească, părinţii continuă să creadă că ştiu ce e mai bine pentru copil, în continuare. Astfel, un exemplu ar fi următorul: „Nu poate să-ţi fie foame din nou, abia ai mâncat”. În loc de a invalida sau dicta sentimentele copilului, părinţii care au un coeficient emoţional înalt creează copilului un mediu securizant. Fără această siguranţă, copilul învaţă că nu este în regulă să se exprime sau să aibe anumite emoţii. Există familii care întreţin situaţii conflictuale, fără a oferi un mediu educaţional sănătos. Copilul care provine din astfel de familii poate ajunge într-o fază de saturaţie, la explozii emoţionale, care vor deteriora relaţiile cu cei din jur.

CONSTRUIREA TIPARELOR EMOŢIONALE

Cele mai inadecvate tipare emoţionale de care dau dovadă părinţii sunt după S.Hein următoarele [5]:

• ignorarea tuturor sentimentelor sau a cererilor de atenţie. Astfel de părinţi tratează supărarea emoţională a copilului ca pe un lucru neînsemnat sau enervant, peste care abia aşteaptă să treacă. Ei nu reuşesc să folosească aceste momente ca pe o şansă de apropiere faţă de copil sau astfel încât să-1 ajute să asimileze lecţii de competenţă emoţională;

• a fi prea indulgent. Aceşti părinţi observă ce simte copilul, însă rareori îi oferă o alternativă de reacţie emoţională. Ei se străduiesc să calmeze toate supărările şi vor folosi, de exemplu, tocmelile sau mita pentru a-l împiedica pe copil să fie trist sau supărat;

• manifestarea dispreţului, lipsa de respect faţă de sentimentele copilului, invalidarea copilului prin expresii de tipul: „ nu vreau să te mai aud vreodată că spui asta vreodată”, „ar trebui să-ţi fie ruşine”, „ar trebui să fi fericit”, „ar trebui să fi recunoscător”, „ştergeţi zâmbetul ăla de pe faţă”, „nu vreau să mai aud multe plângeri”, „dacă nu te opreşti din plâns o să-ţi dau eu motive de plâns”. Aceşti părinţi sunt de obicei din categoria celor care veşnic nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă, care sunt aspri în comentarii şi pedepse. De exemplu, pot să interzică orice manifestare a supărării copilului şi să pedepsească şi cel mai mic semn de irascibilitate. Aceştia sunt părinţii care ţipă mânioşi la copilul care încearcă să-şi expună varianta: „Să nu îndrăzneşti să vorbeşti”. Drept consecinţă, copilul va dezvolta dezordini comportamentale, neînţelegându-şi propriile emoţii şi disociindu-se de ele. Un nivel ridicat al inteligenţei emoţionale este în strânsă legătură cu căldura parentală, ataşamentul securizant [6].

Pe măsură ce copilul recunoaşte emoţiile el începe să le eticheteze şi să perceapă relaţiile dintre ele:

• copilul începe să facă diferenţa între a plăcea şi a iubi, între furie şi supărare etc. De exemplu, el învaţă despre legătura dintre supărare şi pierdere. Ajutându-l să recunoască de ce este supărat (spre exemplu pentru că cel mai bun prieten al său şi-a petrecut un timp departe de el), copilul va conştientiza sursa supărării sale;

• copilul învaţă că este posibil să simtă atât ură cât şi dragoste în acelaşi timp faţă de o persoană. Emoţiile tind să se cupleze în lanţ. Furia poate intensifica ura, ura poate fi exprimată şi apoi transformată în satisfacţie sau vină, depinde de circumstanţe;

• pe măsură ce copilul creşte, părinţii îl învaţă să nu-şi exprime anumite emoţii în public: să zâmbească chiar dacă este supărat. Astfel, copilul va internaliza treptat diviziunea între emoţii şi acţiune, între ceea ce simte şi ceea ce face. Copilul învaţă că emoţiile, sentimentele sunt separate de comportamente. Un copil poate învăţa lecţii incorecte despre emoţii: părinţii care-şi evită propriile emoţii sau neagă că sunt supăraţi atunci când se comportă cu ostilitate şi furie. Astfel, refularea emoţiilor datează adesea încă din primele zile sau chiar primele ore de viaţă. Imediat după naştere, bebeluşii sunt conectaţi la ritmul culturii noastre de reprimare emoţională spune I. Filliozat [7]. Deşi sunt incapabili să gestioneze situaţia din punct de vedere afectiv sunt separaţi de mamă încă din primele ore li se impun orare de supt etc. Mai târziu, copilului i se cere să înceteze cu capriciile atunci când vrea să bea dintr-o altă cană decât cea care i se oferă, când vrea să se îmbrace cu anumite haine, când preferă mazărea după ce a anunţat că va mânca piure. Întreaga copilărie i se va cere să se conformeze exigenţelor adulţilor, iar când îşi va manifesta nemul- ţumirea va fi redus la tăcere. Va învăţa curând că nu are dreptul să le răspundă părinţilor sau să le pună întrebări pertinente. Obligaţi la supunere aceşti copii vor deveni adulţi obedienţi care nu mai ştiu să pună întrebări fiindcă totdeauna li s-au dat răspunsuri fără a le da răgazul sau permisiunea de a explora şi a simţi pe cont propriu.

• părinţii îi ignoră sau îi pedepsesc pe copii pentru că-şi exprimă emoţiile sau se supără pe copiii lor atunci când aceştia sunt nervoşi. Învăţând că anumite emoţii nu pot fi împărtăşite, copiii ajung cu timpul să şi le reprime. Camuflarea emoţiilor se face cu preţul unei tensiuni interioare extreme. A exista, a urla, a fugi, a lovi, a îmbrăţişa, toate acestea sunt acte motorii în slujba emoţiilor. De îndată ce simţim o emoţie, metabolismul ne furnizează energia necesară pentru exprimarea ei. Suprimarea emoţională este un efort important pentru organism ce poate conduce la oboseală excesivă care apare la copil. Cercetările arată că atunci când părinţii recunosc emoţiile negative ale copiilor lor, mânia sau tristeţea şi îi ajută să le facă faţă de-a lungul timpului, copiii dezvoltă un control fiziologic mai bun asupra emoţiilor şi manifestă un comportament pozitiv.

Cele mai comune motive pentru care părinţii creează neintenţionat sentimente de insecuritate copilului şi obstrucţionează dezvoltarea emoţională sunt următoarele [5]:

• o lipsă a conştientizării şi o lipsă a antrenării inteligenţei emoţionale a părinţilor;

• necunoaşterea propriilor nevoi emoţionale;

• temerile părintelui de a nu fi un bun părinte, de a nu fi perceput ca un părinte rău, de a-şi pierde respectul, de a pierde controlul asupra copilului, de dezaprobarea propriilor părinţi etc.

CONCLUZII

Dezvoltarea competenţelor emoţionale este foarte importantă întrucât lecţiile emoţionale învăţate în copilărie şi adolescenţă ne facilitează adaptarea, respectiv inadaptarea la mediu. Un nivel ridicat al inteligenţei emoţionale este corelat cu căldura părintească, ataşamentul securizant, rapoarte privind comportamentul prosocial al copiilor în şcoală şi eficienţă managerială [8]. Abilităţile emoţionale încep acasă, cu o bună interacţiune între părinţi şi copil. Părinţii îl ajută pe copil să-şi identifice emoţiile şi să le eticheteze, respectându-i sentimentele şi să le conecteze cu diferite situaţii sociale. Principala victimă a emoţiilor negative este creativitatea şi acest aspect nu poate lăsa indiferenţi nici pe profesori, nici pe părinţi.



Adresa de corespondenta:
magdalena.sandu@gmail.com