Al XX-lea Congres SNPCAR,

Băile Felix, 18-21.09.2019

Detalii privind
al XX-lea Congres SNPCAR: noutati, informatii, program, inregistrare, taxe, rezumate, cazare, sponsori, contact

A 42-a Conferinta Nationala de Neurologie − Psihiatrie si Profesiuni Asociate a Copilului si Adolescentului cu participare internationala


SUPERVIZAREA IN SĂNĂTATEA MENTALA DIN PERSPECTIVA TEORIEI ATAŞAMENTULUI SI REZILIENTEI  

Autor: Violeta Olivia Stan

Rezumat:

Supervizarea în profesiunile care sunt chemate să ajute fiinţa umană (în dezvoltare spiritualăjn suferinţă, în catastrofe, în situaţii traumatice) reprezintă o nevoie uneori nerecunoscută de aceştia şi care poate conduce la sindromul de epuizare. Cel care acordă îngrijiri empatice prin procese de reflectare este la rândul său afectat. Motivaţia de solicitare a supervizării cât şi oferirea acesteia presupune interacţiune şi disponibilitate pentru o relaţionare într-o deschidere unică bazată pe încrederea în senzitivitatea şi abilităţile de restaurare a celuilalt. Spre a împărtăşi zone umbrite, de blocare, de momentană neputinţă şi încărcate de afecte negative ale celui supervizat (care se află în situaţie percepută drept periculoasă) se pun în acţiune strategiile amprentate în matricea primară de ataşament, exersate apoi în diade (cu scop corectat în parteneriat şi uneori co-create în psihoterapie). Succesul acestor interacţiuni are la bază atât tipul de ataşament al partenerilor cât şi capacităţile de mentalizare/reflectare exersate de-a lungul ciclurilor vieţii care permit prin intermediul “tutorilor” instalarea proceselor de rezilienţă

 


 

Când facem alegerea de a lucra într-o profesie în care trebuie să-i ajutăm pe ceilalţi, rolul nostru esenţial devine acela de a acorda atenţie nevoilor celuilalt, cel/cei cu care intrăm în relaţie (o relaţie diferită de cea din viaţa obişnuită).

Sunt momente în care lupta cu greutăţile vieţii celorlalţi te stoarce, te absoarbe, te oboseşte. în plus, de cele mai multe ori clientul-partener nu-şi exprimă recunoştinţa; dimpotrivă,  uneori chiar atacă,  defulând trăirile negative. In aceste condiţii, uneori chiar profesioniştii competentenţi încep să se îndoiască de propria abilitate de a mai funcţiona în aceste spaţii consecrate, în care ei au rolul de a absorbi “furtunile” altora.

Cunoscutul concept al lui Winnicott referitor la mama “suficient de bună”/ “good enough mother”, se poate aplica şi în cazul supervizării. Un supervizor “suficient de bun” este acela care poate accepta descărcarea şi proiectarea în relaţie a emoţiilor negative ale supervizatului. Când copilul refuză mâncarea, aruncând-o pe hainele mamei, gestul copilului nu trebuie considerat de mamă drept atac personal şi nici ca un semn al incompetenţei parentale. O mamă suficient de bună va inţelege că partenerul ei in relaţie, copilul, are nevoie de toleranţă şi înţelegere. Prin acest act, copilul poate exprima faptul că în acel moment nu este capabil să facă faţă mediului exterior (mediul extern poate fi prea încărcat cu stimuli emoţionali, depăşind capacitatea de toleranţă a copilului).

Orice mamă “suficient de bună” este tolerantă, înţelegătoare, mai ales dacă este susţinută de tatăl copilului, partenerul ei de viaţă, sau de către cei din jur (anturajul care oferă îngrijiri supportive, “caregiving alliance”).

Când ea beneficiază de susţinere şi sprijin din partea unor adulţi suportivi, apare ceea ce Peter Hawkins şi Robert Shohet numeau, în manualul “Supervision in the helping professions”: “nursing triad”. Acest mecanism va face cu putinţa susţinerea coipilului chiar şi atunci când îşi exprima negativismul şi furia ameninţătoare.

Utilizat in domeniul supervizării, conceptual se referă la faptul că supervizorul are nu numai rolul de a-l asigura pe supervizat de competenţa şi abilităţile sale de a funcţiona in locul respectiv, dar şi de a permite tulburărilor emoţionale ale acestuia să se exprime în cadrul relaţiei de supervizare, văzuta ca un spaţiu securizant. In relaţia de supervizare trebuie nu doar să supravieţuim ci mai ales să reflectăm asupra evenimentelor şi să invăţăm.

Astfel supervizarea isi indeplineste funcţia de container, ceea ce reprezintă un aspect al relaţiei de ajutor în cadrul “triadei terapeutice”.

In momentele de stres uneori pare mai uşor sa ţii capul plecat, să treci peste, “să înghiţi găluşca”, decât să-ţi iei timpul necesar să reflectezi. Acest fapt insă te incarcă şi in timp, se poate instala sindromul de epuizare.

Uneori Echipe din organizaţii şi instituţii sau indivizi care fac parte din ele pot adopta o astfel de atitudine din teama fata de presiunile externe sau interne, încercând sa se sustragă, prin aceasta atitudine, repercusiunilor.

In astfel de momente e necesară şi importantă supervizarea. Ea devine şansa de a evita ieşirea din situaţie prin blamarea ceilorlalti : pacienţi/clienţi/ beneficiari, colegi, organizaţii, “societatea” în general sau chiar pe noi inşine. A nu-i acuza pe ceilalţi ne dă şansa să căutăm şi să ne angajam în noi opţiuni, să invăţăm că din situaţiile cele mai complicate si dificile se poate ieşi cu suport adecvat daca ştim să-l solicitam.

Dacă am trăit la începutul carierei profesionale intr-o relaţie de supervizare valoroasa, pozitiva, buna “obişnuinţa” de a primi supervizare devine parte a vieţii si dezvoltării personale.

Persoanele pe care le consideram de încredere, valoroase, a căror părere ne interesează si al căror sfat ¡I cerem cand suntem in încurcătura, le găsim de obicei in familie si in cercul de apropiaţi. In viata profesionala insa, e necesar sa avem certitudinea ca aceştia au si cunostiintele si abilităţile de care avem nevoie in acel moment pentru a soluţiona competent situaţia.

Dacă în perioada copilăriei timpurii am reuşit să ne creem un sistem de ataşament sigur, o matrice de ataşament bazată pe un partener disponibil, flexibil, empatie, capabil să calmeze tensiunile, atunci vom internaliza un model relaţional (internai working model) pe care in perioada ulterioara ¡I vom exersa in relaţiile din propria noastră familie.

In perioada copilăriei mici si a vârstei preşcolare “Goal corrected partnership” inseamna reuşita in negocierile autentice cu adulţii din jur, cu privire la scopurile si modul adecvat capacităţilor noastre de soluţionare a problemelor. Aceasta etapa din viata o stocam in memoria implicita. De cate ori ni se confirma încrederea in celalalt, in celalalt care aduce alte puncte de vedere ce îmbogăţesc registrul de abordare al problemelor, trăim o stare de bine.   Supervizorul este chemat sa-si integreze rolul de educator cu cel de sprijin, orientând întregul management al clinetului celui pe care ¡I supervizează.De cele mai multe ori insa supervizorul e tentat sa-si integreze doar unul din cele trei roluri.

Unii devin cvasi-consilieriaisupervizatului, alţii se concentrează asupra dinamicii cazului, sau doar verifica daca in mânuirea cazului au fost atinse toate obiectivele.

Stilul integrat de supervizare se bazează insa pe o relaţie autentica. Dar uneori, chiar in cele mai bune relaţii ne găsim blocaţi, in impas, evitanti sau temători. Uneori insa chiar aspectele negative, de care ne temem, sunt cele care, utilizate constructiv pot juca rolul unor instrumente de schimbare.

Atat supervizorul cat si supervizatul au responsabilitatea calităţii supervizării; impreuna ei sunt parte a unui sistem lucrativ care trebuie sa aiba o buna calitate. Fiecare isi asuma responsabilitatea care ii revine si este obligat sa respecte anumite cadre care ghidează intregul proces. De aceea trebuie sa existe un contract iniţial referitor la relaţia de lucru. In acest contract de lucru este importanta stabilirea liniilor de baza de la care pleacă ambii parteneri cat si a limitelor la care ambii se pot referi (la fel ca in relaţia de ataşament: “goal corrected partnership”).

înainte de intrarea in relaţia de supervizare este necesara o evaluare a motivelor personale, a capacităţii de introspecţie personala, precum si de exprimare onesta a unor lucruri, chiar si a celor pe care in alte condiţii ar fi fost normal sa le ţinem ascunse. Din teoria lui Erickson, trebuie sa ne amintim ca incredere vs neincredere este una din etapele primordiale, de inceput, ale dezvoltării psihosociale.

Acest lucru nu este intamplator. Trebuie sa facem fata propriilor sentimente care ne invadează la confruntarea cu evenimentele trăite si descrise de client/pacient. Pentru a evita sau diminua fenomenul de scindare/ disociere a profesionistului care acorda ajutorul este necesar ca acesta sa-si conştientizeze propriile limite si capacităţi de absorbire a evenimentelor traumatice. Apoi e necesara exprimarea afectelor cu scopul de a fi conţinute. Exprimarea acestora impune o ascultare empatica, autentica, in care sa se faca distincţia intre actorii aflaţi in interacţiune.

Aceasta nu este insa echivalenta cu cea din situaţia declanşata in sistemul de ataşament primar, ci este resursa pentru a trece dincolo de emoţie spre reglarea afectelor, mentalizare (funcţionare reflectiva) si atingerea unui sens al sinelui.

Se impune integrarea diverselor teorii ţintind intelgerea cauzelor perturbării echilibrului personal: de la neurobiologie, genetica comportamentala, filosofie, pana la noţiuni de dezvoltare psihosociala. Examinarea limitelor dintre emoţie si cognitie din perspectiva psihologiei dezvoltării, a teoriei ataşamentului si psihanalizei, permite o viziune mai clara asupra motivelor pentru care este nevoie de supervizare pentru profesionişti si psihoterapie pentru pacienţi.

Supervizorii experimentaţi stiu ca prin intermediul supervizării ei insisi se pot deschide, si pot invata noi lucruri despre ei insisi. Aceasta devine parte indispensabila a propriei dezvoltări, a autocunoasterii si conştientizării propriilor nevoi de ingrijire si spiritualizare.

Poziţionările defensive, rigide, pot surveni uşor in profesiile care presupun ajutorul celuilalt si pot conduce la sindromul de burn-out (epuizare). Supervizarea poate opri acest proces. Senzaţia ca ai devenit ca un burete care a strâns tot ce s-a scurs sau senzaţia de vinovăţie sau oboseala te pot face sa renunţi la standardele de calitate, “sa lasi garda jos”, sa nu mai alergi in cursa cu obstacole, simtindu-te nepotrivit sau vinovat. Cand persoana supervizată aduce in discuţie aspecte din lucru cu clientul, acesta o face de obicei in mod selectiv prin prisma propriilor abilitaţi si sensibilităţi. Dar atunci cand ne concentram pe problema clientului, trebuie sa avem in vedere relaţia de supervizare si sistemul mai larg in care ambii operează. Uneori problematica poate fi copleşitoare prin gradul complexităţii.

A ajuta si a fi ajutat este un proces dificil si adesea ambivalent. Motivele mixte care ne indeamna sa privim spre partea noastră umbrita prin lentilele supervizării tin de nevoia de putere asupra altora. Cerinţele care ne sunt adresate ţintesc rolul nostru, iar expectantele celor care ne solicita fac uneori dificila o perspectiva a abordărilor.

Crearea unui climat in care sa se evite poziţionările de expert vs student, a unui “spaţiu de joc” a cărui dinamica permite exprimarea trăirilor, explorarea, intelegerea, si care aduce noi cai si modalităţi de invatare ce pot fi co-create de către supervizor si supervizat. Situaţia aminteşte de cadrul creat de adult pentru ca un copil, asigurat de valoarea sa, sa faca explorarea necesara prin joc si sa trăiască bucuria descoperirilor intr-o plăcere impartasita cu adultul. încurajarea celui supervizat pentru a deveni proactiv in gestionarea situaţiei, bazandu-se pe sprijinul primit de la supervizor, aminteşte de aceste situaţii tipice dezvoltării umane timpurii.

Atunci cand exploram cai de a iesi din poziţia pasiva pentru a ne asuma responsabilităţi, in procesul de supervizare pot fi găsite mai multe modalităţi. Fundamentala este insa schimbarea din poziţia reactiva si dependenta către cea proactiva, in raport cu sistemul de suport.

Una dintre metodele cele mai cunoscute atunci cand incepi sa te intrebi asupra genului de sprijin pe care il doreşti, care iti lipseşte, precum si a posibilităţilor de menţinere a unei relaţii pozitive cu acest sistem de referinţa este crearea unei harţi a suportului utilizând imagini, simboluri, diagrame si cuvinte, care sa ofere baza reflecţiilor despre disponibilităţi si bariere. In fata stresului generat de perceperea nevoilor copleşitoare ale clienţilor sau de nevoile emoţionale proprii, se activează sistemele primare de ataşament si căutarea proximităţii cu persoana de referinţa. In relaţiile de lucru daca nu se asigura supervizarea, tensiunile pot fi materializate in simptome de stres, traduse prin semne fizice, mentale, comportamentale si emoţionale ajungandu-se la sindromul de burn out. Fineman il descrie ca o stare de epuizare emoţionala si fizica care duce la scăderea increderii in alţii si a interesului pentru servici, o depersonalizare a clienţilor, o pierdere a atitudinii protective fata de ei, chiar cinism, si o autodepreciere cu scăderea nivelului moral insotita de un sens profund al eşecului.

Hawkins a explorat si un alt aspect al sindromului de stres post traumatic legat de apatie si lipsa interesului care conduce la blocarea procesului de invatare si la instaurarea rutinei. Ca modalităţi protective pot fi văzute Includerea intr-un mediu creativ de invatare si intrarea intr-un proces de supervizare.

Sindromul de stres posttraumatic este o realitate recognoscibila la cei care lucrează cu victime ale accidentelor, catastrofelor, abuzurilor fizice si sexuale. Aceşti profesionişti potface experimenta trauma in paralel cu cei pe care ii ingrijesc. Brown si Bourne fac o distincţie intre stresorii interni si externi, proiectând intr-o lumina noua faptul ca reexperimentarea unor efecte ale evenimentului traumatic incarca in mod diferit profesioniştii din acest domeniu. Adesea cei care lucrează in prima linie sunt tentaţi sa nege acest lucru, iar simptomele se fac văzute mult mai târziu.

De la corporal, trecând prin emoţiile pozitive generate de stimularea sensibila într-o relaţie acordata afectiv, se ajunge, în diadă, la schimbul de semnale nonverbale, la plăcere impartasita in armonie într-o relaţie devenită semnificativă pentru cei doi parteneri. La vârsta de un an copilul ajunge astfel sa aiba un tip de ataşament sigur, securizant pentru el si gratifiant pentru adultul de referinţa. Securizarea emoţională permite ulterior ajustarea comportamentelor reciproc predictibile, intr-o strategie de atingere a unui scop in parteneriat (“goal corrected partnership”). Aceasta permite instalarea unui cadru de cooperare, negociere şi găsire a unor sensuri comune, in care cei doi se validează reciproc, se simt importanţi şi speciali unul pentru celalat, motivaţi în a depune efort pentru a reuşi in ceea ce si-au propus si s-au angajat in comun. Strategia descrisa, permite, dupa John Bowlby, amprentarea unei “matrici primare de ataşament” de tip sigur. In relaţiile noi, pe care le va exersa copilul cu cei din familie si comunitate, apoi in diada cu cei de aceeaşi vârsta si mai târziu in intimitatea corporala, in cuplurile erotic, conjugal, parental aceasta matrice va deveni funcţionala. In aceste condiţii, explorarea capata semnificaţia plăcerii împărtăşite. Creativitatea permite realizarea stării de “curgere” fluenta, lina, cu sens in aceptiunea lui Csikszentmihalyi (adică lucrurile curg şi decurg în firesc). Altfel spus “acordajul afectiv” decelat teoretic de observaţiile lui Daniel Stern permite ulterior ascensiunea pana la instrumentalizare si increderea ca poti sa fii tu insusti si sa te bucuri de performantele si plăcerea de a descoperi si oferi altora frumuseţea speciala a interpretării in noi tonalităţi de canon.

în situaţii de stres apelăm scurtcircuitat prin “modelul internalizat de reprezenatare a celuilalt” (amprentat in memoria implicita prin intermediul sistemului interactional cu figura primara de ataşament), la căutarea proximităţii securizante, al cărei rol este de a ne orienta în impredictibilul care ne-a surprins , de a gasi impreuna un sens la ceea ce deja s-a întâmplat.

Dacă în copilăria precoce am învăţat că s-ar putea să nu fie nimeni disponibil în timpul necesar nouă spre a ne calma emoţiile negative care ne invadează, in fata situaţiilor in care ne simţim neputincioşi, raniti sau contrariaţi, putem apela la strategiile de aparentă indiferenţă. Se constata ca acei copii la care plânsul nu are valoare de semnal, de apel pentru adulţi, inceteaza sa mai semnalizeze prin plâns starea de discomfort. Ei impietresc,se imobilizează (Pretind că nimic nu li s-a întâmplat; joaca mecanisme de negare, mascare, imobilizare : “asta nu mi se întâmplă mie!” spre a permite digerarea stării care le depăşeşte competenţele ; ei raman intr-o aşteptare tensionata de teama ca daca izbucnesc, ceva si mai grav ar putea surveni)

“Pretinzând că nimic nu s-a întâmplat,” se imobilizează într-o postură care creează impresia unei mari capacităţi de toleranţa sau care oferă celor din jur senzaţia ca acel copil nici nu a perceput pericolul. Semnalul că nu sunt afectat, recomfortează partenerul (care nu fusese disponibil si poate isi reproşează acest lucru). Acesta va renunţa la remuscare si culpabilizare si se va simţi mai comfortabil cu sine insusi in relaţie. Aceasta e o strategie care analizata correct releva o situaţie inversata: cel care are nevoie de ajutor se comporta asa cum ar avea nevoie celalalt, cel cu responsabilitatea de ingrijire, adică isi comforteaza indirect partenerul de relaţie. Este o strategie de supravieţuire, atrăgând protecţia in proximitate şi menţinând astfel o relativă securizare. Astfel poate obţine momente de calm în relaţie.( In lumi paralele, ne menţinem unul în preajma celuilalt, “deranjându-ne cât mai puţin” pentru ca stim ca altfel exista riscul sa rămânem singuri). Putem oferi “lumii” o imagine de echilibru.

In realitate, priviţi in cuplu, la ambii parteneri e doar “punere în scenă”. Ne e mult prea greu si teama să recunoaştem ce subîntinde acest calm aparent şi mistificăm pentru a ne acoperi strategic, ferind adevărul de propria introspecţie, (strategia e intalnita la copilul cu ataşament nesigur, ambivalent si evitant care a evoluat spre tipul de ataşament adult “indiferent’)

Dacă experienţele precoce cu figura primară de ataşament au fost de fapt de constantă indisponibilitate, insensibilitate si neadecvare, generate de un adult indisponibil si impredictibil, strategia adoptată poate fi de a semnala, la cote înalte, starea de discomfort. (ataşamentul de tip nesigur, rezistent). Partenerul de relaţie vine într-o poziţie de putere să impună restabilirea calmului. La nivel corporal şi apoi relaţional, se instalează o atmosferă de luptă în acorduri înalte sau surde, cu tonuri acuzative şi victimizante şi ecouri care rănesc. Amenţinţarea pluteşte dar îi menţine în relaţie pe cei doi, cu riscul ca in mod imprevizibil armistiţiul sa fie incalcat. In acelaşi timp, permanent exista speranţa ca ,chiar daca o lupta e azi pierdută , într-o zi, bătălia să fie câştigată si sa poti asculta marşul gloriei in fata celuilalt.

Copilul rămas fara protecţie, revoltat, înspăimântat, îsi mobilizează toate energiile caci a învăţat că numai în postura provocativă de rival, are o strategia de a menţine prezenţa celuilalt. A-l menţine pe “celalalt” calmează teama de a rămâne singur, pradă emoţiilor devastatoare, de a fi părăsit tocmai atunci când ai cea mai mare nevoie să-ti fie îngrijite rănile produse de zbarerea fizică sau, mai târziu, zbuciumul de a nu fi inteles in nevoile tale cele mai intime, intr-o lupta inegala si injusta. E important pentru copil să găsească, atunci cand e prada emoţiilor negative inspaimantatoarea, fara limite, pe cineva care sa joace rolul de pîlnie /tolcerul care să-i conţină scurgerea turbulentă şi să-i canalizeze cascada emoţiilor negative care-l afectează profound.

Absenţa unui partener semnificativ, cu care să poată stabili o relaţie în care să-i fie solicitate şi exersate competenţele, pe care să-l folosească drept resursa in situaţii percepute ca periculoase, determină la copilul neataşat securizant (ataşament de tip dezorganizat) conduite cu risc, imprevizibile, cu potenţial auto şi heterodistructiv. Aceasta situaţie impiedica de asemenea, construirea vreunei semnificaţii în viitor. Realitatea fiind fragmentată de secvenţe episodice, ramane fără relevanţă. Lecţia învăţată este că abandonul imprevizibil este regula iar evenimentele bulversante care se succed nu au aceeaşi semnificaţie pentru cei din preajmă. Nimeni nu interesează pe nimeni, în locul în care nu s-a întâmplat nimic. Eu merg drept, spune şarpele, drumul şerpuieşte. Fiinţele care imi ies in cale trebuie devorate sau ucise altfel ma vor strivi voit sau din neatenţie.

Nevoia de supervizare pentru prevenirea sindromului de epuizare a profesioniştilor din domeniul sănătăţii mentale, începe să fie din ce în ce mai bine recunoscută şi concomitent, apar si solicitările de supervizare. Supervizorul este inclus în rândurile “profesioniştilor care au menirea de a-l ajuta pe celălalt aflat în nevoie”. Privit prin prisma teoriei ataşamentului, el trebuie să fie pregătit pentru a semnala partenerului cu care intra în relaţie, faptul că e deschis la a percepe semnalele unice, intr-o relaţie unică, în care empatia poate să deschidă noi drumuri.

Persoana aflata in stres face apel la “modelul internalizat de reprezentare” din relaţia de ataşament cu figura primară, inlocuindu-o cu supervizorul.

în proximitate, în relaţia cu supervizorul, supervizatul vine cu expectanţe generate de experienţele din copilăria precoce şi intr-o oarecare măsura, exersate în alte cupluri (în familie, cu cei de aceeaşi vârstă, cu colegii de şcoală, în cuplul erotic, conjugal sau parental).

Experienţele trăite şi acumulate, I-au orientat pe individ în anumite direcţii şi expectanţele sale ţintesc mai mult sau mai puţin fericirea, în sensul de a fi înţeles corect în nevoile sale de subiect unic, de a-i fi recunoscute capacităţile sale şi de a fi confirmat ca valoare si eficacitate în soluţionarea problemelor.

Stilul în care se face solicitarea de ajutor este unic şi important şi se poate reliefa în situaţii de stres, punând in evidenta mecanismul scurtcircuitat la care apelăm emoţional.

Atitudinea nonverbala, pregătirea de “aşezare” într-o stare de comfort reciproc, poate fi semnalul pentru a-l asigura pe supervizat că “în preajmă e cineva binevoitor”.

Ultima jumătate de secol a permis specialiştilor din domeniul micii copilării, să aprofundeze studiul relaţiilor care se stabilesc în diada părinte-copil şi al strategiilor adoptate în sistemul de interacţiuni, în situaţii de stres perceput de unul sau ambii parteneri.

în cazul nou născutului şi sugarului, trăirea stării de discomfort fizic (generată de avalanşa de stimuli din mediul extern si intern) este domolită şi contracarată de un adult, responsiv în imediat, cu care copilul face experienţa disponibilităţii celor din jurul său. Modul şi timpul în care i se aplanează senzaţiile de foame, sete sau iritaţie tegumentară în timpul schimbării scutecelor, conduce la posibilitatea anicipării că semnalele sale sunt percepute corect de către un adult responsiv.

Interacţiunile precocecaresuntpredictibile şi vin să întrerupă starea de tensiune în aşteptare, creează în diada, emoţii primare, ce ulterior vor sta la baza sentimentelor.

Această stare de “dependenţă” de celalalt, introduce ideea că nevoile personale stringente trebuie să fie “intuite de cineva” din preajmă, experimentat, care poate veni în întâmpinare şi care sa stie să-ţi redea starea de comfort.

Atenţia dedicată modului în care adultul de referinţă reuşeşte să calmeze/rezolve starea care a declanşat tensiunea negativă, permite instalarea convingerii ca se acorda respectul cuvenit rezolvării situaţiei.

E validata încrederea că stările personale de discomfort pot fi comunicate prin semnale si ca aceasta comunicare va aduce ajutorul aşteptat. Relaţia se repetă zilnic; cei doi parteneri sunt angajaţi in procesul de calmare, în cel mai scurt timp, a stării resimţite ca fiind negative, pentru a-şi putea concentra atenţia împreună la lucrurile plăcute, atractive din jur.

Dacă din experienţele primare, împărtăşite în diadă, copilul a achiziţionat strategii de apel şi răspuns adecvat în situaţii de limita, stresante, el va internaliza acest prim model de reprezentare a celulalt. John Bowlby a folosit conceptual de “matrice primară de ataşament” care se internalizeaza ulterior devenind “internai working model”. Imaginat ca un prototip “cheie-broască”, el stă la poarta intrării fiinţei umane în lume şi seamănă cu imaginata cheie a Raiului. Aceasta ne permite ascensiunea spre “raiul sigur” si nu ne lasă pradă infernului. Această metaforă nu e aleasă întâmplător pentru că: matricea primară e forjată prin interacţiunile primare. Cei doi parteneri ai diadei “colaborează” ca două unicate în crearea unui sistem princeps prin care să-şi acceseze unul altuia universul plăcerilorîmpărtăşite în doi. Bucuria reuşitei în doi, înseamnă predictibilitate a interacţiunilor cu efect pozitiv. Odată câştigată increderea în abilităţile de comunicare si adecvare la situaţia de moment, se poate trece la explorarea in siguranţa a unor noi modalităţi de soluţionare mai rapidă a afectelor negative, lăsând astfel timp şi deschidere altor bucurii. Comfortabil cu propriul corp, impartasind un spaţiu comun cu celalalt, cei doi se plasează in timpul de joc. Acesta devine spaţiu/timp de explorare şi de descoperire în doi a competentele fiecăruia precum si a nevoilor recunoscut.

“Cuibărit” în braţele protective ale celuilalt, conţinut în limitele propriului corp, (marcat strâns de prezenţa fizică suportivă şi apropiată) copilul trăieşte o stare de rai sigur (“safe haven”), o stare ce nu poate fi trăit decât în doi. încrederea câştigată în “celălalt” ne dă senzaţia “spatelui asigurat”, a bazei sigure de lansare a unor proiecte de explorări măreţe efectuate în comun (precum baza de lansare a rachetelor în cosmos). Avem convingerea că toţi cei care au împărtăşit cu noi plăcerea explorării (cât şi a momentului de tensiune pentru soluţionare) ne vor fi alături şi ne vor sări în ajutor cu semnale când ne vom lansa corpul (în capsula măiestrit construită să ne protejeze şi să ne conducă spre ţinta visată în comun).

In psihoterapie

Roger Kobak si Toni Mandelbaum, specializaţi in terapia de cuplu si de familie, discutau procesele de ataşament din diferite sisteme relationale( in volumul publicat in Guilford Press 2003 de Susan Johnson si Valerie Whiffen sub titlul “Procesele de ataşament in terapia de cuplu si de familie)”. Capitolul intitulat “caring for caregivers” aborda importanta sistemului de sprijin al părintelui in evaluarea disfunctiilor familiale si in construirea schimbărilor in relaţia parinte-copil. La inceput, cercetătorii din domeniul ataşamentului au pus accent mai mult pe motivaţia copilului de a menţine o relaţie cu adultul (George si Solomon 1999).

îngrijirea copilului survine in contextul relaţiilor părinţilor cu alti adulţi. Contextul acordării ingrijirilor intr-un anumit mediu este inclus de către autori in conceptul de “care giving aliance”. Care giving aliance poate sa susţină sau sa submineze capacitatea figurii principale de atasment de a oferi ingrijiri. Relaţiile de ataşament intre adulţi pot oferi o baza sigura pentru problematica ridicata de creşterea copiilor sau pot fi sursa nefericirii si anxietăţii acestora.

Securitatea si cooperarea intr-un sistem pot imbunatati funcţionarea in alte sisteme, la fel cum perturbarea dintr-un sistem se poate strecura in altele si poate astfel devia atenţia de la sursa dificultăţii. Eşecul in a incapsula stresul generat de relaţiile adulţilor, creste probabilitatea de a nu mai face fata problemeore copilului; copilul va fi cel blamat ca fiind incapabil de a se stăpâni. Aceste violan ale barierelor (“boundary violations”) duc la eşecul in rezolvarea problemelor, ceea ce va spori sentimentul de frustrare si neajutorare al îngrijitorului.

Terapeutul utilizează informaţia pentru a stabili obiectivele terapeutice, din perspectiva lui insusi si aceea a relaţiilor familiale. Aceasta conştientizare creaza noi oportunităţi pentru o comunicare efectiva si pentru un bun management al stresului. Acurateţea identificării problematicii familiale încapsulate ¡I ajuta pe părinte sa devină mai disponibil pentru copil. Astfel familia va arata copilului ca dispune de abilitatea de a-i oferi protecţie si securizare. Modelul de ataşament al sistemului familial poate ghida evaluarea terapeutica si planificarea tratamentului.

Un prim pas in evaluare consta in determinarea măsurii in care insecuritatea ataşamentului a menţinut sau a contribuit la simptomele copilului. Anumiţi copii in dificultate, pot crea stres in relaţia parinte-copil. In mod obişnuit, situaţia poate fi depăşita cu suport educaţional pentru părintele care va deveni astfel capabil sa inteleaga dificultăţile copilului. Uneori problemele copilului se leagă de perceperea unor ameninţări privind disponibilitatea părintelui sau referitoare la stressful intens din relaţiile familiale. In evaluarea simptomelor copilului, terapeutului iu se cere sa-si deplaseze focalizarea de pe comportamentele negative ale copilului catre calitatea diadei copil-adult. Astfel, terapeutul este obligat sa ia in considerare si relaţiile adulţilor; acestea ar putea reduce capacitatea de empatie fata de copil precum si preocuparea pentru satisfacerea nevoilor acestuia.

Prima întrebare care se pune trebuie sa se refere la calitatea “alianţei de îngrijiri” de care beneficiază părintele si a doua, trebuie sa se refere la calitatea relaţiilor de ataşament ale adultului. Evaluarea va conduce la sporirea empatiei terapeutului fata de persoana care oferă îngrijiri si la stabilirea priorităţilor terapeutice, in scopul susţinerii persoanei si a sporirii disponibilităţii ei fata de copil.

Observarea comunicării intre adultul de referinţa si copil,  oferă terapeutului informaţia necesara pentru evaluarea calităţii ataşamentului.

Markehi securităţii ataşamentului sunt dati de: capacitatea continua a figurii de ataşament de a empatiza cu copilul si de a intelege scopurile copilului, comunicarea directa cu acesta, adecvarea părinţilor fata de temerile copilului si flexibilitatea negocierii conflictelor (Koback, etc 1994)

Pe de alta parte, ataşamentul nesigur este adesea evidenţiat prin restrictionarea severa a capacităţii figurii de ataşament de a fi empatica sau a-si indeplini funcţia reflectiva (Fonagy si Target 1997).

Cand sentimentele de anxietate si manie au precedent, percepţia părintelui asupra copilului se schimba, devenind ostila, antagonica imaginii unui partener cooperant. Frustrările adultului ii reduc libertatea mentala de a explora puncte de vedere alternative, detaşarea necesara in intelegeerea si rezolvarea problemei (Bugental 1992). Ca rezultat, părintele dezvolta adesea ideea ca are un copil negativist, necooperant sau ostil. Consecutiv, părintele va avea dificultăţi in perceperea surselor de teama, manie sau tristeţe ale copilului. Capacitatea diminuata a adultului de a empatiza cu copilul reduce substanţial capacitatea de a restaura sensul cooperării in partenehat (Koback si Esposito 2003)

Evaluarea intelegehi copilului de către figura de ataşament poate fi dificila atunci cand copilul este puternic dezangajat sau necomunicativ. Terapeutul poate adesea juca un rol util in susţinerea capacităţii de a comunica a copilului si in monitorizarea răspunsurilor persoanei care oferă ingrijiri. Este importanta observarea modului in care adultul răspunde la semnalele copilului. De multe oh, dezangajarea copilului e rezultanta unei istorii in care părinţii au ignorat sau nu au citit corect sau au rejetat initiativle si semnalele copilului.

Un al doilea aspect al comunicării dintre pahnte-copil angajează abilitatea părinţilor de a-si comunica clar propriile lor gânduri si sentimente (Baumhnd 1967, Koback & Duemmler 1994).

O parte importanta a comunicării paren­tale o constituie stabilirea unor expectante comportamentale clare si adecvate nivelului de dezvoltare al copilului. Tonul emoţional al comunicării a părintelui poate determina contextul de stabilire unor relaţii de cooperare cu si maturizare a copilului. Uneori părinţii pot comunica intr-un mod care reduce aşteptările copilului la cooperare si pot augmenta noncomplianta si mania copilului.

Separările neplanificate sau neanticipate pot crea perturbarea relaţiilor zguduind increderea copilului in disponibilitatea persoanei de ingrijiri (Koback, Little, Race si Acosta 2001). Timingul problemelor copilului si asocierea cu perturbarea relaţiilor familiale sunt factori critici care necesita a fi luaţi in considerare de către terapeut. Impactul pe care-l au aceste perturbări asupra increderii copilului depinde de circumstanţele in care survine evenimentul problema.

Neajutorarea persoanei de referinţa ameninţa incredererea copilului in disponibilitatea figurii de ataşament (Lyons-Ruth si Jacobovitz 1999; Main si Hesse 1990). Daca copilul percepe părintele ca fiind deprimat sau depăşit de propriile dificultăţi, nu numai ca va beneficia de o atenţie redusa din partea părintelui ci chiar copilul poate incearca sa-si proteje părintele. Nu orice forma de nefericire parentala conduce la schimbarea de rol cu copilul sau “parentificarea” copilului.

Expectantele copilului de a fi rejetat, pot rezulta din acumularea unor episoade de comportament ostil al părinţilor, specifice rupturii relaţiilor. Acestea pot deveni prototipuri simbolice ale rejetului si abandonului parental. Aceste rupturi pot fi rezultatul unui management dezastruos al stresului din viata părintelui sau al unor probleme nerezolvate datând din experienţele din copilăria sa ( de exemplu, un abuz sexual).

Experienţa personala acumulata in psihiatria copilului a fost sursa mea de inspiraţie in abordarea, din prisma teoriei ataşamentului, a conceptului de rezilienta si a proceselor pe care acesta le poate susţine.

Aceste idei le-am transmis celor din prima linie, care aveau   nevoie de ele, in cadrul proiectului numit, prin anii ’90, “Casa cu ferestre deschise “, apoi “Universitatea părinţilor “/Şcolile de vara din Retezat. Am realizat de asemenea supervizări ale echipelor din Centrele de consiliere ale victimelor abuzului si neglijării, organizate de “Salvaţi copiii”. Am continuat prin programele UNICEF si ale Universităţii de Vest, in cadrul Programului de formare de experţi in bunăstarea copilului in familie si societate si rezidenţilor din Clinica de neurologie si psihiatrie a copilului si adolescentului din Timişoara . Contextul acesta de invatare a constituit pentru mine o şansa uriaşa si un suport extrem de valoros si bogat care mi-a permis o reflecţie mai profunda asupra realelor posibilităţi pe care SUPERVIZAREA le deschide pentru profesioniştii din sanatea mintala chiar daca la noi termenul e considerat din prisma controlului ierarhic uneori cu aspect coercitiv si generator de ….burnout

Voi anexa o bibliografie vasta din domeniu ,tocmai pentru acei interesaţi sa poată cunoaşte de la sursa aspecte legate de acest domeniu ,acum cand se vehiculează noţiuni si se redescoperă importanta domeniului.

Bibliografie

  1. Ainsworth, M. D. S. (1985). Attachments across the lifespan. Bulletin of the New York Academy of Medicine, 67(9), 792-811.
  2. Ainsworth, M. D. S. (1989). Attachments beyond infancy. American Psychologist, 44, 709-716.
  3. Ainsworth, M. D. S. (1991). Attachments and other affectional bonds across the life cycle. In C. M. Parkes, J. Stvenson-Hinde, & P. Marris (Eds.), Attachment across the lifespan
  4. Baldwin, M. W, Keelan, J. P. R., Fehr, B., Enns, V, & Koh- Rangarajoo, E. (1996). Social-cognitive conceptualization of attachment working models: Availability and accessibility effects. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 94-109.
  5. Bartholomew, K., & Perlman, D. (Eds.). (1994). Advances in personal relationships: Vol. 5. Attachment processes in adulthood.
  6. London: Jessica Kingsley.
  7. Bowlby, J. (1988). A secure base. New York: Basic Books, radfbrd, E., & Lyddon, W. Bowlby J. (1993). Current parental attachment: Its relation to perceived psychological distress and relationship satisfaction in college students.
  8. Journal of College Student Development, 34, 256-260.
  9. Brennan, K. A., & Shaver, P. R. (1995). Dimensions of attachment, affect regulation, and romantic relation functioning. Personality and Social Psychology 1, 267-283.
  10. Bion, W. (1961) Experiences in Groups. London: Tavistock.
  11. Bohm, D. (1989) Meaning and information, in P. Pylkkanen (ed.) The Search for Meaning. Northampton: Crucible/Thorsons.
  12. Bond, M. and Holland, S. (1998) Skills of Clinical Supervision for curses. Buckingham: Open University Press.
  13. Bond, T. (1993) Standards and Ethics for Counselling. London: Sage. Borders, L.D. (ed.) (1994) Supervision: Exploring [lie Effective Components, ERIC/ CASS Digest Series. Greensboro, NC: University of North Carolina.
  14. Borders, L.D. and Leddick, G.R. (1987) Handbook ofCounseling Supervision. Alexandria, VA: ACES.
  15. British Association for Counselling (BAC) (1996) Code of Ethics and Practice for Supervisors of Counsellors. Rugby: BAC.
  16. Capewell, E. (1996) Staff care, in B. Lindsay and J. Tindall (eds) Working with
  17. Children in Grief and Loss. Newbury: Centre for Crisis Management and Education. Capewell, E. (1997) Handouts on Working with Trauma. Newbury: Centre for Crisis Management and Education.
  18. Caplan, G. (1970) The Theory and Practice of Mental Health Consultation. London: Tavistock.
  19. Collins, N. L. (1996). Working models of attachment: Implications for explanation, emotion, and behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 810-832.
  20. Collins, N. L., & Feeney, B. C. (in press). A safe haven: An attachment theory perspective on support-seeking and caregiving in adult romantic relationships. Journal of Personality and Social Psychology.
  21. Collins, N. L, & Read, S. J. (1990). Adult attachment, working models, and relationship quality in dating couples. Journal of Personality and Social Psychology, 58, 644-663.
  22. Colon-Downs, C, Crowell, J. A., Alien, J. P., Hauser, S. T, & Waters, E. (1997, April). Investigating the unresolved adult attachment classification: A pattern of attachment or an index of general psychosocial functioning. Paper presented at the biennial meeting of the Society for Research in Child Development, Washington, DC.
  23. Cowan, P., Cohn, D., Cowan, C, & Pearson, J. (1996), Parents’ attachment histories and children’s externalizing and internalizing behavior: Exploring family systems models of linkage. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 64, 53-63.
  24. Crittenden, P., Partridge, M., & Claussen, A. (1991). Family patterns of relationships in normative and dysfunctional families. Development and Psychopatlwlogy, 3, 491-512.
  25. Crowell, J. A., & Waters, E. (1997b, April). The secure base phenomenon in adult attachment relationships: Exploration of the core of the attachment system. Poster presented at the biennial meeting of the Society for Research in Child Development, Washington, DC.
  26. Carroll, M. and Holloway, E. (eds) (1999) Counselling Supervision in Context. London: Sage.
  27. Casement, P. (1985) On Learning From the Patient. London: Tavistock.
  28. Cherniss, C. and Egnatios, E. (1978) Clinical supervision in community mental health. Social Work, 23(2): 219-23.
  29. Dozier, M., & Kobak, R. R. (1992). Psychophysiology in attachment interviews: Converging evidence for deactivating strategies. Child Development, 63, 1473-1480.
  30. Feeney, J. A., & Noller, P. (1996). Adult attachment. Thousand Oaks, CA: Sage. Fonagy, P., Steele, H., & Steele, M. (1991).
  31. Maternal representations of attachment during pregnancy predict the organization of infant-mother attachment. Child Development, 62, 891-905.
  32. Grossmann, K., Fremmer-Bombik, E., Rudolph, J., & Grossmann, K. (1988). Maternal attachment representations as related to patterns of infant-mother attachment and maternal care during the first year. In R. A. Hinde & J. Stevenson-Ftinde (Eds.), Relationships within families: Mutual influences (pp. 241-260). Oxford: Clarendon Press.
  33. ITaft, W, & Slade, A. (1989). Affect attunement and maternal attachment: A pilot study. Infant Mental Health Journal. 10. 157-172.
  34. Hammen, C. L, Burge, D., Daley, S. E., Davila, J., Paley, B., & Rudolph, K. D. (1995). Interpersonal attachment cognitions and prediction of symptomatic responses to interpersonal stress. Journal of Abnormal Psychology, 104,436-443.
  35. Hatfield, E., & Sprecher, S. (1986). Mirror, mirror: The importance of looks in everyday life. Albany: State University of New York Press.
  36. Hauser, S. (1992). Adolescent attachment and parental ego development antecedents of young adult attachment representations: Longitudinal studies. Paper presented at the biennial meeting of the Society for Research in Adolescence, Washington, DC.
  37. Hazan, C, & Shaver, P. R. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process. Journal of Personality and Social Psychology, 52, 511—524.
  38. Hendrick, C, & Hendrick, S. S. (1986). A theory and method of love. Journal of Personality and Social Psychology, 50. 392-402.
  39. Hesse, E. (1996). Discourse, memory and the Adult Attachment Interview: A note with emphasis on the emerging cannot classify category. Infant Mental Health Journal. 77,4-11.
  40. Hawkins, P. and Shohet, R. (1993) A review of the Addictive Organization by
  41. Schaefand Fassel. Management Education and Development. 24(2): 293
  42. Holloway, E. (1995) Clinical Supervision: A Systems Approach. Beverly Hills, CA: Sage.
  43. Holloway, E. and Gonzalez-Doupe. P. (in press) The learning alliance of supervision research to practice, in G.S. Tyron (ed.) Counselling Based on Process Resear,:c: Needham Heights, MA: Aliyn &• Bacon.
  44. Holloway, E. and Johnsion, R. (1985) Group supervision: widely practised I’ll poorly understood. Counselor Education and Supervision, 24: 332-40. Kadushin, A. (1968) Games people play in supervision. Social Work, 13: 23-32.
  45. Kadushin, A. (1992) Supervision in Social Work, 3rd edn. New York: Columbia University Press.
  46. Kagan, N. (1980) Influencing human interaction: eighteen years with 1PR, in A.K. Hess (ed.) Psychotherapy Supervision: Theory, Research and Practice. NewYork: Wley
  47. Prilchard (ed.) Good Practice in Supervision. London: Jessica Kingsley.
  48. Kobak, R. R., & Sceery, A. (1988). Attachment in late adolescence: Working models, affect regulation, and representations of self and others. Child Development, 59, 135-146.
  49. Lee, J. A. (1988). Love-styles. In R. J. Sternberg & M. Barnes (Eds.), The psychology of love (pp. 38-67). New Haven, CT: Yale University Press.
  50. Levy, M. B., & Davis, K. E. (1988). Lovestyles and attachment styles compared: Their relations to each other and to various relationship characteristics. Journal of Social and Personal Relationships, 5, 439M71.
  51. Main, M. (1995). Recent studies in attachment: Overview, with selected implications for clinical work. In S. Goldberg, R. Muir, & J. Kerr (Eds.), Attachment theory: Social, developmental, and clinical perspectives (pp. 407- 474). Hillsdale, NJ: Analytic Press.
  52. Main, M., Kaplan, N., & Cassidy, J. (1985). Security of infancy, childhood, and adulthood:
  53. A move to the level of representation. In I. Bretherton & E. Waters (Eds.), Growing points of attachment theory and research. Monographs of the Society for Research in Child Development, 50(1-2, Serial No. 209), 66-106.
  54. Main, M., & Weston, D. R. (1981). The quality of the toddler’s relationship to mother and to father: Related to conflict behavior and the readiness to establish new relationships. Child Development, 52, 932-940.
  55. Nelson, M.L. and Holloway, E.L. (1990) Relation of gender to power and involvement in supervision. Journal of Counseling    Psychology,    37:    473-81.
  56. Page, S. (1999) Shadow and the Counsellor. London: Routledge. Page, S. and Wosket, V. (1994) Supervising the Counsellor: A Cyclical Model. London: Routledge. Sage.
  57. Proctor, B. (1988a) Supervision: a co­operative exercise in accountability, in
  58. M. Marken and M. Payne (eds) Enabling and Ensuring. Leicester: Leicester
  59. National Youth Bureau and Council for Education and Training in Youth and Community Work.
  60. Proctor, B. (1988b) Supervision a Working Alliance (videotape training manual). St Leonards-on-sea: Alexia Publications.
  61. Reason, P. (1994) Participation in Human Inquiry. London: Sage. Richards, M., Payne, C. andSheppard,A. (1990) Staff Supervision in Child ProtectionWork. London: National Institute for Social Work. San Francisco: Jossey Bass.
  62. Rogers, C.R. (1957) The necessary and sufficient conditions of therapeutic personality change. Journal of Counseling Psychology, 21: 95-103.
  63. Oppenheim, D., & Waters, E. (1995). Narrative processes and attachment representations: Issues of development and assessment. In E. Waters, B. Vaughn, G. Po.sada. & K. Kondo-lkemura (Eds.), Caregiving, cultural, and cognitive perspectives on secure-base behavior and working models: New growing points of attachment theory and research. Monographs of the Society for Research in Child Development, 60(2-3, Serial No. 244). 197-215).
  64. Owens, G., Crowell, J., Pan, H., Treboux, D., O’Connor, E., & Waters, E. (1995). The prototype hypothesis and the origins of attachmentworkingmodels:Adultrelationships with parents and romantic partners. In E. Waters, B. Vaughn, G. Posada, & K. Kondo-lkemura (Eds.), Caregiving, cultural, and cognitive perspectives on secure-base behavior and working models: New growing points of attachment theory and research. Monographs of the Society for Research in Child Development, 60(2—3, Serial No. 244), 216-233).
  65. Pearson, J., Cohn, D., Cowan, P., & Cowan, C. P. (1994). Earned- and continuous-security in adult attachment: Relation to depressive symptomatology and parenting style. Development and Psychopathology, 6, 359—373.
  66. Shaver, P. R., & dark, C. L. (1994).”The psychodynam ics of adult romantic attachment. In J. M. Masling & R. F. Bomstein (Eds.), Empirical perspectives on object relations theory (pp. 105-156). Washington, DC: American Psychological Association.
  67. Winnicott, D.W (1971) Playing and Reality. London: Tavistock.
  68. van IJzendoorn, M. H. (1992). Intergenerational transmission of parenting: A review of studies in non-clinical populations. Developmental Review, 12, 76-99.
  69. van IJzendoorn, M. H. (1995). Adult attachment representations, parental responsiveness, and infant attachment: A meta-analysis on the predictive validity of the Adult Attachment Interview. Psychological Bulletin,  117,387-403.
  70. Vaughn, B., Egeland, B., Sroufe, L. A., & Waters, E. (1979). Individual differences in infant-mother attachment at twelve and eighteen months: Stability and change in families under stress. Child Development, 50, 971-975.
  71. Ward, M. J., & Carlson, E. A. (1995). Associations among adult attachment representations, maternal sensitivity, and infant-mother attachment in a sample of adolescent mothers. Child Development, 66, 69-79.
  72. Waters, E., Kondo-lkemura, K., Posada, G., & Richters, J. (1991). Learning to love: Mechanisms and milestones. In M. Gunnar & L. A. Sroufe (Eds.), Self processes and development (pp. 217-255). Hillsdale, NJ: Eribaum.
  73. Weinfield, N., Sroufe, L. A., & Egeland, B. (1998). Attachment from infancy to early adulthood in a high risk sample: Continuity, discontinuity, and their correlates.
  74. Weiss, R. (1973). Loneliness: The experience of emotional and social isolation. Cambridge, MA: MIT Press.
  75. Weiss, R. (1991). Attachment in adult life. In C, M. Parkes, J. Stevenson-Hinde, & P. Man-is (Eds.), Attachment across the life cycle (pp. 171-184). London: Routledge.
  76. Grossmann, K. E. (1997). Attachment in adolescence: A longitudinal perspective. In W. Koops, J. B. Hoeksma, & D. C. van den Boom (Eds.), Development of interaction and attachment: Traditional and non-traditional approaches (pp. 281-292). Amsterdam: North-Holland.