20 DE ANI DE LA FONDAREA SOCIETĂŢII DE NEUROLOGIE ŞI PSIHIATRIE A COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI DIN ROMÂIA

Specialitatea de Neuropsihiatrie infantilă, devenită neurologia şi psihiatria copilului şi adolescentului, a fost înfiinţată în România de către D-na Dr. Florica Bagdazar. Prin forţa şi priceperea dânsei au luat fiinţă reţeaua de neuropsihiatrie, primele instituţii medicale şi clinice oficiale în Bucureşti, Cluj, Iaşi, Jimbolia şi Cernăuţi. Cu încetul aici s-au creat nuclee care se ocupau de copii, adolescenţi, tineri şi de familiile lor, având o viziune medicopsihosocială. Specialitatea de neuropsihiatrie infantilă a intrat în nomenclatorul oficial în perioada când Profesorul Dumitru Bagdazar urmat de soţia sa Florica Bagdazar au fost miniştri în Ministerul Sănătăţii. După război, în anii 1946-1949 viziunea moderna a soţilor Bagdazar a întâmpinat o opoziţie comunistă severă, care a dus la pierderea unor paşi pozitivi în organizarea specialităţii noastre, atât de necesară pentru copii cu boli neuropsihice.

Treptat după anii 1955-1960 au apărut câteva nuclee timide administrative, dar după modelul sovietic şi câteva manifestări de USSM (Uniunea Societăţilor de Ştiinţe Medicale) care a constat din rare şedinţe de comunicări, chiar şi un cerc de NPI cu viaţă scurtă.

Rarele dar interesantele comunicări din domeniul NPI se puteau auzi în cadrul şedinţelor de Comunicări USSM de neurologie şi psihiatrie adulţi sau mai rar în cele de pediatrie.

Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989 a adus speranţa unor înnoiri şi drepturi, de care au fost privaţi jumătate de secol. Putem s-o numim o revoluţie a tinerilor, adolescenţilor şi a copiilor, care au manifestat, au luptat şi au murit pentru o viaţă mai bună.

Apoi, în ianuarie 1990, s-a instalat o vreme caldă, care anunţa o primăvară timpurie şi aceasta ne-a reamintit de întâlnirile pe zone metodologice, care la noi în Banat se respectau anual. Ca de obicei se prezentau comunicări ştiinţifice, în special noutăţi, dintre care unele mai importante repetau subiectele din expunerile din “joile NPI”, care funcţionau din anul 1980 în clinica din Timişoara. Aceste Şedinţe profesionale de joi realizau o atmosferă plăcută şi o coeziune între noi, la care deseori asistau la prezentările de caz şi la referate, participanţi din alte specialităţi.

În ianuarie 1990 când am convocat întrunirea de analiză a anului precedent, am încercat să aflu noutăţi pe care să le comunic colegilor. Am fost la noii conducători FSN, la Direcţia Sanitară şi la USSM dar nimeni nu primise după revoluţie directive despre reţelele de sănătate. Dar convocarea era difuzată, reprezentanţii din judeţele Arad, Caraş-Severin, Alba, Hunedoara şi Timiş cu invitaţi din judeţul Sibiu au sosit la Arad.

Cei câţiva timişoreni, care au participat, sau au trăit zilele revoluţiei din decembrie 1989 eram convinşi că vor apare schimbări şi că putem şi noi să le creiem. Aşa că în zilele de vineri 26 şi sâmbătă 27 ianuarie 1990 am sosit la Arad la şedinţa anuală a Centrului Metodologic specialiştii din centrele arondate Timişoarei. Gazdele noastre erau Doamna Dr. Judith Krisbay – medic şef al NPI Arad, d-na Asistentă şefă Margareta Stanică, împreună cu colegele din reţeaua noastră. Întrunirea avea loc la sediul secţiei din Arad, pe strada Oituz.

În acele zile de după revoluţie, lumea noastră era timorată, nesigură şi parcă eram în aşteptare permanentă de evenimente negative. Ne întrebam dacă într-adevăr am scăpat de comunism sau sunt încă şanse să reapară, dar am dorit să beneficiem de câteva din libertăţile care au fost anunţate de FSN. Oare nu vor urma represalii sau penalizări pentru cei care vor cere înnoiri? În multe domenii se anunţau modificări, în special erau schimbaţi foştii conducători cu alţii noi, chiar mai tineri dar necunoscuţi.

Desigur speranţele noastre, a celor care lucram în domeniul sanitar erau paralele cu ale celorlalte domenii care doreau schimbări. Doream îmbunătăţiri administrative, economice dar şi profesionale. După ce s-au discutat rapoartele, greutăţile şi “lipsurile” anului trecut prezentate de colegii din Deva, Hunedoara, Petroşani, Păclişa, Arad, Lugoj, Timişoara, Reşiţa, Alba-Iulia, cu număr de consultaţii, procedee de recuperare, stimulare, logopedie, etc., din care reieşeau greutăţile în asistenţă: număr mare de consultaţii şi internări, lipsa aparaturii, suprasolicitarea, absenţa cursurilor de informare profesională (căci cursuri politice eram obligaţi să le urmăm cu toţii) şi dificultăţile materiale, organizatorice şi relaţionale cu organele de conducere. Medicamentele uzuale în anii 1980-1990 erau: Bromoval, Napoton, Extraveral, Clorpromazină, Glutaromul, Mentosanul – care nu se găseau totdeauna. La punctul ultim al ordinei de zi era stabilit să avem “discuţii şi propuneri pentru anul 1990”. Delegaţii au cerut suplimentarea posturilor de medici, psihologi şi personalului mediu suplimentar, întruniri profesionale cu subiecte de actualitate. Se simţea că cei 48 participanţi aşteptau ceva. Plutea în aer o nelinişte neclară, dar pozitivă: măcar ceva bun, o veste bună să ducem acasă!

Deoarece specialităţile noastre erau încadrate în sistemul USSM ca subsecţii sau simple cercuri cu sesiuni rare de comunicări, am simţit că este momentul să propun să ne organizăm într-o uniune numai a noastră a neuropsihiatrilor de copii, care să se numească Societatea de Neurologie şi Psihiatrie pentru copii şi adolescenţii din România. Au sprjinit propunerea Dr. Urzica Dogaru (Deva), Psiholog Petre Ghui (Arad), Dr. T. Mircea (Timişoara), Dr. Şeulean (Alba-Iulia), Dr. Judith Krisbay (Arad) şi alţii. Adunarea noastră s-a înviorat, gazdele ne-au oferit coli de hârtie şi am început să înscriem pe cei care erau de acord să fie membrii fondatori a SNPCAR.

Procesul verbal a fost întocmit şi listele de fondatori cuprindeau pe toţi cei 48 participanţi din cele 6 judeţe prezente. A urmat o masă festivă modestă dar placuta cu adevărat. Lumea era mai veselă şi mai mândră de acest pas spre viitor. Am fost întrebat de cei nesiguri: “crezi că va fi ceva din treaba asta?” iar alţii mai optimişti m-au felicitat că am avut inspiraţia şi curajul să iniţiez o astfel de idee. Mi s-a urat succes în realizarea acestui deziderat profesional. Ştirea despre propunerea de înfiinţare a Societăţii de Neurologie şi Psihiatrie a copilului şi adolescentului a apărut în presa locală şi centrală la 30 ianuarie 1990 şi aceasta am socotit-o data oficială de fondare a SNPCAR.

În continuare, am anunţat printr-o scrisoare pe Domnul Conf. Dr. Ştefan Milea din Bucureşti despre înfiinţare SNPCAR, propunându-i să continue lista de membrii fondatori în capitală şi în ţară. Pentru oficializarea Societăţii erau necesare proceduri juridice şi un statut pe care s-a oferit să le realizeze D-nul Prof. Dr. Viorel Ghiran din Cluj-Napoca.

Prima manifestare ştiinţifică a SNPCAR fondată la Arad, a fost “Simpozionul interjudeţean de Neuropsihiatrie” din 6-7 aprilie 1990 de la Lugoj. Temele parcurse erau: “Urgenţele în neurologia şi psihiatria copilului şi adolescentului” – susţinute de medicii Dr. L. Borbil, Dr. C. Lupu şi Dr. I. Marcu, urmate de propuneri pentru asigurarea asistenţei de urgenţa în neuropsihiatria infantilă, iar pentru cadrele medii tematica a fost “stimularea şi recuperarea motorie şi psihoterapeutică”.

De atunci, în continuare, au fost organizate de către SNPCAR Consfătuiri şi Congrese anuale în diferite localităţi din ţară. Prin deschiderea graniţelor colegii au putut să participe la zeci de congrese şi întruniri din Europa, America, Asia şi Australia.

După fondarea SNPCAR, anul 1990 a fost bogat în înfiinţatrea altor asociaţii şi ONG-uri din domeniul nostru, ca de exemplu Asociaţia pentru spastici din Dezna a D-lui Dr. Corneliu Bârsan, Asociaţia de boli musculare din Arad a familiei Antoci, Asociaţia L. Ciucur pentru Distrofii Duchenne din Timişoara, Asociaţia Speranţa pentru handicapaţi psihici, etc. În luna iunie 1990 am propus la Ministerul Sportului, înfiinţarea Federaţiei Române a Sporturilor pentru Handicapaţi (FRSH), care s-a fondat în decembrie 1990 şi a cărei vicepreşedinte am fost ales.

În medicină aceste societăţi profesionale s-au format în locul secţiilor USSM. Au urmat Societăţile de Chirurgie-Ortopedie, Pediatrie, Cardiologie, Chirurgie Cardiovasculară, etc. În Timişoara au luat fiinţă Asociaţia Timişoara Medicală, Asociaţia Psihiatrilor din Timişoara, Asociaţia de Neuropsihiatrie Dr. Eliza Ionescu, care ulterior s-au afiliat asociaţiilor şi societăţilor naţionale.

SNPCAR fiind la început de drum, din 1990 s-au pornit pregătirile de oficializare care au durat până în anul 1992, când la Conferinţa Naţională NPI de la Păclişa a fost ales de Adunarea Generală ca Preşedinte Prof. Dr. V. Ghiran, iar judecătoria din Cluj a înscris SNPCAR în registrul asociaţiilor cu aprobarea MS în 1993. Următorii preşedinţi aleşi au fost Prof. Dr. Şt. Milea, Prof. Dr. T. Mircea, Dr. C. Lupu, iar din anul 2009 este D-na Dr. Axinia Corcheş.

Din anul 1997, la iniţiativa Prof. Dr. T. Mircea a fost editată Revista SNPCAR cu apariţii trimestriale, fiind în prezent în al 13-lea an de apariţie . Lista Conferinţelor şi Congreselor organizate de SNPCAR :

1990 – Lugoj

1991 – Sibiu

1992 – Păclişa

1993 – Timişoara

1994 – Braşov

1995 – Reşiţa

1996 – Cluj-Napoca

1997 – Săpoca-Ojasca, Buzău

1998 – Târgu-Mureş

1999 – Craiova

2000 – Miercurea-Ciuc

2001 – Bucureşti

2002 – Sibiu

2003 – Timişoara

2004 – Băile Herculane

2005 – Gura Humorului (Suceava)

2006 – Neptun (Constanţa)

2007 – Sinaia

2008 – Băile Felix (Oradea)

2009 – Timişoara

2010 – Târgu-Mureş

În existenţa sa de 20 de ani, SNPCAR a contribuit la afirmarea specialităţiilor noastre şi la eliberarea de tutelele satelite, impuse după conceptele vechi: „NPI depinde de noi”, la afirmarea importanţei profesiei noastre şi la eliberarea de tutele pretinse de alţii. Majoritatea psihiatrilor de adulţi, dar şi a pediatrilor, s-au lămurit că neuropsihiatria sugarului, copilului şi adolescentului sunt specialităţi independente prin multitudinea problemelor care le revin spre rezolvare, prin specificul de abordare a acestor vârste, dar şi prin rezultatele obţinute cu terapiile specifice cunoscute şi practicate de noi. În cei 20 de ani de existenţă SNPCAR a dovedit şi a clarificat multe aspecte ale necesităţii unei asociaţii O.N.G. ca patroană a specialităţilor noastre, care în prezent, la începutul sec. XXI, caută să se modernizeze în domenii de fineţe precum biochimia, genetica, imunologia, nanodetecţia, chiar şi în actualizarea terminologiei tulburărilor psihice.

Este adevărat că psihiatria adultului, psihiatria sugarului, copilului şi adolescentului, psihologia medicală, psihoterapiile, sociopsihiatria şi viitorologia au un trunchi comun la începutul formării specialiştilor şi că este necesar ca profesionistul să înveţe principiile fiecărei surse din cele amintite. Astfel vor înţelege că tulburările mintale şi bolile neurologice, disabilităţile şi inadaptările încep din copilărie şi se pot repera la vârstele începutului vieţii. Mărind numărul de specialişti bine pregătiţi în neurologia şi psihiatria copilului şi adolescentului, vom putea face profilaxie şi asistenţă adevărată.

Dar, în prezent suntem încă puţini şi suprasolicitaţi, mai ales că suntem necesari şi în zonele defavorizate, unde patologia NPCA este neabordabilă. Astfel că SNPCAR este o tânără de 20 de ani, ce are în faţă o perioadă de maturizare şi de adultizare care de obicei durează 40-50 de ani. Dacă va ajunge în mâini bune, vor avea de câştigat generaţiile viitoare.

În cei 20 ani de existenţă au apărut şi disfuncţii în viaţa SNPCAR.

Prima dintre problemele noastre a fost lipsa de interes a unor colegi pentru viaţa grupului nostru de medici specialişti. Unii nu au fost pregătiţi şi informaţi, alţii nu au înţeles valoarea şi forţa unui ONG profesional puternic, capabil să ne organizeze activităţile, să ne reprezinte în relaţiile cu MS şi cu diferite organe oficiale. Este şi o lipsă a cadrelor didactice care pregătesc specialişti şi care nu prezintă SNPCAR – ul tinerilor rezidenţi. Sunt cadre didactice universitare şi catedre în care nu se discută despre rolul şi posibilitatea unei Societăţi Naţionale Profesionale.

Al doilea aspect care trebuie echilibrat este cel al formării psihologilor medicali. Din păcate a apărut o titulatură aparte, aceea de psiholog “clinician”, care a fost o speranţă pentru serviciile de psihiatrie şi psihoterapie a copilului şi adolescentului. Dar aceşti specialişti nu au nici o pregătire clinică, ei nu ştiu de ce ar trebui să se formeze într-o clinică psihiatrică şi sunt neinformaţi de aspecte psihopatologice.

Ne lipseşte specialitatea medicopsihologică de sănătate mintală şi astfel se ajunge ca această disciplină să fie practicată de pseudospecialişti. Aceste aspecte, dar şi unele aspecte administrative produc o diluare a grupului “Psy” – care ar trebui să fie stâlpul principal al Sănătăţii mintale – şi al copiilor, adolescenţilor şi adulţilor cu tulburări şi boli psihice şi neurologice.

În cei 20 de ani de existenţă a SNPCAR ne-am creat o poziţie, un renume printre celelalte specialităţi, totodată o independenţă profesională. Prin SNPCAR am reuşit să ne cunoaştem, să ne întâlnim şi să ne auzim. În cei 20 ani de existenţă am devenit o familie de specialişti cunoscuţi şi respectaţi.

Tin să subliniez că toţi colegii din reţeaua de Neurologie şi Psihiatrie copii şi adolescenţi, sunt buni profesionişti, sunt harnici şi modeşti, totodată capabili să preia şi să rezolve cazurile complexe medicopsihosociale cu care lucrăm. Majoritatea medicilor, asistenţilor medicali, psihologi, sociologi, recuperatori sunt dedicaţi şi interesaţi să contribuie la examinarea copiilor, adolescenţilor şi familiilor respective şi să stabilească diagnostice complete şi utile pacienţilor noştri.

Cu toţii ştim ce mulţi pacienţi avem şi ce multiple probleme trebuie să rezolvăm în cursul unei consultaţii sau aunei spitalizări.

Cu toate aceste aspecte, ne iubim profesia şi în majoritate beneficiem de ofertele SNPCAR. Acum putem spune că tânăra dar experimentata şi utila noastră Societate de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului din România merită toată atenţia şi respectul nostru, deci putem să-i dorim “La mulţi ani !”