30 de ani de la Revoluția din Timișoara: decembrie 1989-decembrie 2019. Participarea personalului din Serviciile de Neuropsihiatrie pentru Copii și Adolescenți la evenimentele din Timișoara din decembrie 1989 și transformările următoare
REZUMAT
Schimbarea de orânduire socială prin revoluția română din Timișoara în decembrie 1989, a fost trăită de personalul medical și al profesiunilor asociate din Centrul Clinic de Neuropsihiatrie a Copilului și Adolescenților. În timpul revoluției au fost victime copii, adolescenți și adulți cu peste 1200 eroi morți, împușcați de teroriștii criminali. Au fost și multe victime cu atacuri de panică și alte stări neuropsihice grave care au fost tratați de specialiștii noștri [1]. Copii răniți, internați la secțiile de chirurgie, ortopedie pediatrică, oftalmologie, pediatrie și contagioase au benefi ciat de asemenea de intervențiile noastre medicale și psihoterapeutice. Revoluția a continuat și în perioada următoare prin instalarea unor măsuri și schimbări politice, economice și sociale. S-au deschis granițele și am putut să ne îmbogățim cu noutăți profesionale atât de necesare în medicină. Cea mai importantă noutate pentru noi a fost formarea SNPCAR în ianuarie 1990, aceasta fi ind prima organizație medicală non-guvernamentală din România cu caracter descentralizat apolitic și independent, având ca urmare înfi ințarea centrelor de neuropsihiatrie și sănătate mintală pentru copii și adolescenți în toate județele țării fi ind statuat dreptul de a organiza întruniri profesionale anuale cu titlul de congrese, conferințe, consfătuiri și dreptul de a participa la manifestări științifi ce internaționale. Bibliografi a este cuprinzătoare, parcurge descrierea cronologică a evenimentelor revoluției și participarea personalului medico-sanitar din Timișoara și din țară la desfășurarea și victoria revoluției din decembrie 1989.
Cuvinte cheie: revoluția română din Timișoara-decembrie 1989; 15-31 decembrie 1989; copii, adolescenți; SNPCAR
Pentru noi toți decembrie este luna sărbătorilor și cadourilor de Crăciun, sunt momentele de amintiri și bucurii pentru copii, tineri și adulți. Dar iată că în decembrie 1989 am trăit evenimente unice din viața noastră, cu mai multe schimbări într-o lună decât în alți zeci de ani. A fost un decembrie zbuciumat urmat de câștigarea libertății. Acele evenimente le rememorăm după cum urmează: vineri 1 decembrie 1989 spre prânz sunt convocat la contabila șefă a Spitalului de copii; dânsa mă anunță că s-a primit o suma mare de bani de la Direcția Sanitară Timiș, așa cum am cerut de multe ori pentru reparațiile și schimbarea acoperișurilor celor două clădiri ale secției NPI. Sunt sume importante rămase de la alte spitale din județ, dar trebuie să-i cheltui în întregime cu „decont” până la 30 decembrie 1989, altfel banca îi retrage în întregime. Era sâmbătă, deci sfârșit de săptămână; șefa contabilă nu crede că voi găsi executant, iar dânsa și administratorul spitalului nu cunosc pe nimeni pentru așa lucrări mari. Ceasul bun face că am relații bune la Fabrica Ceramica Bohm din Jimbolia, care a fost naționalizată în 1948, dar moștenitoarea Lenore Bohm este asistentă medicală la noi la NPI, contabila șefă de la Ceramică este soră cu asistentă șefă Rodica B. de la noi.
Ajungem duminică 3 decembrie la Directorul Întreprinderii din Jimbolia, reușim să ne înțelegem cu cei 5 meșteri dulgheri să începem lucrul, dar au urmat o serie de condiții numite de noi „marele dacă”: se va găsi material lemnos, dacă vom primi suplimentare la cota de benzină ca să transportăm meșterii dimineață la șantier, seara la casele lor în Jimbolia și să transportăm la gropi speciale tonele de cartoane gudronate care rezultau din curățarea acoperișurilor. Meșterii șvabi s-au dovedit foarte dedicați și harnici, astfel am avut șantier prelungit până la 31 decembrie. Lemnele au fost aduse verzi de la o cooperativă de pe valea Arieșului, fiind proaspăt recoltate, dar altele nu se găseau.
Am avut șantier de 12 ore pe zi și cu toate că la orele 16:30 era întuneric, se lucra cu lanterne, uneori și cu becuri de la rețea (dacă primeam curent electric) chiar și la lumina lunei pline; iar temperaturile erau de vară. În 8 decembrie sosește de la București Profesorul Doctor Emil Măgureanu, Secretarul geneneral al Academiei de Științe Medicale Române, pentru a participa la o ședință a filialei din Timișoara ASMR. Ne cunoaștem din repetate întâlniri la București, dânsul fiind soțul colegei Dr. Sanda Măgureanu care ne roagă să fim gazdele lui Emil. A fost o misiune plăcută: am discutat despre epidemiologia bolilor neuropsihice a copiilor și adolescenților. Sâmbătă 9 decembrie i-am prezentat orașele Timișoara și Arad pe care nu le cunoștea iar duminică 10 decembrie am vizitat parcul dendrologic de la Bazoș. Aceste vizite au fost apreciate ca „medicamente minunate de destindere și mișcare”. Seara profesorul a plecat cu trenul la București. Au urmat zilele revoluției din Timișoara și București, iar în 24 decembrie seara, Emil Măgureanu a fost împușcat în cap și a murit în casa lor, ținut în brațele soției sale. Am trăit începutul revoluției astfel: în 15 decembrie toți colegii de la centrul NPI am coborât din tramvai ca de obicei în stația Sinaia (astăzi Piața Al. Mocioni) dar am văzut în stația anterioară, Sf. Maria, mulți bărbați adunați la Biserica Reformată.
În tramvai am aflat că erau enoriași care îl păzeau pe Pastorul L. Tokes care urma să fie expulzat din Timișoara, datorită concepțiilor și predicilor sale anticomuniste și anticeaușiste [2]. În timpul zilei și al nopții următoare, numărul acestor civili a crescut mereu, dar au apărut mulți mascați și militari în echipamente speciale. Alți mascați au fost aduși cu camioane militare, din care au coborât bărbați cu bastoane și târnăcoape, cu care au spart ușile și vitrinele de la magazinele din apropierea Bisericii reformate, provocând incendii cu ajutorul lichidelor petroliere aduse în mașinile respective [3].
Aceste provocări aveau ca scop să demonstreze că oamenii lui Tokes provoacă distrugeri și se opun brutal măsurilor oficiale, deci sunt dușmanii regimului de stat. Vestea acestor manevre s-a răspândit în fabrici, universități și școli astfel că în 16 decembrie oamenii au intrat în grevă și au pornit în coloane spre Biserica reformată. Sâmbătă 16 decembrie numărul protestatarilor a crescut, protestele s-au răspândit în întreg orașul, având un caracter clar contra regimului politic. Sunt aduși pe străzi militari în echipament de luptă, au apărut tancuri și TAB-uri echipate de luptă. Este o zi caldă „de vară”, pe toate arterele mari vin coloane de manifestanți spre Piața Operei și militari care vor ocupa centrul orașului. Duminică 17 decembrie dimineața mă grăbesc la clinică cu gândul la copiii din spital și la colegii mei [4]. La ora 08:00 la raportul de gardă suntem doar 4: doctorița Blaj care preda serviciul de gardă din noaptea anterioară, asistenta șefă Eva, un medic secundar și subsemnatul. Se relatează că la fiecare stradă sunt controlați trecătorii, iar la intersecții sunt controlate vehiculele: se caută teroriști și armament, patrulele de milițieni și militari care legitimează și rețin suspecții. La fiecare control suntem puși cu fața la zid, se așteaptă pentru controlul actelor și la controlul corporal, motiv „legal” ca să întârziem la serviciu. Toți pietonii sunt opriți la câte 2 sau 3 astfel de controale.
În după amiaza zilei de duminică 17 decembrie, manifestanții au pornit spre Piața Operei și la trecerea peste podul apropiat s-a început împușcarea manifestanților. În aceeași zi, teroriștii și lunetiștii apăruți în oraș au împușcat și copii flamânzi și înfrigurați, adunați pe treptele Catedralei Mitropolitane. În fiecare zi Piața Operei era ocupată de manifestanți care amplificau cerințele și lozincile anticomuniste și anticeausiste [5]. Printre manifestanți s-au infiltrat securiști civili care mimau aprinderea unei țigări și transmiteau știri la centrala lor. Am auzit din apropiere: „Sunt mulți, nu au armament, sunt câțiva cu copii”. Redau din publicația „Candela” relatările unor fotografi prezenți printre manifestanți [6].
C-tin Duma-Foto Agerpres, a relatat: o fotografie din acele zile în situația unei reprimări, putea fi folosită pentru recunoașterea revoluționarilor și ducea la arestarea cu agresiuni și condamnarea la ani de temniță, poate chiar la moarte, cu motivare: uneltire contra regimului de stat. Dacă Revoluția ar fi reușit, acele fotografii erau acuzatoare pentru puterea politică ceaușistă și dovedeau acțiunile de crimă în masă adică de genocid. Fotograful Mircea Radu, ziarist al oficialului PCR „Drapelul Roșu” din Timișoara: un „soldat” la 4-5 m de mine a spus: „mă, dacă te mai văd cu aparatul, îți bag baioneta în gât”[7].
În continuare din cartea „Candela”: Istoricul Titus Suciu relatează: „Faptele petrecute la un moment, sunt cunoscute de urmași prin cuvânt scris ori prin imagini. Deși nu aceasta e profesia de bază, prin fotografii, distinsul medic Constantin Lupu este istoric al Revoluției” [8].
Scriitorul Vasile Bogdan: Și de această dată doctorul Lupu a fost unde trebuie. După ce și-a dedicat o viață întreagă trezirii tinerilor din bezna minții, după ce ani mulți a halăduit prin bezna pământului, aducând la lumină valori de nespus, după ce a organizat acele concerte din Peștera Românești, unice în țară și printre puținele din lume, a ieșit și pe străzile Revoluției și a făcut ceea ce puțini au avut în gând să facă atunci, să fotografieze. Și a păstrat pentru memoria noastră dovezi scrise și fotografii, cea mai expresivă definiție a Revoluției de la Timișoara. „Eu am fotografiat fiindcă simțeam și înțelegeam că se petrec evenimente foarte importante.Ce mi se pare că mi-a reușit sunt fotografiile și diapozitivele cu tancuri, ce veneau, plecau încărcate cu militari și civili. Era foarte multă lume în piață, o manifestare nemaipomenită, de-a dreptul grandioasă, cum n-am mai văzut nicicând. Am făcut fotografii și în fața Catedralei și în alte zone ale Revoluției” [9].
Cu toții întârziam la serviciu deoarece în oraș sunt restricții de circulație, dar până la ora 9 au ajuns toți cei din graficul zilei. Am admirat curajul și dăruirea colegilor de la NPI dar și din celelalte spitale timișorene, din toate zilele lui decembrie ’89. Circulația era controlată: pe fiecare stradă sunt legitimați pietonii, nu se admit grupuri de trecători, iar la intersecții sunt controlate mașinile de către tineri cu banderole albe sau tricolore. Apar manifestanți în fabrici și la căminele studențești. Oamenii care ajung la NPI pentru consultații, internări sau pentru rețete, ne relatează că au văzut în oraș camioane cu militari îmbrăcați în uniforme și mașini străine. Duminică seara demonstranții adunați în fața Bisericii Reformate au pornit spre Piața Operei, iar militarii au primit ordin și au deschis focul împotriva manifestanților neînarmați omorând pe Podul Maria aproximativ 100 și rănind peste 300 de oameni. Peste 900 de manifestanți au fost arestați în condiții de agresiune și maltratare [10].
Știrea acestor crime și manevre, arestarea protestatarilor pașnici s-a răspândit în oraș, în fabrici și în cămine studențești. Important că în toată luna decembrie 1989 au fost temperaturi de vară, ușurând deplasarea manifestanților. În Clinica NPI erau internați copii și adolescenți, cu sau fără aparținători, majoritatea din alte localități, fiind ocupate toate locurile. În noaptea din 17/18 decembrie a fost ploaie cu trăznete și tunete de vară. Luni 18 și marți 19 decembrie ofițeri și civili din securitate au venit la Spitalul Județean și la alte spitale. Căutau răniți cu gloanțe, schije sau cartușe explozive și îi împușcau cu arme silențioase, iar pe alții i-au sufocat cu perne sau cu pungi de plastic. Trebuiau șterse urmele crimelor din seara de 17 decembrie. În „Candela” se specifică: „medicii au fost extraordinari, au făcut tot posibilul ca revoluționarii să nu ajungem în mâinile acelor criminali” [15].
Morții au fost adunați la morga Spitalului Județean, de unde i-au transportat la crematoriul din București, pentru a se pierde dovada împușcărilor iar registrele de internări și de operații au dispărut. În dimineața zilei de 19 decembrie am primit o notă telefonică de la DSP Timiș, un fel de ordin să externăm bolnavii din Spitalul NPI deoarece nu vom mai primi alimente pentru copii, dar vor fi necesare paturi pentru eventuale victime. Se va încerca transportul cu mașina salvării care mai avea voie să circule. La bucătăria spitalului se va prepara supă de cartofi fierți cu castraveți murați din rezervele din vară. Dar NU am putut să externăm copiii din spital deoarece trenurile nu puteau să intre nici să plece din gările Timișoarei, iar aparținătorii din Timișoara nu ajungeau la Spitalul NPI. În centrul orașului au fost postate 2 tancuri la pereții Operei, având turelele îndreptate spre manifestanți și 3 TAB-uri (mașini de luptă ale armatei). Au apărut împușcături care ținteau în manifestanții neînarmați. Erau lunetiști care omorau civili neînarmați din oraș și din Piața Operei. Dar în după masa zilei de 19 decembrie, toți militarii Armatei Române din Timișoara au trecut de partea revoluționarilor [12].
Manifestanții revoluționari au pornit și spre Comitetul Județean al Partidului Comunist pe care l-au ocupat, iar în Piața Operei revoluționarii cereau cu lozinci puternice și poruncitoare „Libertate”, „Jos dictatura”, „Jos comunismul”. În 20 decembrie sub imboldul acestor scandări, un comitet de revoluționari a declarat din balconul Operei: Timișoara, primul oraș din România liber de comunism, iar un preot ne-a îndemnat la rugăciune. Masa de oameni printre care și subsemnatul, am îngenuncheat spunând Tatăl Nostru. Ne-am încredințat viața, libertatea și viitorul, simbolului creștin al păcii și iubirii dintre oameni [8]. În următoarele zile ale Revoluției manifestanții au umplut spațiul dintre Operă și Catedrala Mitropolitană adăugând lozinca „Azi în Timișoara, mâine în toată țară”. Erau peste 40 000 de oameni majoritatea tineri care veneau în coloane, cu drapelul tricolor fără stema comunistă, cu lozinci „Vrem pâine și căldură”, „Jos comunismul” etc. [6].
În zilele următoare, manifestațiile s-au aprins în Arad, Lugoj și în tot mai multe localități, izbucnind la București în timpul adunării convocate de Ceaușescu pentru a „demasca pe dușmanii” din Timișoara, unde forța revoluționarilor manifestanți creștea în fiecare zi [9]. În Timișoara au fost instalate multe patrule de milițieni și militari care opreau pe trecători, îi legitimau și îi percheziționau și pe unii îi rețineau. Se aștepta la un astfel de control mult timp, oamenii stăteau lipiți cu spatele de zid, iar militarii ne asigurau că „miliția are grijă de cetățeni”. Circulația în autobuze, mașini și tramvaie era supusă acelorași controale. În 21 decembrie am fost opriți de un baraj de tineri cu banderole albe sau tricolore care căutau arme și teroriști (figura 1). Vineri 22 decembrie, am plecat de la spital pe la ora 12:30 împreună cu soția care avea serviciul la Trustul de Construcții apropiat de Clinica NPI pe Bv. C. Porumbescu spre Piața Bălcescu cu gândul de a ajunge în centru. Dar în Piața Bălcescu ne-am oprit: cineva a deschis o fereastră și a pus un televizor alb negru, iar pe ecran se transmitea meetingul din București cu fuga lui Ceaușescu de pe acoperișul clădirii Comitetului Central [4].
Credeți că sunt în stare să va spun cum au reacționat oamenii, telespectatori ocazionali după un moment de liniște, s-a aplaudat, s-a râs, apoi toți ne-am răspândit. Cu asta, dorința de a merge în centru a devenit de-a dreptul stresantă. Dar, pentru că eram în apropierea locuinței unui prieten deosebit, ne-am zis să-l luăm și pe dânsul cu noi. Nu se poate să nu fi auzit de profesorul Eduard Pamfil. Om deosebit, mare umanist, somitate a Timișoarei și nu numai, profesor de medicină în psihiatrie, artist și creator de idei. Dânsul locuia pe actuala stradă Sorin Titel și neam zis să îl luăm cu noi în Piața Operei. Profesorul era mai în vârstă, nu avea radio, nu avea televizor, nu știa nimic din cele întâmplate în oraș decât din auzite, de pe la vecini. Avea cunoștință că în centru urma să se strângă toată lumea, auzise câte ceva despre mișcările din oraș, represalii și împușcături, dar reprezentarea dânsului era foarte departe de realitatea acelor zile. „Domnule profesor, veniți cu noi, haideți în centru, acolo va fi tot orașul pentru că a fugit Ceaușescu. A fugit, intrăm într-o eră nouă…”. Dânsul ne-a privit nedumerit, de-a dreptul consternat. „Cum să fugă Ceaușescu, dragii mei? Ce vă trece prin cap, ce vorbe sunt astea? Vreți să pățiți, chiar vreți să dați de necaz?”. Nu ne-am lăsat cu una cu două, am insistat, din păcate eram la poli opuși, domnului profesor nu-i venea, pur și simplu nu-i venea să creadă că vorbeam de un fapt împlinit. Reținerea dânsului e de fapt explicabilă. Ca mulți din oamenii noștri mari, făcuse câțiva ani de detenție și știa că nu-i de glumit cu comuniștii. Am insistat să ne însoțească vreo 20 de minute, poate mai mult, n-am reușit, dar la un moment dat a formulat deși sunt convins că nici atunci nu credea ce îi spuneam, cuvintele înșiruindu-se astfel spontan, numai și numai pentru că avea capacitatea de a emite mai totdeauna expresii memorabile, o expresie extraordinară „Ca să vezi, comunismul s-a născut pe Neva și s-a înecat în Bega!”. De data asta noi am rămas fără replică. Îl cunoașteam bine, știam că orice propoziție era profundă, în același timp, sclipitoare, dar fraza de mai sus chiar ne-a uimit.
Din păcate, cu toate insistențele noastre, profesorul Pamfil a rămas acasă, am mers în centru fără dânsul. Piața Operei era plină de lume. Agitație, bucurie, entuziasm de nedescris. Nu mai vorbesc de scandările, atât de bine cunoscute de oricare dintre noi: acelea cu „Jos Ceaușescu!… Libertate!, Ceaușescu criminal din Scornicești, Jos comunismul” și altele. Teroriștii au continuat să împuște oameni neînarmați iar morții și răniții au fost adunați la Spitalul Județean. De aici au fost transportați și arși la crematoriul din București. În restul lunii decembrie zi și noapte revoluționarii au rămas la manifestații, iar întreg personalul medical a lucrat în mijlocul victimelor, și în spitale, policlinici și cabinet medicale, dovedindu-și dedicația față de profesie, spiritul de sacrificiu și eroismul în condițiile de război civil din acele zile [13]. Atunci și în zilele următoare ne simțeam apropiați și solidari. La Centrul Clinic NPI, toți colegii medici, asistenți, psihologi, întreg personalul sanitar și administrativ, cât și cadrele didactice din școala generală care funcționa în cadrul clinicii: educatoare, învățători și profesori, eram prezenți în cele 3 ture de serviciu.
Ajungem la program trecând prin controale, percheziții, legitimări, uneori printre gloanțe, cu toții ne simțeam așteptați de copiii bolnavi, ne susțineam între noi în siguranță, unele colege au preferat să doarmă în vreun colțișor al spitalului pentru a fi la datorie. Vom continuă să rememorăm evenimentele și aniversarea a 30 de ani (1989-2019) de la Revoluția Anticomunistă Română, care se serbează în toată țara și la reprezentanțele noastre din străinătate între 15-31 decembrie. Prezența neuropsihiatrilor de copii-adolescenți din Timișoara a fost importantă în acele zile în care au fost agresați, răniți și împușcați manifestanți pașnici, copii din internate, din școli ajutătoare, din Timișoara și Lugoj, copiii străzii cât și elevi sau studenți.
Această participare a fost spontană, fiind determinată după cum spuneau copiii de „cei trei f”: foame, frig și frică. Au ajuns la noi peste 120 de minori și tineri, aduși cu salvarea, trimiși de medicii de circumscripții sau de medicii școlari, iar câțiva s-au prezentat din proprie inițiativă, solicitând mâncare, haine, căldură și tratamente anxiolitice sau somnifere. La Clinica NPI: în dimineața zilei de 24 decembrie 1989, în Ajunul Crăciunului, am dat jos tabloul lui N. Ceaușescu de pe peretele sălii de raport de gardă, de cursuri și de întruniri profesionale, înlocuindu-l în 28 decembrie cu fotografia unui băiat din clasa a IV-a (fiul fotografului Marin Dogaru) și am adus de acasă statuia albă „mama și copilul” create de Profesor Universitar Nicolae Adam, șeful catedrei de sculptură „Nicolae Grigorescu” din București. Autorul a realizat această operă în anii 1956-1958 pentru sora și pentru nepoata dânsului, Gabriela, singura fată între băieții familiei. Donația este dedicată tuturor salariaților NPI Timișoara de către ing. Gabriela Lupu, în perioada respectivă fiind șefa sectorului tehnic a Spitalului de Copii, urmând să fie înregistrată în inventarul secției noastre. Fotografia băiatului și statuia „Mama și fiica” au fost ani de zile dovada simbolului profesiilor noastre dedicate vieții, sănătății și ocrotorii copiilor și adolescenților.
Se apropiau ultimele zile ale lunii decembrie 1989. Armata a pactizat cu revoluționarii, au fost retrase tancurile și blindatele, dar în Timișoara se auzeau ziua și noaptea împușcături și rafale de arme automate, mulți teroriști fiind identificați și arestați. Scopul acestor tiruri era să sperie populația ca să nu apară noi manifestanți și revendicări. În spitalul clinic NPI erau mulți copii internați care urmau tratamente, dar nu puteau să doarmă deoarece în grădinile din jurul instituției se declanșau salve de împușcături de mai multe ori în cursul nopții. Aceste trageri au speriat pe copii, pe aparținători și personalul medical din turele de noapte. Ziua, meșterii dulgheri și constructori lucrau pentru finisarea acoperișurilor, astfel că au montat ultimele țigle în 31 decembrie. Dar în nopțile următoare salvele de împușcături au continuat, astfel că în 2 ianuarie 1990 la prânz am anunțat pe comandantul noii structuri militare a orașului, solicitând un control al grădinilor din jurul spitalului. În câteva minute s-au prezentat plutonul antitero condus de un locotenent tânăr. Ostașii au escaladat gardurile, iar ofițerul cu mine ne-am urcat pe acoperiș de unde puteam dirija militarii. După scurt timp aceștia au raportat: am găsit o mașinărie într-o ladă mare având acumulator și o instalație pe care au pornit-o și astfel au declanșat tirul de împușcături care se declanșau repetitiv la 2-3 ore terorizând pe cei din Spitalul NPI și pe vecinii din jur. Acest simulator a fost transportat la Sediul Garnizoanei Timișoara. Am prezentat în descrierile noastre revoluția din Timișoara ca eveniment istoric al manifestărilor pașnice, având o participare numeroasă a copiilor, adolescenților și tineretului. Acesta a fost subiectul care ne-a îndreptățit s-o denumim și revoluția copiilor și tineretului din România [12].
Pentru a fi cunoscute evenimentele din cursul Revoluției din decembrie 1989 de la Timișoara și participarea specialiștilor neuropsihiatrici, am prezentat în repetate referate și comunicări ilustrate cu fotografii și imagini diacolor, aspect din manifestații, represalii și exemple de suferințe psihopatologice din timpul și după evenimentele revoluției, spre a fi cunoscute de specialiști și de presa internațională. Prima expunere a fost în aprilie 1990 la Congresul Internațional de Psihopatologie de la Budapesta, urmată de prezentările de la congresul Societății de Psihiatrie pediatrică Franceză-Amiens august 1990, Congresul Național de la Montpellier, Congresul EACD de la Helsinki aprilie 1991, Linz octombrie 1991, la sesiunile Crucii Roșii daneze: Copenhaga 1990, 1991, 1994, 1995, IACAPAP Londra 1993, Amsterdam. Sub imboldul mass-media și a informațiilor despre dreptul cetățenilor de a ne organiza în ONG-uri, am trimis o convocare a colegilor din zona Centrului Universitar Timișoara, la secția NPI din Arad, gazda noastră a fost Dr. Judith Krisbay. Datele întrunirii au fost 28-30 ianuarie 1990. La această ședință au participat colegi din 8 județe, au fost citite rezultatele activităților pe anul anterior, iar la sfârșit, Dr. C. Lupu a propus înființarea SOCIETĂȚII DE NEUROLOGIE, PSIHIATRIE ȘI PROFESIUNI ASOCIATE PENTRU COPII ȘI ADOLESCENȚI DIN ROMÂNIA: SNPCAR. Propunerea a fost susținută și acceptată prin vot unanim, întocmindu-se procesul verbal de constituire a SNPCAR la 30 ianuarie 1990 [14,15]. Memoria eroilor martiri, copii tineri și adulți se comemorează prin pomeniri religioase, depuneri de coroane, lansări de volume, vernisajul de expoziții memoriale și concerte.
Toate manifestările sunt organizate de cele 16 fundații și asociații care păstrează memoria revoluției. Evenimentele descrise în prezentul articol au dat o nouă valență neuropsihiatriei copilului și adolescentului, nesemnalată în publicațiile de până în prezent, aceea de participare activă a copiilor și specialiștilor medici și profesiuni asociate la o revoluție. Cunoscându-se această participare, am obținut un loc recunoscut de onoare și interes pe teren internațional, în anul 1994, cât și în cadrul Fundației Internaționale pentru Copil și Familie, București, 1994 și 1995, sau la congresele SNPCAR, 1993 și 1995 [16, 17, 18]. Tineretul și copiii au participat la revoluția din decembrie 1989, au fost și victime, dar în final i-au învins pe cei care îi oprimau. Ei au prezentat semnul victoriei pentru posteritate (figura 2). Dupa uciderea pruncilor din 17-18 decembrie 1989, colegul nostru psihologul Dumitru Ciumăgeanu ne-a citit versurile sale în care descrie regimul opresiv și crimele care au ucis copii nevinovați: „Din pușca neagră lustruită Monstrul apasă pe trăgaci Glonțul nebun și fără viață Zboară spre ținta vie Străpunge pieptul și omoară… Copilul a plecat spre steaua lui Ne va privi nevinovat Va lumina de-acum milenii nesfârșite…’’ Dupa recitarea mai mult șoptită, a urmat tăcerea noastră și gândurile care însoțeau copiii împușcați la Timișoara, în drumul lor spre libertate și nemurire. Aveam și lacrimi pe care nimeni nu le-a șters nici până astăzi. În zilele revoluției am fost prezenți, ne-am făcut datoria de tămăduitori și ne-am simțit uniți cu manifestanții din oraș.
CONCLUZII
În cursul revoluției din decembrie 1989, poporul, țara întreagă, au sperat și au reușit să facă pași spre schimbare și progres. Specialitățile medicale și specialiștii noștri în Neurologie, Psihiatrie, Genetică pentru copii, adolescenți, tineri și familiile lor, au participat la mișcările revoluționare din decembrie 1989, beneficiind alături de întregul popor, de europenizare, dezvoltarea și relaționarea cu specialiștii din alte țări.
Avem congrese anuale, au fost continuate cercetările de genetică și etiopatogenie, capitole importante ale neuropsihiatriei. Bineînțeles, ne dorim ca aceste direcții ale medicinei să beneficieze de suport material, de creșterea numărului de specialiști medici și în profesiunile asociate, știind că trăim de 3 decenii în libertate. Sunt citate titluri de bibliografie cu multiple surse de informare, inclusiv repere precise despre desfășurarea evenimentelor revoluționare din decembrie 1989 și despre urmările perioadei de tranziție care au urmat în toată țara.
BIBLIOGRAFIE
1. Apostol Stan: Revoluția română văzută din stradă: Decembrie 1989-iunie 1990, Editura Curtea veche București 2007.
2. Hornea Abruda Adina: 2011: De la Revoluția Pașnică la Revoluția Vajnică Leipzig și Timișoara – destine convergente și divergente. Schimbările dramatice din Europa anului 1989. Simpozionul revoluția din Decembrie 1989. Timișoara primul oraș liber al României, pagina 57. Asociația Memorialul Revoluției și C.J. Timiș.
3. Hall Richard A: Rewriting the history of revolution. Th e triumph of Securitate Revisionism in Post Ceausescu Romania Memorial nr2/2013 pag 11-17.
4. Kratochwil Liza: Desecretizarea dosarelor revoluției, Memorial 1989 pag 81-108, Editura Memorialul Revoluției 1989, nr. 1 (10) Timișoara 2012.
5. Kratochwil Liza: Halatele albe ale Revoluției, „Liftul’’. Memorial 2.
6. Lupu C.: Aspecte psihopatologice la populația de copii și tineri participanți la Revoluția din decembrie 1989 din Timișoara, Publicația Memorial 1989, nr 1(10) 2012, pag 38-42, Editura Memorialul Revoluției, Timișoara.
7. Lupu C., Gulyas V., Philips E.: August 1990: Psychopathological aspects in the condition of the Revolution of the youth on December 1989 in Timisoara-Romania-> Budapest: International Congress of Psychopathologie.
8. Lupu C.: 1991: Th e Revolution from December 1989 in Timisoara Romania, Pshychopathological aspects in the children and adolescents population. International congress of ESCAP. London, 18-20 iulie 1991
9. Lupu C.: 2009 Poziția Pshiatriei Copilului și Adolescentului în fața specialităților medicale. Analele Universității Oradea. Consfătuirea Națională de Istorie a Psihiatriei Românești, pag 288-291. Editura Vuia Oradea 2009.
10. Mioc Marius: Implicarea în reprimare: Comentariu Memorial Revoluției 1989, pag. 22.
11. Sevaciu Cornel: Decembrie 1989-Mărturii mai puțin rostite. Timișoara 42/493. 22 Noiembrie 2019. 12. Suciu T. : Reportaj cu sufl etul la gură. Traseele Revoluției. Editura Memorialul Revoluției. Timișoara 1990 cu descrierea manifestației în care cuprind, relatează, și sunt fi lmate începutul din 16/17 decembrie: peste 700 de tineri pornesc pe străzile Timișoarei, sunt împușcați și arestați. Aceste fi lmări au fost transmise la TVR în Decembrie 1989 și Ianuarie 1990.
13. Suciu Titus, Bogdan Vasile: Candelă împotriva timpului, Ediția I, Editura Memorialul Revoluției 1990.
14. Suciu T.: Miracolul Timișoara. Editura Poligrafi a Timișoara 2000.
15. Suciu T., Bogdan V.: Candelă împotriva timpului, Editia a II-a revăzută și adăugită. Editura Memorialul Revoluției, Timișoara 2011.
16. Szabo L.V. : Revoluția din 1989 în spitalele timișorene. Editura Memorialul Revoluției, 2014.
17. Tomoni D.: Elevi timișoreni în decembrie 1989. Memorial Nr. 2/2013, pag. 28-48. 18. Asociația Memorialul Revoluției din decembrie 1989: Conferința Internațională „După 30 de ani. Moștenirea otrăvită a comunismului”, Timișoara, 26-28 noiembrie 2019.
Ordinul