Al XX-lea Congres SNPCAR,

Băile Felix, 18-21.09.2019

Detalii privind
al XX-lea Congres SNPCAR: noutati, informatii, program, inregistrare, taxe, rezumate, cazare, sponsori, contact

A 42-a Conferinta Nationala de Neurologie − Psihiatrie si Profesiuni Asociate a Copilului si Adolescentului cu participare internationala


Taxonomia întârzierilor specifice ale dezvoltării

Autor: Constantin Lupu Adriana Cojocaru Doru Jurchescu

REZUMAT

Autorii înscriu în clasificarea multiplelor forme clinice ale DCM și LCM, aspectele etiopatogeniei și posibilitățile diagnosticului de fineţe în care specialiștii neuropsihiatri, psihopedagogi, psihologi, defectologi, recuperatori și specialiști în reabilitare formează echipa de diagnostic, de tratament, de corectare și normalizare.

Cuvinte-cheie: copii preșcolari și școlari, disfuncții cerebrale minore (DCM), leziuni cerebrale minore (LCM), clasifi care, definiție, identificare, diagnostic, bibliografie.

Motto: O copilărie frumoasă durează toată viața – Constantin Lupu

O rememorare a clasificării multiplelor forme ale disfuncțiilor cerebrale minore (DCM) începe cu enumerarea aspectelor genetice ale acestor întârzieri specifice de dezvoltare. Este cunoscut că în familiile copiilor cu DCM sunt situații identice la 60% din ascendenții paterni sau aproximativ la 33%-35% din ascendenții materni [12]. În diagnosticele de leziune cerebrală minoră (LCM) ne orientăm după suferinţele anamnestice ale copilului precum stările cerebrale anoxice sau hipoxice pre- intra și postnatale, stări hiperpiretice severe, traumatisme craniocerebrale și alte situații epigenetice [7]. Aceste încadrări în DCM și LCM se referă la limitele largi ale inteligenței corespunzătoare vârstei, ceea ce justifică acțiunile de reabilitare a deficiențelor de dezvoltare în diferite tulburări de finețe ale copilăriei [41].

Paralel cu inventarierea taxonomică, vom  parcurge aspecte din istoria funcțiilor developmentale şi a disfuncțiilor cerebrale.

Profesiunile noastre neuro-psiho-medicale ne solicită să cunoaștem informații multiple și mai cuprinzătoare din istoria subiectelor abordate, cât și despre perioadele și etapele vieții umane. Specia noastră existentă de mii de ani, a beneficiat de condiții stimulative de dezvoltare ascendentă, parcurgând diferite și multiple perioade geoclimatice la care s-a adaptat prin inteligență, migrare și comunicare.

Comunicarea prin sunete, gesturi și coduri arhaice, apoi prin vorbe cu semnificație – deci prin cuvinte, a început din Paleoliticul Superior și Mezolitic, iar în Neolitic au apărut semne grafice care notau zilele, trofeele de vânătoare sau recoltele, începute prin linii zgâriate pe pietre, pe scoarța de copac sau pe tăblițe de lut întărite la soare. Acesta a fost începutul  aritmeticii. Cu timpul s-au format familii, triburi, populații și popoare care comunicau prin limbaj verbal propriu și specific grupului de care aparțineau [27].

De la începuturi au fost copii și adulţi care au putut să comunice verbal și prin diferite simboluri, iar alții nu au reuşit să își însușească semnalele comunicării [1].

În prezent există în lume 176 limbi oficiale în evidența ONU și UNESCO,  dintre acestea aproximativ 58 au scriere și gramatică proprie. În jurul fiecărei limbi se găsesc variante și dialecte, unele cu vechime, altele dezvoltate mai recent  ca îmbinări sau combinări între limbi [16].

Se întâlnesc deseori situații în care copiii își dezvoltă vorbirea și limbajul trecând prin faza de biling vism sau trilingvism. În unele cercetări lingvistice se recomandă ca învăţarea multilingvistică să înceapă cu însușirea unei limbi materne cu care copilul și adultul să gândească toată viața [2]. Cu timpul utilizarea limbajelor s-a extins. Din mijlocul sec. XX, s-au introdus studiile și utilizarea limbajului artificial electronic. Specialiștii, medici şi logopezi din cadrul Clinicii NPI Timişoara, am participat în anii 19721974 la conceperea sintetizatorului de voce umană de la Facultatea de Electrotehnică a Institutului Poli tehnic din Timişoara. Cercetările au fost conduse de Prof. Dr. Anton Policsek şi Colectivul Catedrei de Cercetări Electronice, având colaboratori pe Dr. C. Lupu și Log. N. Iordache [40]. S-a obţinut un sintetizator, care a pronunțat corect litere, diftongi, cuvinte și expresii în limba română și limba engleză.

Acest aparat a avut succes la copiii de grădiniță fiind introdus într-o păpușă cu care se jucau repetând cuvintele introduse de noi. În prezent roboții jucării produși în multe țări reușesc să converseze cu copiii cu dificultăți de exprimare în vorbire și să-i reînvețe să vorbească pe adulții afazici, repetând de multe ori pronunțarea corectă.

În perioada actuală cele mai folosite în lume pentru comunicarea scrisă sunt literele scrierii latine și notele muzicale. Prin aceste simboluri se comunică cel mai ușor şi se reproduc sunete, cuvinte și melodii. Aceste simboluri sunt scrise de la stânga spre dreapta, dar există și scrieri de la dreapta spre stânga sau pe verticală.

Inventariem în continuare existența și continuitatea comunicării prin limbajul semnelor dedicat copiilor și adulților cu surditate, având dublă deficiență, cu diagnostic de surdomutitate. Comunicarea prin semne este folosită de peste două milenii: primele întrebuinţări ale semnelor pentru surzi existau în vechile hieroglife ale Egiptului antic.

Fondatorul limbajului semnelor prin litere și cifre este socotit francezul Charles de l’Epee care a realizat în sec. XVII alfabetul acestui limbaj.

Se folosesc gesturi normale ale mâinilor, degetelor și ale mimicii. Comunicarea surdomuților a evoluat spre labiolectură combinată cu limbajul gestual corporal și al mâinilor. Conform legislatiei UE televiziunile naţionale sunt obligate să asigure transmiterea știrilor în limbaj mimico-gestual [46].

În sec. XIX, în plină dezvoltare mondială, au fost inventate încă două limbaje internaționale actuale și în prezent. În anul 1825 Louis Braille a lansat alfabetul pentru nevăzători bazat pe o matrice de șase puncte în relief citite prin simț tactil: degetele de la mâini și picioare, tegumentele nasului, funcții ale limbii etc. [16]. Cu aceste simboluri se realizează 63 de combinații posibile, încadrate în sistemul de  citire, matematică, logică, muzică, etc. cu extindere în segmente pentru diferite limbi. Există și un segment “Romanian  Braille” adaptat limbii române.

Un limbaj internațional a fost lansat în anul 1887 de Ludovic Lazar Zamenhof (1859-1907) oftalmolog și filolog-lingvist polonez. El a creat limba universală ESPERANTO preluând cuvinte latine, rădăcini din limbile germane, slave, ebraică etc. Invenţia lui Zamenhof are gramatica simplă, astfel că este folosită mult în USA, Europa, China și alte țări asiatice cu dorința de a se realiza comunicarea între popoarele lumii. În Esperanto se scrie cu litere latine [46].

Toți utilizatorii acestor limbaje au deficiențe developmentale în însușirea comunicărilor, respectiv având obstacole în sincronizarea simțurilor existente cu patologia senzorială specifică.

Desenele și creațiile în culori ale copiilor preșcolari sunt foarte diferite de la copil la copil. Progresele în execuție se constată prin jocul de folosire a culorilor la întâmplare, la trecerea spre forme simple colorate: cerc, triunghi, ș.a. Se urmărește depistarea copiilor și elevilor cu probleme oftalmologice, în special a daltoniștilor.

Continuăm cu rememorarea unor date importante ale intrării în utilizarea generală a termenilor disfuncțiilor developmentale.

După 10 ani de activitate (1965-1975), Colectivul Centrului NPI din Timişoara a hotărât să inițieze o întrunire profesională, cu scopul de a forma o tradiție, după ce colegii din Iaşi anunțau prima consfătuire în 1956. Astfel a fost organizată în anul 1976 a II-a Consfătuire de Neuropsihiatrie Infantilă din România cu temele:

  1. Principii de asistență în Neuropsihiatria Infantojuvenilă cu referate prezentate de Dr. Eliza Ionescu și Dr. Margareta Ștefan;
  2. Analiza nevrozelor infanto-juvenile.

Important că la această consfătuire au participat 210 medici, psihologi, logopezi, sociologi și pedagogi din unităţi NPI: cabinete, secții de spital, clinicile din cele cinci centre universitare medicale existente în țară, din marile spitale NPI, din leagăne de copii și din școli ajutătoare. Organizarea acelei întruniri a dovedit prin interesul multor specialiști, că este nevoie de astfel de consfătuiri cu schimb de experiență și pentru obţinerea de informații, perioada respectivă fiind privată de orice surse din alte țări. A fost folosită o nouă titulatură a specialității NPI, inspirată din medicina franceză, numindu-se neuropsihiatrie infantojuvenilă. Au fost discutate timid tulburările de comunicare la copii, cu referate dedicate ‘deficienţelor instrumentale’ – tulburări de vorbire și de scris (disgrafii) cu utilizarea termenilor introduși de Dr. Florica Bagdasar și psihopedagog Florica Ionescu în 1968 [3] (fig. 1).

Au urmat consfătuiri cu diferite teme, iar la a VIIIa Consfătuire din 26-28 sept.1985 de la Timișoara, temele au fost “Aspecte clinice, genetice, psihologice și psihopatologice ale sindroamelor LCM şi DCM, a disfuncțiilor și disabilitaților de învățare, psihopatologia schemei corporale, a disgnoziilor și disfuncțiilor de dezvoltare, inclusiv a sindromului hiperkinetic”. La această consfătuire au fost introduse la noi în țară diagnosticele LCM şi DCM (fig. 2).

Tulburările developmentale ale copilăriei, dezbătute la această Consfătuire Națională a NPCA, au fost prezentate de către C. Lupu în publicația: ‘Leziunile și disfuncțiile cerebrale minore’, Edit. Universitatea de Vest Timișoara, din anul 1988 (fig. 3).

La Congresul SNPCAR din sept. 2018 sunt prezentate la propunerea membrilor societății noastre și subiectele tulburărilor developmentale prin prezentul referat, care pe lângă descrierile tulburărilor clasice, prezintă și noutățile teoretice și clinice în aceste domenii.

Prin examinarea clinică pentru depistarea microsimptomelor neurologice, prin investigațiile biochimice, EEG, prin investigații computerizate, tomografice, prin diagnostice psihologice și logopedice, cât și prin experiența profesională ne putem pronunța cu destulă exactitate despre copiii cu întârzieri în dezvoltare [4].

Apreciem că prima încadrare în diagnosticul de întârziere specifică developmentală este certificată de diferențele mari între probele verbale/nonverbale – și prin cele care le sesizăm din observațiile familiei și ale cadrelor didactice [37].

Deci, pentru diagnosticul unor întârzieri developmentale sunt pretenții clinice și paraclinice  serioase. În fapt stabilind la timp diagnosticul corect al unor întârzieri specifice, aducem contribuția noastră în domeniul sănătății mintale a copiilor, deci a viitorilor adulți [29].

Specialiștii NPCA vor face diagnosticul diferențial al acestor constatări cu diferitele forme de autism, cu sindroame fruste extrapiramidale, cu sindroame cerebeloase genetice, cu tremorul esențial, cu tulburările oftalmologice și ale auzului, iar pentru multiplele forme de tulburări de vorbire ne orientăm în diagnosticul diferențial cu tulburările de respirație, cu bolile cardiorespiratorii, cu deficiențe senzoriale sau cu diferite forme de balbism, pentru evitarea falselor încadrări [1].

Este necesar să reamintim că în terminologia europeană franco-germană dinaintea DSM III, întârzierile developmentale erau încadrate în capitolul tulburări ‘instrumentale’. Termenul respectiv se referea la instrumentele de adaptare și comunicare ale copilului în dezvoltare: comunicare corporală, orientare spațio-temporală, abilități motorii ale corpului și mimicii. Când DSM III si DSM IV au impus semanticile americane, toţi profesioniștii medici, psihologi, pedagogi și recuperatori au preluat definițiile de dincolo de Oceanul Atlantic [9].

Copiii cu aceste tulburări ale dezvoltării vor fi viitorii analfabeți și neîndemânateci reprezentând cca 40% din elevii descoperiți la bacalaureate în sistemul de scriere latină si chirilică, dar mult mai mulți în scrierile asiatice prin ideograme.

Este important și necesar ca orice copil să fie în evidență cu un dosar medical care conține datele AHC, ale sarcinii, nașterii și evoluției postnatale. În acest dosar sunt înregistrate aspecte și diagnostice somatice și psihologice, care să fie înscrise în cardul de sănătate, iar actele medicale să fie păstrate de familie.

Cunoaştem că ritmurile developmentale sunt prestabilite genetic, astfel că putem să prevedem care va fi creșterea și dezvoltarea copilului respectiv. Vom reuni informațiile auxologice – antropologice cu cele psihodevelopmentale pentru o viziune completă despre formarea inteligențelor multiple [20].

Auxologia ne edifică în studiul creșterii fizice umane sub toate aspectele [5]. În context, ansamblul dezvoltării va prelua datele sociofamiliale și economice cu care se completează dinamica devenirii [7].

Dificultățile și întârzierile în însușirea și cunoașterea schemei corporale, disarmoniile neuropsihologice din dispraxii, ale funcțiilor adaptative necesare vieții, sunt semnalate de simptomele tulburărilor de comunicare:

– verbală prin limbaj vorbit: alalia, dislalia, dislogia;

– ale limbajului semnelor prin desen: dispintura;

– ale limbajului scris: agrafia, disgrafia, disortografia;

– tulburările însușirii și comunicării prin semne, simboluri aritmetice, inclusiv deficitul de utilizare a cifrelor și operațiilor de socotire de tip acalculie – discalculie;

 

– ale disfuncțiilor muzicale care constau în nerecunoașterea și incapacitățile de a reda melodii, numite amuzie și dismuzie (fig. 4,5).

Problemele disgrafiei-disortografiei le întâlnim și la mulți adulți: intelectuali, funcționari, medici, profesori etc. Disgraficii își cunosc aceste deficiențe.  De multe ori nu-și pot descifra nici ei, scrisul realizat recent. În aceste situații este important să se cunoască posibilitatea evitării din copilărie prin exerciții de caligrafie și mai ales prin depistarea disgrafiei, dar și posibilitatea corectării la diferite vârste a deficiențelor de comunicare prin scris. În tot mai multe țări s-au introdus obligațiile scrierii corespondențelor, a actelor oficiale și a datelor medicale prin sistemele computerizate.

Amintim și dificultățile în recunoașterea fețelor umane din mediul proxim adică prosopagnozia (aprosopagnozia sau disprosopagnozia).

Memoria spațială și temporală este localizată în girusul temporal posterosuperior [1]. Această  funcție importantă este primordială la copilul mic având localizare în emisferul nonverbal și conexiunile sale.

Funcția spațială este asociată cu funcția prosopagnoziei și de manifestările emoționale proprii sau a celor din jur; dar și cu alte funcții nonverbale. Remarcăm că dezvoltarea filogenetică a funcțiilor temporo-spațiale – în special a celor spațiale – sunt anterioare filogenetic funcțiilor verbale din emisferul dominant. Învățarea și memorarea timpilor se realizează ontogenetic și filogenetic, derivând din ereditatea bioritmurilor speciilor anterioare speciei umane.

Sunt frecvente și tulburările specifice de adaptare spaţială, temporo-spațială, de neadaptare la ritmurile orare numite discronie, urmate de inversarea ritmurilor somn-veghe.

Alte capitole importante ale dezvoltărilor specifice, dar și a disfuncțiilor se referă la tulburările îndemânărilor, ale gesturilor, mimicii și ale mersului, încadrate tot în grupa disabilităților somato- psihice  [17]. Asociat acestor disabilități, putem constata neîndemânări – disabilitați concomitente care se referă la mânuirea obiectelor din timpul  jocului, disabilitați care pot fi corectate prin colabo rarea și imitarea altor copii. Întotdeauna se recomandă în aceste situații controlul oftalmologic și audiologic pentru evitarea falselor încadrări.

Noi am constatat că sesizarea oricăror nesiguranţe și disfuncții poate fi relatată de părinți, dar în principal depinde de psihologi, psihopedagogi și medici specialiști instruiți, cunoscători și dedicați acestor disarmonii pediatrice fine.

Întreaga dezvoltare motorie și afectivă a copilului depinde de prezența adulților dedicați comunicării pozitive, cea mai importantă fiind prezența feminină, în special a mamei, însoțită de alte prezențe umane: tatăl, rude, doica care pot stimula copilul prin relații favorabile mimico-gestuale și afective. În condiții de parenting pozitiv [12], sugarul și copilul evoluează spre recunoașterea propriei existențe cu conștientizarea eului propriu [9]. Acesta este drumul spre personogeneză, deci spre calitatea identitară, afectivă şi empatică a viitorului adolescent și adult. Știm că în fiecare zi copilul aspiră informații și își însușește cunoștințe și abilități de la cei din jur.

Diferite forme de instituționalizare sau izolare în care copilul mic este imobilizat și privat de modele de comunicare interumană (tactilă, motorie, mimică, verbală) conduc la însingurare, stereotipii, stagnare și regres cognitiv-afectiv [15].

Astfel se instalează întârzierea specifică de dezvoltare psihomotorie de tip hospitalism, cu sechele pe tot parcursul vieții. În continuare prezentăm unele disfuncții emoțional-afective.

Lexitimia este o funcție genetică și gnozică umană, care se referă la capacitatea psihică de înțelegere, citire, însușire și exprimare (exteriorizare) a stărilor timiceemoționale existente la copii, adolescenți și adulți în relațiile cu propriile trăiri, cât și cu a celor din jur, deci cu a altor ființe vii [31].

Termenul lexitimie provine din limba greacă (lexie, lexis = citire şi timeyos = emotivitate). Astfel lexitimia este una din funcțiile necesare copilului pentru a parcurge o dezvoltare normală.

Absența capacitaților de a simţi, de a prelua și de a “citi” starea timică-emoțională proprie sau a celor apropiaţi este Alexitimia. Această disfuncție de dezvoltare o întâlnim sub diferite grade de severitate, formele simple și corectabile educațional fiind încadrate în Dislexitimie, iar formele severe evoluează spre “analfabetismul” emoțional [20].

Din trăirile lexitimice se dezvoltă și funcțiile empatice care însoțesc permanent viața umană.

Copiii cu poziție și gândire lexitimică și afectivitate pozitivă, vor putea fi antrenați pentru prietenie empatică. Ei se vor apropia în general de prieteni de vârste apropiate și de ambele sexe – și vor beneficia de legăturile și atașamentul reciproc cu aceștia [35].

În tulburările de dezvoltare ale funcțiilor afectivemoționale, ale lexitimiei se constată absența capacității de a simți, de a recepta și a intui stările timice-emoționale a fiinţei apropiate: persoane vesele, zâmbitoare sau triste sau necomunicative etc. Aceste tulburări sunt definite prin termenele  DISLEXITIMIE sau ALEXITIMIE, care le putem observa și constata atât la persoanele adulte din jurul copiilor: la mamă, rude sau doică, cât și la copiii sau adolescenții care nu sesizează, nu interceptează și nu participă la manifestările afective din mediul proxim [35].

Deci Dislexitimia și Alexitimia se referă la absența competenței emoționale bidirecționate și reciproce: copil == copil, mama == copil, aparținători == copil [42].

În prezentarea noastră susținem că Dislexitimia și Alexitimia sunt tulburări DCM şi LCM care se referă la scăderea sau absența competenței emoţionale multidirecţionate.

Din funcțiile developmentale ale intelectului (IQ) și ale emoțiilor (EQ) corecte se vor dezvolta și competențele inteligenței sociale (IS), inteligențele artistice (IA) apoi a inteligențelor culturale și spirituale.

Aceste inteligențe multiple sumate contribuie la dezvoltarea identității noastre [42].

Din punct de vedere neuropsihologic în aceste definiții se încadrează și funcțiile comunicării între ființele din aceleași specii și uneori între diferite specii, care-și transmit semnale și stări timice prin bioundele electromagnetice ale neuronilor cerebrali [31].

CONCLUZII

Rigorile raționamentului medico-neuropsihic ne-au îndreptat să definim cât mai amănunțit și mai punctual, descrierea simptomelor LCM și DCM pentru precizia diagnosticelor noastre, dar oferim și informații din istoria acestor subiecte.

Tulburările specifice de dezvoltare somatică și psihică au fost identificate și studiate în perioada recentă a științelor moderne. Autorii realizează o enumerare a acestor deficiențe, oferind profesioniștilor medici, psihologi, recuperatori, sociologi și pedagogi, posibilitatea să identifice tulburările de dezvoltare, care sunt specifice copiilor sau adolescenților. Este necesară o individualizare a fiecărei situații. Având diagnosticul acestor tulburări de dezvoltare putem să implementăm măsuri specifice de stimulare – recuperare, care pot corecta dizabilitățile de dezvoltare.

Mic dicționar al termenilor preluați din limbile clasice cu semnificațiile respective în textul nostru.

Din limba greacă:

A (a) = negație, inexistent, fără: afazie, alexie, etc.;

Afazie = aphasia: amuțire, pierderea vorbirii;

Dis = rău, rea, greșit, defect, deosebit;

Grafie = graphos, graphicos: scriere, pictare;

Logo, lalios, logos = cuvânt, vorbire;

Mezolitic = mesos: de la mijloc;

Neolitic  = neo = nou: perioadă din istoria comunei primitive;

Pictus = picto = pictură/pictographie = sistem primitiv de pictură cu exprimarea ideilor prin desene figurative sau simbolice;

Pictura = pintos;

Taxonomia = taxis = aranjare, nomos = lege; taxonomia este știința legilor clasificării după multiple criterii;

Tonus = contracție, încordare în stare de repaos (distonie);

Din limba latină:

Agramat = agrammatos = fără cultură;

Calculus = numărare, socotire cu cele patru operații aritmetice; acalculie, discalculie;

Cuvânt = conventum și vorba;

Dezvoltare (developare – developmental) = trecere de la o stare anterioară la una nouă;

Vorba = verb, verbus = unitate de bază a vocabularului.

BIBLIOGRAFIE:

1. Aicardi J.: Clinics in Developmental Medicine. Ed.Mac Keith Press, Oxford. New York Cambridge University Press. 1992;

2. Aicardi J.: Diseasses of the Nervous System in Childhood. Ed. Blackwel Scientifi c Medicine, Mac Keith Press 1992;

3. Bagdasar Florica, Nicolesco Florica: Prevenirea dislexiilor în școlile generale; rezultate obţinute cu elevii din două clase (urmărite din cl.Ia-cl.a IVa). Cercetări de logopedie, pedagogie medicală, defectologie. Institutul de Știinţe Pedagogice. București. 1968;

4. Benga I., colab.: Sindromul organic cerebral minim. Leziunile și Disfuncţiile Cerebrale Minore. Ed. Universităţii de Vest Timișoara. 1988 (pag.164-165);

5. Brănișteanu D.D.: Tulburări de creștere. Ed. Polirom Iași. 2011;

6. Brown R., Ursula Bellung: Th ree Proceses in the Child Acquisition of Syntax, in Reading Child Development. Second Edition. Herper&Row Publishess.1978;

7. Buzinski S.: Epigenetica în practica medicală. Ed. Medicală Amaltea. București 2017;

8. Calavrezo C.: Tulburările limbajului scris. Metode şi procedee pentru corectarea disgrafi ei și dislexiei. Contribuţii la corectarea dislaliei. Ed. Didactică și Pedagogică București 1967 sau Universitatea București 1969;

9. Ciumăgeanu D. și colab.: Terapia defi citului instrumental. A doua Consfătuire de neuropsihiatrie infant-juvenilă. Timișoara 1976 (pag 12-13);

10. Clasifi carea Internaţională a Maladiilor CIM. Revizia a 10-a. Ed. Medicală București 1993. Capitolul Tulburări ale dezvoltării psihologice – codurile F 80-89;

11. Covic M, Ștefănescu D., Sandovici I., Gorduza GE.: Genetica medicală. Ed.Polirom Iași 2017;

12. Cristodorescu D.: Genetica disabilităţilor specifi ce de învăţare. Conferinţa Naţională neuro-psihiatrie copii și adolescent, Timișoara 1985;

13. Dagen Leneyrie N.: Les grands eveniments de l’Histoire des enfants. Ed. Larousse. Paris.1995;

14. Delank H.W.: Neurologie. Ferdinand Enke Verlag. Stuttgart. 1988;

15. Dragoi C.: Optimizarea procesului instructiv-educativ la copii. Ed. Didactică și Pedagogică. București 1981;

16. Drimba O. Istoria culturii și civilizaţiei. Vol. I, Civilizaţia și cultura epocilor preistorice. Ed. Știinţifi că și Enciclopedică București. 1984;

17. Earle F.M. et all: Th e Measure of Manual Dexterities. Ed. Hoase C.W. London UK. 2001;

18. Eckerman C.O., Rheingold. H.I. Infant Exploratory Reponse to toys and People in Developmental Psychology Vol.10, no.2. ED. 1997;

19. Fischman M.A.: Pediatric Neurology. Ed. Grune & Stratton Inc. Orlando. Florida. USA 1999;

20. Gardner H.: Inteligenţe Multiple. Ed. Sigma. București 2006;

21. Geormaneanu C., Geormaneanu M.: Introducere în Genetica Pediatrică. Ed. Medicală. București. 1970;

22. Gilly M.: “Elev bun, elev slab”. Ed. Didactică și Pedagogică București 1987;

23. Goldman D.: Inteligenţa Emoţională. Ed. Curtea Veche București 2008;

24. Gray I.W., Dean R.S.: Neuropsychology of Perinatal Complications. Springer Publishing Company 1990;

25. Hunter I.: Brain Injury. Ed. Ashgrove Press Bath. 1987;

26. Kretschmer E.: Korperban und Character. Berlin.1991;

27. Leneyrie-Dagen Nadeije: La memoire de L’humanitae. Ed. M.Guillmot. Paris.1995;

28. Lupu C.: Schema corporală din perspective neuropsihologiei. Puntea ontogenetică dintre neuromotricitate și psihomotricitate în realizarea schemei corporale. Leziunile și Disfuncţiile Cerebrale Minore. Ed. Universităţii de Vest Timișoara 1988 (pag.57-59);

29. Lupu C.: Leziunile și Disfuncţiile Cerebrale Minore. Ed. Universităţii de Vest Timișoara, 1988;

30. Maugham Barbara, Yube Wiliam: Reading and Other Learning Disabilities in Child and Adolescent Psychiatry. Russer M., Taylor E., Hersov S.. Ed III Backwell Scientifi c Publ. Oxford.1994;

31. Merlet ET.: Perception d’autrui et Structures sociometriques chez les Adolescents Enfance nr.3.1982;

32. Milcu St.M., Maximilian C.: Genetica umană. Ed. Știinţifi că București.1966;

33. Militiuc Iolanda: Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj. Ed. Ankarom. 1996;

34. Milner O., Gui R., Corsy M.: Journal d’etudes Neurophisychologique 1998. Nr.9 pag.166-169;

35. Montessori Maria: De la copilărie la adolescenţă. Ed. ABC Librărie București 1994;

36. Mussen P.H., Conger J.J., Kagan J.: Reading in Child Development and Personality. Herper&Row Publish. 1978;

37. Pavel O., Ghiran V., Ileana Benga: Encefalopatia infantilă microsechelară. Studiu epidemiologic și clinic. Conferinţa Naţională NPI Timișoara.1985;

38. Păunescu C.: Tulburările de limbaj la copil. Ed. Medicală 1984;

39. Păunescu C., Toncescu N., Calavrezo C. și colab: Nedezvoltarea vorbirii copilului. Ed. Didactică și Pedagogică București. 1976;

40. Policsek A. și colab.: Cercetări pentru crearea și utilizarea vocii umane artifi ciale. Sesiunea anuală de comunicări a Facultăţii de Electrotehnică și Electronică a Institutului Politehnic Timișoara. 10-11.12.1975;

41. Remschmidt H., Schmidt M.: Neuropsychologie des Kindes Alt. Ferdinand Enke Verlag. Stuttgart 1981;

42. Reuven Bar-On, James D.A. Parker: Manual de inteligenţă emoţională. Ed. Curtea Veche București 2011;

43. Rheingold H., Samuels H.R: Maintaining the Positive Behavior of infants by increased stimulation. Developmental Psychology Vol.1-1996;

44. Rosman P.: Acute Head Injuries in Children. “Nervous System Diseases in Infancy and Childhood”. Ed. Grune & Stratton Inc.1996;

45. Vries de, L.S., Dubowits V., Penmock J.M.: Brain Disorders in the Newborn;

46. Wikipedia – grupul Free Encyclopedia;