IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


REZILIENŢĂ ŞI PSIHOTRAUMATOLOGIE – INTERDEPENDENŢE SEMNIFICATIVE SPECIFICE. REZILIENŢA: REZISTENŢĂ ŞI CEVA CALITATIV ÎN PLUS.

Autor: Ştefan Milea

Sunt prezentate definiţii operaţionale ale unor noţiuni ce gravitează în jurul tandemului psihotraumatologie-rezilienţă.
Se propun două noţiuni noi cea de factor psihotraumatic şi cea de factor cu potenţial psihotraumatic şi se susţine utilitatea lor.
Se afirmă că psihotraumatologia are în cadrul rezilienţei asistate un loc aparte în care abordările sunt subordonate direct particularităţilor specifice ale psihotraumei

A. Introducere.

Rezilienţa şi psihotraumatologia sunt două domenii cu noţiuni de bază ce nu dispun de definiţii unanim acceptate. De aceea vom opta pentru formule operaţionale indispensabile abordării coerente a subiectului. Astfel:

1. Rezilienţa, e un termen utilizat şi în alte domenii. În cel al psihologiei este o noţiune fără un consens unanim acceptat (Manciaux- 2001, Lighezzolo şi Tuchey -2004, Ionescu -2011). La un nivel minimal reprezintă capacitatea de a face faţă situaţiilor adverse din viaţă prin sine însuşi. O formulare mai elaborată şi mai adecvată, subliniază că rezilienţa nu se limitează doar la simpla rezistenţă (cu care nu trebuie confundată) ci are în vedere şi un proces de valorificare a confruntării şi de ieşire din aceasta mai întărit, sau ceea ce Tomkiewicz (2001) numeşte o anumită îmbogăţire a personalităţii iar Pourtois şi col. (2011), neodezvoltare pozitivă. Mai mult, rezilienţa este un proces complex, interactiv, comun şi permanent în sensul că este vechi de când lumea, foloseşte resurse personale şi contextuale, are un caracter universal şi se desfăşoară in interacţiune cu persoanele din jur, cu mediul fizic, social şi cultural. Ea are o formă individuală şi una de grup, o alta naturală şi una numită de Ionescu (2006) rezilienţă asistată.

2. Rezilienţa naturală este capacitatea de a face faţă unor condiţii adverse de viaţă fără un ajutor oferit din afară în acest scop.
3. Rezilienţa asistată. Dacă rezilienţa naturală este cea care conform opiniei lui Ionescu (2011) se desfăşoară fără nici un ajutor oferit de profesionişti, rezilienţa asistată este cea în care procesul este cu premeditare ajutat din afară. Ea începe cu identificarea persoanelor, grupurilor sau comunităţilor cu risc şi cu elaborarea unor programe preventive în cadrul cărora se urmăreşte încurajarea, susţinerea, stimularea şi chiar iniţierea comportamentului rezilient. Demersul este centrat pe:
respectarea, încurajarea şi stimularea dreptului individului de a deţine comanda, a decide ce şi cum trebuie făcut şi a acţiona sanogen conform propriilor sale opţiuni;
identificarea punctelor individuale de rezistenţă, a competenţelor, a persoanelor de sprijin pe care Cyrulnik (2001) le-a numit tutori de rezilienţă, şi a reţelelor sociale de susţinere;
descoperirea şi actualizarea factorilor protectivi, a resurselor existente la subiect şi în comunitate;
stimularea abilităţilor şi a creativităţii;
insuflarea şi stimularea speranţei, optimismului, încrederii şi a stimei de sine;
construirea de relaţii empatice şi a unor condiţii propice ceea ce înseamnă intervenţia asupra familiei, a prietenilor, a anturajului şi a comunităţii inclusiv acţiuni destigmatizante;
stimularea efortului de a căuta şi găsi soluţii proprii de rezolvare a situaţiilor ca şi persoane de sprijin;
căutarea şi oferirea de soluţii accesibile şi formule de rezolvare inclusiv pe aceea de a ierta şi a se împăca cu situaţia;
sfătuirea în ceea ce priveste alegerea soluţiilor optime şi a modului de a le duce la îndeplinire ca şi impulsionarea şi încurajarea în vederea continuări şi finalizării soluţiilor alese;
consiliere, invăţare, ajutor pentru a face faţă dificultăţilor însă fără a fi substituit;
şi nu în ultimul rând, identificarea confruntărilor necesare exerciţiului existenţial, antrenamentului, experimentării succesului şi eşecului, probe şi mijloace ale creşterii încrederii şi stimei de sine şi ale unei rezilienţe autentice.

4. Psihotraumatologia este „ştiinţa care se ocupă cu studiul şi tratamentul leziunilor sufleteşti” (Riedesser şi Fischer -2003/2007).

5. Factor psihopatogen (context sau eveniment). Noţiune deşi foarte larg utilizată, în mod surprinzător nu se regăseşte nici în DEX şi nici în dicţionarele de specialitate accesibile. Considerăm că la modul general ea cuprinde tot ceea prin natura sa, în mod firesc, determină disfuncţii psihobiologice. (Nu spunem tulburări psihice deoarece pe de o parte, ele se află la baza acestora, iar pe de altă parte, tulburărilor psihice le sunt asociate şi alte tipuri de manifestări clinice (somatizările) care mai ales la copil şi adolescent, nu de puţine ori ocupă prim planul tabloului clinic).
Spunem că determină în mod firesc disfuncţii psihobiologice pentru a sublinia faptul că nocivitatea lor este intrinsecă, autentică şi unanim recunoscută de observatori externi spre deosebire de factorii pe care doar subiectivitatea individului îi apreciază ca nocivi.
Noţiunea de factor psihopatogen acoperă două realităţi distincte. Prima din ele este reprezentată de factorii care acţionează patogen prin intermediul unor mecanisme psihologice. Cea de a doua, cuprinde factorii care afectează creierul în mod direct, ca de exemplu agenţii fizici, chimici, biologici, genetici etc.
În cadrul categoriei factorilor care acţionează patogen prin mecanisme psihologice, unii fac parte din categoria celor pe care-i vom numi psihotraumatogeni deoarece, aşa cum vom vedea, pot fi metamorfozaţi în psihotraume .
Alţii, diferiţi de aceştia, folosesc alte căi şi mecanisme psihologice patogene. De exemplu, ei operează insidios, bine disimulat sau oferă beneficii secundare ca în cazul educaţiei hiperprotectoare (Milea 2006), a unor forme de abuz sexual, a stărilor de dependenţă sau a ceea ce, într-o formulare mai generală, Riedesser şi Fischer (2003/2007) numesc sub- şi suprasocializare.

6. Psihotrauma (PT), factor psihotraumatic, traumă psihică (Talaban Andrucovici -1992), traumatism psihic (Lafon -1973, Laplanche şi Pontalis -1988, C Barrois – 1997), sau simplificat, traumă sau traumatism (Popescu-Neveanu -1978, DEX -1984, Sillamy -1996, Chemama 1997), noţiuni sinonime intrate şi în limbajul cotidian nu sunt nici ele suficient de clar individualizate fiind în mod eronat, apreciem noi, confundate cu cea de factor, context sau eveniment psihopatogen (vezi şi Milea -2014).
Pentru Riedesser şi Fischer (2003/2007) traumatizarea psihică se defineşte ca ,,o trăire vitală de discrepanţă între factori situaţionali ameninţători şi posibilităţile individuale de stăpânire, trăire însoţită de sentimente de neajutorare şi de abandonare lipsită de apărare, care produce o zdruncinare durabilă a înţelegerii de sine şi de lume ” . De fapt, psihotrauma este o formă de disfuncţie psihobiologică ce poate fi definită şi ca: trăire (psihică) negativă generatoare de tulburări, construită prin prelucrarea subiectivă a realităţii externe sau interne prezente sau viitoare şi percepută ca sursă a unui prejudiciu apreciat ca inevitabil şi de neacceptat (Milea -2014). Aici, când vorbim de factori interni avem în vedere gânduri, idei, opinii, amintiri, sentimente, propria conştiinţă, pulsiuni etc.
În cazul psihotraumei , între factorii externi sau interni, care se află la originea sa şi ea se interpune subiectivitatea individului, retorta care-i prelucrează punându-şi amprenta proprie pe trei elemente cheie. Ea operează la nivelul evaluării semnificaţiei factorilor externi sau interni, la cel al aprecierii capacităţii individului de a le face faţă (de subliniat) şi fireşte, la cel al aprecierii raportului dintre primele două valori.
Nu este vorba doar de trăiri care se remarcă prin brutalitate, intensitate deosebită, caracter dramatic şi neaşteptat, cum se consideră în mod obişnuit, ci şi de imensul număr al celor care, deşi aparent modeşti, se disting prin: persistenţă în timp, caracter repetitiv, acţiune cumulativă, capacitatea de a se potenţa sau de a se folosi de vulnerabilităţi, perioade critice ale dezvoltării sau de situaţii conjuncturale nefavorabile. Este meritul lui Kahn (1963) şi a lui Keilson (1979) citaţi de Riedesser şi Fischer -2003/2007) de a fi introdus noţiunile de traumă cumulativă, respectiv pe cel de traumatizare secvenţială.
Desigur că la originea psihotraumei se află în primul rând situaţiile sau factorii recunoscuţi ca psihopatogeni. Nu însă toţi şi nu numai ei. Aceasta deoarece pe de o parte, implicarea subiectivităţii face ca, pentru varii motive unii factori psihopatogeni să nu fie metamorfozaţi în psihotraume. Pe de altă parte, aşa cum vom vedea, alţi factori ai mediului extern sau intern, deşi lipsiţi de periculozitate pot să fie în mod eronat plasaţi de către subiectivitatea individului la originea unor psihotraume. Ca atare, definiţia psihotraumei centrată pe implicarea subiectivităţii individului impune delimitarea a două noi noţiuni care pot fi denumite: a – factori psihotraumatogeni şi b – factori cu potenţial psihotraumatogen.
a. Factori psihotraumatogeni. Subliniem, nu psihopatogeni. Noţiunea cuprinde acei factori externi sau interni care pot sta la baza psihotraumelor. Spunem pot sta şi nu stau deoarece, aşa cum vom vedea, nu duc în mod automat la constituirea unor psihotraume. Este o noţiune distinctă. Ea se delimitează de cea de factor psihopatogen şi trebuie delimitată de ea deoarece tot aşa cum nu toţi factorii psihopatogeni sunt şi psihotraumatogeni nici reciproca nu este valabilă. Într-adevăr, de această dată, subiectivitatea, retorta în care se constituie psihotraumele, poate opera discriminări asupra realităţii externe sau interne cu care se confruntă. Ca urmare, în funcţie de individ şi de situaţie, în practică pot fi identificate patru ipostaze diferite.

Prima din ele, cea obişnuită, este reprezentată de confruntarea cu factorii psihopatogeni care întrunind condiţiile sunt transformaţi în psihotraume.

Cea de a doua ipostază are în vedere întâlnirea cu factorii similari cu cei de mai sus, dar care din diferite motive independente de ei, unele cu caracter temporar (vârstă, nivel mintal, prezenţa unor dizabilităţi cognitive, structură de personalitate, context situaţional sau socio-cultural, lipsă de experienţă sau cunoştinţe etc.) nu sunt recunoscuţi de către subiectivitate ca sursă reală a unui prejudiciu insurmontabil şi de neacceptat şi deci sunt minimalizaţi şi chiar ignoraţi. Aceasta înseamnă absenţa constituirii psihotraumei şi a consecinţelor sale patologice. Cu toate acestea, în funcţie de situaţie, unii dintre ei pot angaja alte mecanisme psihopatogene diferite de cele proprii modelului psihotraumatic. Dăm ca exemplu cazul ignorării sau minimalizării fără temei a unor riscuri şi chiar al acceptării lor fără o motivaţie solidă ca în cazul vagabondajului, a participări la acte antisociale, sau a recurgerii la droguri.

Cea de a treia ipostază se referă la situaţiile în care factori autentic psihopatogeni nu sunt şi psihotraumatogeni deoarece, aşa cum s-a menţionat şi mai sus, prin natura lor, fie folosesc alte mecanisme psihologice patogene fie agresează direct creierul.

Şi în sfârşit, cea de a patra ipostază, cea mai aparte, este reprezentată de întâlnirea cu factori ai mediului extern sau intern, lipsiţi de caracter psihopatogen intrinsec, dar pe care uneori, în mod eronat, subiectivitatea îi percepe ca agresori de necontrolat şi-i transformă în psihotraume. La baza fenomenului poate sta prudenţa exagerată, neîncrederea în sine sau lipsa de experienţă sau diferite forme de vulnerabilitate.
b – Factori cu potenţial psihotraumatogen. E o noţiune nouă (Milea-2014) destinată să delimiteze factorii care aşa cum am menţionat mai sus, deşi prin natura lor nu au de ce, sau motive suficiente să fie metamorfozaţi în psihotraume, pentru argumente strict personale, subiectivitatea proprie fiecărui individ îi poate investi în mod eronat cu o astfel de semnificaţie. Altfel spus, ei devin sursa falsă a unei psihotraume numai după prelucrarea lor eronată de către subiectivitatea proprie fiecărui individ, şi numai dacă aceasta le conferă un astfel de statut. Faptul are loc ca urmare a intervenţiei, singure sau în asociere, a patru mecanisme neadecvate şi anume:
a – investirea unei situaţii neutre sau banale cu statut de sursă a unui prejudiciu insurmontabil şi de neacceptat;
b – amplificarea exagerată a semnificaţiei unui pericol altfel controlabil;
c – minimalizarea resurselor, a capacităţii sau a posibilităţii individului de a depăşi situaţia şi;
d – aprecierea eronată a raportului dintre nivelul riscului şi mjloacele de apărare disponibile. Este bine cunoscut şi fenomenul invers în care pericole reale sunt ignorate sau minimalizate de către subiectivitatea individului tot aşa cum aceasta poate accepta conştient riscul şi chiar sacrificiul, plecând de exemplu de la anumite convingeri sau de la speranţa obţinerii unor avantaje fie şi numai într-o viaţă viitoare.
De aici rezultă că, pe de o parte, subiectivitatea diferită de la un individ la altul este cea care pornind de la premize false construieşte şi atestă categoria factorilor cu potenţial psihotraumatogen, îi transformă în psihotraume autentice şi contribuie la marea lor diversitate tematică. Din cadrul ei, fiecare individ în parte alege doar ceea ce subiectivitatea sa crede de cuviinţă. Ca atare, factorii cu potenţial psihotraumatogen pot fi plasaţi în prezent, trecut sau în viitor (în cadrul lor fenomenul anticipării fiind foarte productiv), pot fi total neutrii, sau doar exagerări ale unor obstacole existenţiale ce pot fi depăşite, sau acceptate şi foarte adesea, necesare antrenamentului, creşterii şi dezvoltării normale sau valorizării şi afirmării individului.
Pe de altă parte, factorii cu potenţial psihotraumatogen reprezintă o realitate distinctă în cadrul factorilor etiopatogeni deoarece prin natura lor intinsecă nu sunt nocivi. Faptul îi plasează înafara sferei factorilor recunoscuţi ca psihpatogeni. Tot el îi face să constituie o categorie aparte, făcând notă distinctă şi în cadrul factorilor psihotraumatogeni, deşi din rândul lor fac parte de drept. Se întrepătrund însă şi cu unii şi cu ceilalţi la polul în care şi unii şi alţii se împletesc cu normalitatea şi încercările maturative ale vieţii.

B.
Psihotrauma, un agresor aparte cu particularităţi cu impact specific asupra demersului rezilient
.

Avem în vedere:
l Caracterul de produs al subiectivităţii individului. Trăire şi deci la rândul ei structură subiectivă, psihotrauma este de fapt cauza nemijlocită a tulburărilor care o reprezintă în plan clinic. Aceasta deoarece pe de o parte, subiectivitatea este cea care decide care din elementele realităţii externe sau interne sunt adverse şi dacă şi cum li se poate face faţă în mod onorabil, pe de altă parte, pe filiera eveniment psihotraumatogen à psihotraumă à tulburare, tot ea deţine ultimul cuvânt. De aici rezultă că psihotrauma nu este evenimentul cu care se confruntă individul, ci doar ce şi cât, în urma prelucrării şi evaluării acestuia şi nu în ultimul rând a mijloacelor de a-i face faţă, subiectivitatea individului apreciază că este. Altfel spus, ea este o realitate distinctă, diferită în conţinut şi formă de sursa sa.
l Caracterul strict personalizat. Este o particularitate majoră cu substrat şi semnificaţii multiple. Ea se datorează implicării subiectivităţii individului,instanţă diferită de la un individ la altul, astfel că ceea ce pentru o anumită persoană poate fi o dramă pentru altul este o simplă întâmplare nefericită, o situaţie hazlie sau chiar benefică. La fenomen contribuie:
Personalitatea individului, unde ca variabile intervin moştenirea genetică, calitatea relaţiilor de ataşament din prima copilărie, experienţa de viaţă, opţiunile prezente şi viitoare etc.
Componenta socio-culturală, care angajează normele morale şi valorile sociale la care aderă, relaţiile cu cei din jur şi opiniile acestora, oferta sau lipsa de suport a comunităţii, legislaţia, sentimentele de ruşine şi vinovăţie, inegalitatea socială etc. Este de la sine înţeles că nu sunt puţine situaţiile în care compasiunea celor din jur, ajutorul sau dimpotrivă oprobiul, dezinteresul sau culpabilizarea contribuie direct la profilul şi dimensiunea trăirii.
Gândirea, memoria şi afectivitatea. Acesta este şi el un aspect care deosebeşte fundamental psihotrauma de toate celelalte tipuri de agresiuni. Avem în vedere: aprecierea semnificaţiilor şi a consecinţelor evenimentelor, incărcătura emoţională prezentă sau care a însoţit experienţe anterioare traumatizante, amintirea acestora, evaluarea soluţiilor de rezolvare disponibile şi a capacităţii de a le angaja, alegerea modului de apărare, calitatea capacităţii de a anticipa a gândirii şi nu în ultimul rând posibile distorsiuni ale acesteia sunt cele mai importante variabile implicate. Să reamintim aici şi conceptele de traumă cumulativă şi traumatizare secvenţială menţionate mai sus.
Caracterul personalizat al psihotraumei este cel care conferă identitate factorilor potenţial psihopatogeni. La rândul lor aceştia atestă caracterul personalizat al psihotraumei.
l Neconcordanţe temporale specifice între momentul prezenţei factorului psihotraumatogen şi cel al constituirii psihotraumei. Este vorba de fenomenele de temporizare, remanenţă şi caracter anticipativ .
Temporizarea procesului de constituire a psihotraumei. De această dată spre deosebire de bine cunoscuta şi banala perioadă de incubaţie, întârzierea constituirii psihotraumei are la bază două mecanisme proprii psihotraumatologiei.
Primul mecanism are în vedere procesul uneori foarte îndelungat de recunoaştere, conştientizare şi prelucrare mentală a situaţiei traumatice, a mijloacelor de apărare şi a raportului dintre ele, proces în care intervin numeroşi factori obiectivi, subiectivi, conjuncturali sau într-o continuă schimbare. Aici un model reprezentativ şi sugestiv îl reprezintă abuzul sexual la minor şi educaţia hiperprotectoare ale căror efecte nocive sunt recunoscute de regulă abia la maturitate şi uneori nici atunci.
Al doilea mecanism angajat în temporizarea constituirii psihotraumelor este reprezentat de procesul bine cunoscut al protejării prin refulare, respectiv ceea ce Sillamy (1996) numeşte „mecanism psihologic inconştient de apărare al Eului, prin care sentimentele, amintirile şi impulsiile neplăcute sau în dezacord cu persoana socială sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei”.
Remanenţa trăilor negative, respectiv prelungirea trăirii negative mult după ce factorii care au generat-o au încetat să mai existe. Aici nu este vorba doar de confruntarea obişnuită cu efectele negative directe urmare a dramei deja depăşite. De această dată sunt angajate o serie de mecanisme complexe conştiente şi inconştiente de auto- întreţinere şi reactivare psihologică care uneori pot fi prezente întreaga viaţă. Sunt implicate în primul rând memoria, gândirea, sfera emoţională şi normele morale. După ce agresiunea s-a consumat, tot ceea ce înconjoară şi menţine vie amintirea evenimentelor, reîntâlnirea cu persoane, obiecte, locuri, cuvinte, gesturi, sau întâmplări asemănătoare povestite, amintirile care generează retrăiri intruzive chinuitoare şi foarte important, chiar grija protectoare cu care victima este adesea înconjurată, menţin treaz trecutul de suferinţă. Se adaugă visele care pot deveni adevărate coşmaruri, fundalul anxios-depresiv care face parte din consecinţele obişnuite ale oricărei experienţe psihotraumatizante şi foarte important, propria conştiinţă care continuă să chinuie prezentul uneori tot mai agresiv. Iată unul din argumentele pentru care, pe drept cuvânt, Riedesser şi Fischer (2003/2007) consideră neadecvată denumirea de post traumatic stres disorder.
Caracterul anticipativ. Este un aspect cu totul aparte, specific psihotraumatologiei. Se ştie, subiectivitatea individului bazată pe caracterul prospectiv al gândirii, pe instinctul de apărare şi pe memorie este capabilă să prevadă pericole şi capacitatea de a le face faţă şi să impună adoptarea unui comportament de apărare. Numai că o astfel de capacitate anticipativă reprezintă o sabie cu două tăişuri. Aceasta deoarece pe de o parte, ea este un factor protectiv de importanţă majoră deoarece oferă timpul necesar pregătirii unor comportamente comandate de prudenţă, şi angajării unor soluţii de apărare. Pe de altă parte, evaluarea atât a dimensiunii riscurilor care ne pândesc sau aşteaptă cât şi pe cea a capacităţii de a le controla nu este totdeauna adecvată. Astfel că sunt numeroase şi situaţiile în care pericolul este supradimensionat sau capacitatea de a le face faţă subevaluate, ceea ce înseamnă că subiectivitatea individului poate să exagereze şi să confere caracter de ameninţări viitoare de necontrolat unor situaţii pe deplin rezolvabile şi chiar foarte puţin probabile.
l Implicarea unor mecanisme autogenetice specifice, destinate constituirii de psihotraume. Acest aspect nu este singular în medicină şi pe acest plan patologia autoimună este un exemplu. Aici sunt însă prezente mecanisme cu totul aparte.
Un prim mecanism, foarte activ, este cel deja menţionat. El se referă la faptul că subiectivitatea individului, se poate înşela şi atribui statut de factor psihotraumaogen unor realităţi pe deplin controlabile.
Un al doilea mecanism autogenetic îl oferă fenomenul şi el subliniat, al anticipării în care cel puţin exagerările nu sunt de neglijat.
Cel de al treilea mecanism implică domeniul complex al conflictelor intrapsihice nerezolvate. Concepţia psihanalitică vorbeşte despre opoziţia dintre diferitele instanţe ale personalităţii, între conştient şi componența refulată a inconştientului, ca şi de existenţa unor dorinţe, motivaţii şi impulsuri total sau parţial incompatibile, inacceptabile sau insuportabile. La originea unora dintre conflictele intrapsihice se află capacitatea specific umană de a judeca nu numai pe alţii ci şi pe sine şi de a intra în conflict nu numai cu cei dintâi ci şi cu o parte a forului său interior. Caragiu (2015) este de părere că existenţa actuală este dominată de patru perechi de contrarii şi anume: plăcere/durere, putere/slăbiciune, sens/absurd, viaţă/moarte.

C. Comentarii

Toate cele de mai sus permit a identifica o serie de aspecte specifice interacţiunii dintre psihotraumatologie şi rezilienţă cu o relevanţă practică deosebită şi anume:

1. Subiectivitatea: teritoriu comun rezilienţei şi psihotraumatologiei. Aceasta deoarece psihotrauma, elementul central al psihotraumatologiei, este produsul subiectivităţii, în timp ce aceasta din urmă reprezintă şi instrumentul principal al demersului rezilient.

2. Subiectivitatea: veriga centrală a tandemului psihotraumatologie-rezilienţă. Este evident că ambele domenii au în centrul lor subiectivitatea individului la nivelul căreia ele interacţionează şi se exprimă cu prioritate. Mai mult, în relaţia sa cu psihotraumatologia, rezilienţa recunoaşte subiectivităţii patru roluri semnificative şi anume:
a –
Primul este cel de actor principal implicat în geneza psihotraumelor.
b –
Al doilea, opus primului, este cel curativ, fiind principalul factor de decizie şi dirijorul procesului rezilient angajat să aleagă, să implice, să organizeze şi să controleze soluţiile destinate depăşirii impasului existenţial.
c –
Al treilea rol este preventiv. Aceasta deoarece subiectivitatea, aşa cum reprezintă retorta în care se constituie psihotraume, tot aşa ea, bine îndrumată, poate acţiona pe patru căi: a găsirii de soluţii, a dezactivării percepţiei exagerate a semnificaţiei ameninţărilor prezente sau viitoare, a aprecierii realiste a capacităţii de apărare şi a eliminării falselor ameninţări. Astfel ea poate acţiona preventiv prin transformarea condiţiilor indezirabile în agresiuni controlabile şi chiar în probe necesare afirmării propriei valori .
d –
Al patrulea rol este cel maturativ . Pe de o parte el este urmarea faptului că subiectivitatea este cea care e datoare să delimiteze corect pericolele autentice generatoare de psihotraume şi să lase loc liber desfăşurării confruntărilor indispensabile exerciţiului existenţial, antrenamentului, experimentării succesului şi eşecului, modalităţi necesare abilitării diferitelor funcţii, încurajării, creşterii încrederii şi a stimei de sine, atitudinii reziliente şi în acelaşi timp necesare dezvoltării psihice normale.
Pe de altă parte, acelaşi rol trebuie să-l aibă şi consilierea rezilientă privind atât eliminarea falselor ameninţări, cât şi conştientizarea pericolelor reale minimalizate sau ignorate.
Din toate acestea se deduce că în cazul psihotraumatologiei, rezilienţa este obligată să -şi concentreze atenţia în primul rând, nu pe factorii patogeni ca în medicină în general, ci pe subiectivitatea individului, instrumentul angajat direct în modul în care aceştia şi mijloacele destinate a le face faţă sunt percepute de către individ.
Să amintim şi faptul că în realitate nu factorii psihopatogeni sunt direct implicaţi în apariţia manifestărilor patologice, ci psihotrauma gestionată direct de către subiectivitate, o realitate distinctă, diferită de planul situaţiilorpsihotraumatogene.

3. Factorii cu potenţial psihotraumatogen.Este o noţiune atestată de tandemul psihotraumatologie – rezilienţă.Explicaţia constă în aceea că în cadrul rezilienţei din domeniul psihotraumatologiei un loc aparte îl ocupă şi situaţiile care stau la baza falselor ameninţări inacceptabile, surse ale unor psihotraume autentice, de care tot subiectivitatea individului este principalul responsabil. Ele sunt cu atât mai importante pentru rezilienţa asistată, cu cât sunt mai uşor de ignorat, mai dificil de anticipat, de recunoscut şi de înţeles de persoane preocupate să ofere servicii utile. În cazul lor trebuie să se ia în calcul nu numai prezentul şi ceea ce subiectivitatea individului ţine adesea numai pentru ea, ci şi viitorul vizat de gândirea prospectivă. Mai mult, tot de ele e strâns legată şi preocuparea pentru a-l ajuta pe individul asistat să plaseze cât mai judicios linia mobilă care delimitează ameninţările reale atât de falsele ameninţări, cât şi de obstacolele existenţiale indispensabile maturizării şi afirmării de sine .Şi demersul invers al conştientizării existenţei unor pericole reale ignorate revine tot rezilienţei asistate. Desigur că ambele fenomene, cel al minimalizării respectiv al amplificării ameninţărilor, sunt în primul rând comune copiilor şi adolescenţilor cunoscuţi pentru uşurinţa cu care se pot înşela şi „vedea” pericole inevitabile şi inacceptabile chiar şi acolo unde acestea lipsesc sau dimpotrivă, minimalizează sau ignoră pericole evidente.

4. În psihotraumatologie rezilienţa are un caracter strict personalizat. Aceasta determină fiecărui caz în parte un grad sporit de complexitate. Pentru exemplificare amintim doar implicarea factorilor cu potenţial psihotraumatogen particulari fiecărui individ în parte.
În cazul rezilienţei asistate caracterul strict personalizat are o mare importanţă deoarece reprezintă un obstacol redutabil pentru toţi cei care vor să înţeleagă integral situaţia, s-o evalueze, să-i anticipeze evoluţia şi să asiste eficient procesul rezilient.
De asemenea caracterul strict personalizat al demersului rezilient în psihotraumatologiepe de o parte, impune o cunoaştere minuţioasă a numeroase aspecte prezente, trecute şi viitoare privitoare la fiecare caz în parte. Pe de altă parte, faptul limitează valoarea generalizărilor automate a constatărilor bazate pe experienţă ca şi a trecerii facile de la general la cazuri concrete. Mai mult, de această dată trebuie recunoscută şi existenţa unor diferenţe semnificative între abordările individuale şi cele colective.

5. Impactul specific al neconcordanţelor temporale asupra demersului rezilient. Indiscutabil că neconcordanţele temporale între momentul prezenţei factorului psihotraumatogen şi cel al instalării trăirilor negative constituie un aspect care pune probleme deosebite tuturor celor implicaţi în domeniul rezilienţei asistate.
Fenomenul de temporizare trebuie să ne menţină atenţia trează şi să nu ne amăgim să considerăm că totul este în ordine înainte de a evalua situaţia în detaliu şi de a rămâne cu grija de a reveni ulterior. Tot el ne obligă să nu ne culpabilizăm dacă ulterior apar probleme pe care nu le-am anticipat.
La rândul său, fenomenul de remanenţă impune să nu se considere încheiată grija dacă evenimentul traumatizant a trecut şi nici să credem că este suficient să îndepărtăm cauza sau să spunem că totul a trecut.
Fenomenul de anticipare a pericolelor insurmontabile şi inacceptabile este încă şi mai subtil, mai delicat şi mai rezistent. Dacă de exemplu, el oferă timp pentru luarea unor măsuri adecvate de apărare, în cazul caracterului lor fals, el cere o abilitate deosebită din partea persoanei de sprijin. Problemele constau în dificultatea trasării corecte a demarcaţiei impregnată subiectiv între ceea ce este ameninţare reală, ceea ce este o exagerare, ceea ce este controlabil sau ceea ce este încercare existenţială acceptabilă sau chiar necesară.Înseamnă că nu trebuie omis nici faptul că falsele ameninţări pot genera măsuri exagerate sau chiar total neadacvate de apărare, pot fi blocate fără temei real acţiuni al căror risc ar merita asumat ca şi comportamente destinate însuşirii diferitelor abilităţi, probării capacităţii de a depăşi obstacole şi afirmării de sine ceea ce trebuie să fie permanent prezent în mintea celui care oferă susţinere celui aflat în situaţii cu risc.

Concluzii

Toate cele de mai sus ne permit a afirma că:
l Psihotraumatologia are în cadrul rezilienţei asistate un loc aparte în care abordările sunt subordonate direct particularităţilor specifice ale psihotraumei
l Pentru a fi eficient profesionistul din domeniul tandemului psihotraumatologie-rezilienţă asistată trebuie să acţioneze prin şi în consens cu subiectivitatea individului.
l In cadrul tandemului psihotraumatologie-rezilienţă asistată atenţia trebuie mutată de pe factorii psihotraumatogenii pe subiectivitatea individului placă turnantă atât a procesului patogen cât şi a demersului curativ şi profilactic.
l Demersul rezilient din cadrul psihotraumatologiei este strict personalizat cea ce impune o cunoaştere minuţioasă atât clinică, a trecutului prezentului şi viitorului persoanei sau grupului populaţional vizat cât şi a contextului socio-cultural economic şi ambiental.
l Demersul rezilient în cadrul psihotraumatologiei este dator să accepte să identifice şi să se bazeze pe două noţiuni noi, cea de factor psihotraumatogen şi cea de factor cu potenţial psihotraumatogen.

BIBLIOGRAFIE

  1. Caragiu F (2015)Premise pentru o psihanaliză creştină: patru complexe. Ziarul Lumina, 10 -01-2015
  2. Cyrulnik B (2001) Lesvilainspetitscanard. Paris, Odile Jacob
  3. Ionescu S (2004) Prefaţă, în: J. Lecomte, Guerir de son enfance. Paris, Odile Jacob
  4. Ionescu S (2011) Traité de résilience assistée (2011) PUF
  5. Ligezzolo J., Tychey C (2004) La résilience. Se (re)construire après le traumatisme. Paris
  6. Manciaux M (2001) La maltraitance : facteurs de risque et modalités de prévention, in C
  7. deTychey : Peut-on prévenir la psychopathologie ? , Paris, L’Hamattan.
  8. MileaŞt (2013) Stres, eustres, distres, stresori – consideraţii semantice. Revista SNPCAR Vol, 16, Nr. 3
  9. MileaŞt (2014) .Psihotrauma un agresoraparte. Revista SNPCAR Vol 17, Nr. 1 pg. 5-12
  10. Pourtois J-P., Humbeeck B et Desmet H (2011) Résistance et résilience assistées: contribution au soutien éducatif et psychosocial. În :Ionescu S, Traité de résilience assistée. Quadrige/ PUF
  11. Riedesser P. Fischer G (2007) Tratat de Psihotraumatologie. Editura Trei
  12. Sillamy N. (1996) Dicţionar de Psihologie. Universul Enciclopedic, Bucureşti
  13. Tomkiewicz S (2001) Du bon usage de la résilience. Quand la résilience se substitue à la fatalité. In : Manciaux – La résilience. Résister et se construire. Geneva. Edition Medicine et Hygiene.