IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


AGRESIVITATEA – UN CONCEPT COMPLEX, INTERACTIV, ETEROGEN ŞI DESCHIS

Autor: Ştefan Milea

Rezumat:

Se subliniază faptul că agresivitatea este un concept care: adesea, în mod eronat, este substituit de componenta sa anormală sau doar de agresiune; are la bază definiţii unilaterale. In realitate conceptul de agresivitate: se referă la o structură mentală cu organizare holistică; face parte dintr-un context multisistemic marcat de factori subiectivi şi de norme morale, socio-culturale, legislative, de grup şi individuale într-o continuă schimbare; se sprijină pe şi operează cu unele noţiuni complexe ne-riguros conturate şi intens marcate subiectiv ( agresiune, agresor, victimă şi martori); are un caracter interdisciplinar care angajează interactiv trei instanţe (persoana investită cu agresivitate; subiectul sau obiectul spre care este direcţionată; comunitatea şi instanţele sociale destinate să stabilească reguli, norme şi constrângeri şi să evalueze conţinutul raporturilor dintre primele două fi ecare operând cu standarde ale normalităţii care nu se suprapun integral); are implicaţii medico-legale; are o latură normală şi una anormală ultima cu un statut interpretabil şi frontiere mobile şi relative. Toate acestea susţin afi rmaţiile din titlu şi opinia conform căreia agresivităţii normale este de preferat să i se rezerve denumirea de combativitate.

 


 

1. INTRODUCERE

Agresivitatea pare o noţiune uşor de definit, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1984) vorbind de „însuşirea de a fi agresiv”, P. Popescu-Neveanu (1978) de „comportament distructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine”, iar N. Sillany (1996) de „tendinţă de a ataca ….un caracter belicos al unei persoane”. Sunt formulări care fac abstracţie atât de latura sa normală cât şi de faptul că agresivitatea anormală se poate exprima şi sub forma inacţiunii cu scop de a genera un prejudiciu sau a indiferenţei faţă de suferinţa altuia sau, uneori,a satisfacţiei generate de aceasta. Mai mult, astăzi se vorbeşte insistent de abuzul prin neglijare mai ales la copii şi la vârstnici.

În realitate, definiţia agresivităţii nu este simplu de conturat. Acest fapt rămâne valabil chiar dacă interesul se limitează la latura sa anormală, aşa cum rezultă din definiţiile de mai sus şi cum fac în mod obişnuit psihiatrii şi nici dacă se confundă, în mod eronat, cu agresiunea, comportamentul agresiv sau cu violenţa,care sunt, e drept, cele mai relevante forme de exteriorizare ale agresivităţii anormale.

Chiar şi aşa, vorbind de agresiune, Mcguire şi Troisi (1999) afirmă că deşi sunt multe defi niţii ale acesteia nici una nu este satisfăcătoare. Din acest motiv, autorul preferă să ofere o analiză a modului în careagresiunea este clasificată şi pe care o consideră mai instructivă decât o definiţie care, trebuie subliniat,implică recunoaşterea existenţei a numeroase excepţii de la regulă.

Adevărul este că agresivitatea face parte integrantă dintr-un domeniu mai larg de entităţi interdependente în care se află alături de agresiune, agresor, victimă şi numeroasele instanţe sociale chemate să le contureze. Întreg acest context cu implicaţii interdisciplinare (şi componentele sale constitutive) este caracterizat de abordări care diferă în funcţie de modelul explicativ adoptat, fiecare cu limitele sale, şi de sfera mai largă sau mai restrânsă la care se doreşte adaptat. În plus,domeniul şi elementele sale constitutive sunt: • intens marcate de factori subiectivi şi de norme morale socioculturale, legislative, de grup şi individuale, într-o continuă schimbare; • supuse definirii şi evaluării de către instanţe care operează cu criterii şi unităţi de măsură care nu se suprapun integral; • şi au implicaţii medico-legale.

La rândul său agresivitatea este: un fenomen extrem de complex care: • reprezintă un mod de structurare mentală cu organizare holistică; • are un caracter multisistemic şi interdisciplinar; • se sprijină pe şi operează cu unele noţiuni complexe neriguros conturate şi intens marcate subiectiv; • dispune de ocomponentă normală care depăşeşte cu mult sfera anormalului care captează, de regulă, atenţia.

 

2. DOMENIU INTENS MARCAT DE FACTORI SUBIECTIVI ŞI DE NORME MORALE, SOCIOCULTURALE,LEGISLATIVE, DE GRUP ŞIINDIVIDUALE ÎNTR-O CONTINUĂ SCHIMBARE

Aceştia operează la toate nivelurile.

Este uşor de acceptat faptul că în toate noţiunile şi în toate componentele ce gravitează în jurul agresivităţii, factorii subiectivi, normele morale şi legislative, de grup sau individuali, într-o continuă schimbare, joacă un rol important. Este un aspect la care vom reveni cu exemplifi cări. În următoarele rânduri ne vom referi doar la rolul factorului social şi al celui subiectiv.

2.1. Factorul social. Nu vom intra in detalii deoarece considerăm că astăzi sunt sufi ciente argumente care susţin interacţiunea strânsă dintre factorii biologici şi cei sociali existând opinii care susţin că cei din urmă au un rol prioritar. Foarte sintetic Bogdan (2009) subliniază faptul că la om factorii sociali fac diferenţa, ei contribuind atât la declanşarea şi potenţarea predispoziţiei biologice cât şi la generareaşi diversificarea formelor de manifestare, la orientarea şi nuanţarea acestora. Astfel, se vorbeşte de forme specifice de manifestare a agresivităţii cum sunt:agresiune psihică, morală, intrafamilială şi socială,violul, incestul sau discriminarea, ca şi de agresivitatea învăţată.

2.2. Factorul subiectiv. El este un element cu atât mai demn de reţinut cu cât, în acest domeniu, subiectivitatea este angajată în mod diferit şi chiar divergent, la fiecare nivel şi de fiecare din părţile implicate.Este un factor care complică şi relativizează noţiunile implicate şi, în final, însuşi conceptul de agresivitate.

De fapt nu spunem nimic nou dacă afi rmăm că acţiunile care poartă marca agresivităţii normale sauanormale, indiferent de natura lor, au la bază motive, intenţii, explicaţii, justificări şi interpretări careexprimă puncte de vedere individuale, aceasta fără avorbi de situaţiile subordonate agresivităţii anormaleîn care ineditul este regula. Subiectivitatea se regăseşteîn ambiţie şi perseverenţă, în capacitatea de a angajaresurse şi forţă fizică sau psihică nebănuită în atingereascopului, în mentalitatea de învingător, în plăcerea dea acţiona într-un anumit mod şi, cu atât mai mult, înplăcerea de a face rău. Subiectivitatea impune interpretarea părtinitoare a faptelor, denaturarea lor voitădistorsiunea grosolană a realităţii şi chiar susţinerea cuconvingere a unor afirmaţii, interpretări sau opinii înciuda evidenţei de netăgăduit a caracterului lor eronat.

Sunt şi situaţii în care controlul acţiunilor este diminuat de factori emoţionali deosebit de intenşi (furie, mânie, ură, momente coleroase, crize de afect cu îngustarea câmpului conştiinţei) care domină, cel puţin pentru un timp, atât raţionalul cât şi întreaga desfăşurare a faptelor.

Subiectivitatea influenţează şi modul în care acţiunile marcate de agresivitate sunt percepute şi interpretate de cel căruia-i sunt destinate sau de cei din jurul acestuia şi chiar de comunitate. În acest fel aceeaşi faptă care întruneşte toate caracteristicile unei acţiuni care are la bază agresivitatea poate fi foarte diferit apreciată şi interpretată. Opiniile pot fi admirative sau reprobabile (de exemplu punctele de vedere opuse ale suporterilor întrecerilor sportive), pot înclina în a vedea într-o agresiune autentică un act de justiţie, o pedeapsă bine meritată sau un prejudiciu de dimensiuni care diferă foarte mult în funcţie de diferiţi factori particulari celui pus să aprecieze. Seajunge uneori ca o palmă dată de părinte propriului său copil să fie considerată ca un abuz care se impune pedepsit.

Nu numai că uneori, victima, din diferite motive,nu conştientizează agresiunea, nu o recunoaşte, sau o poate chiar neaga. Ea singură o poate considera o pedeapsă meritată, o justifică sau o poate dori şi chiar solicita. Suicidul poate părea din afară o autoagresiune în timp ce pentru făptuitor poate fi o izbăvire sau să fie efectuat cu scopul de a pedepsi pe cineva. O relaţie sado-masochistă este şi ea foarte diferit apreciată de cei implicaţi şi de un privitor din afară. Ironia, sarcasmul, glumele sunt şi ele diferit percepute în funcţie de individ, situaţie sau context. O jignire aparent banală poate leza sensibilităţi nebănuite care, la rândul lor,pot genera răspunsuri în cadrul cărora controlul este scăpat din mâini şi exemplele pot, astfel, continua.

Dacă la acestea adăugăm şi factorii morali, socioculturali şi legislativi într-o continuă schimbare şi divergenţele dintre ei, vom înţelege difi cultatea conturării unui punct de vedere unitar al celor implicaţi direct sau indirect, fapt care impune uneori derogări de la reguli şi recunoaşterea de excepţii.

 

3. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE DOMENIULUI SUNT SUPUSE DEFINIRII ŞI EVALUĂRII DE CĂTRE INSTANŢE INDEPENDENTE CARE OPEREAZĂ CU STANDARDE ALE NORMALITĂŢII CARE NU SE SUPRAPUN INTEGRAL

De fapt se ştie că normele morale, socioculturale,individuale şi cele legislative care operează în acest domeniu nu sunt identice. Nu este vorba de faptul căunele sunt mai concesive decât altele ci şi de existenţa de opţiuni divergente. Fenomenul se repercută direct asupra stabilităţii şi a rigurozităţii noţiunilor pe carese sprijină conceptul de agresivitate şi asupra domeniului în care el este implicat.

4. IMPLICAŢII MEDICO-LEGALE ALE DOMENIULUI

Există o legătură directă, indiscutabilă, între agresivitate, sănătate mintală şi lezarea drepturilor cetăţeneşti. Din acest motiv participarea sectorului juridic şi a celui medical la defi nirea agresivităţii şi a noţiunilor pe care aceasta se sprijină şi cu careinteracţionează este de necontestat. Pe de o parte, sectorului juridic îi revine sarcina de a stabili normele legislative care defi nesc agresiunea, agresivitatea anormală, agresorul, prejudiciul şi dimensiunea sa,vinovăţia, circumstanţele atenuante sau agravante, calitatea de martori şi rolul acestora, pedepsele şi în general tot ceea ce priveşte reglementarea problemelor legate de conflictul dintre părţi. La rândul său sectorul medical, prin serviciile sale psihiatrice şi prin comisia medico-legală, are datoria de a atesta şi evalua cu ajutorul instrumentelor sale starea de sănătate psihică a agresorului, a victimei şi a martorilor, discernământul asupra faptelor, şi riscul de recidivă.

 

5. AGRESIVITATEA UN MOD DE STRUCTURARE MENTALĂ CU ORGANIZARE HOLISTICĂ

Se poate afirma că agresivitatea este mai mult decât o simplă trăsătură psihologică, aşa cum se consideră în mod obişnuit. In fapt, ea exprimă mai ales un anumit mod intrinsec şi dinamic de a fi al individului, respectiv un fel de a reacţiona la stimulii externi şi interni,fapt care-şi pune amprenta asupra tuturor proceselor şi funcţiilor psihice. Ca atare se poate vorbi de un mod agresiv de a gândi, a vorbi, a percepe, a acţiona,a reacţiona sau a munci, de a se bucura, sau suferi şi iubi şi, în general, de a fi. Expresia acestui fel de a fise concretizează în diferite gânduri şi trăiri, în acţiuni sau inacţiuni, în atitudini, aspiraţii şi comportamente normale sau anormale, într-un cuvânt în tot ceea ce-l reprezintă pe individ.

6. AGRESIVITATEA SE SPRIJINĂ PE ŞI OPEREAZĂ CU UNELE NOŢIUNI COMPLEXE NE RIGUROS CONTURATE ŞI INTENS MARCATE SUBIECTIV

Este vorba în primul rând de noţiunile de agresiune, agresor, victimă, şi martor toate variabil conturate în funcţie de factori morali, subiectivi, sociocultural şi legislativi.

6.1. Agresiunea. Într-o formulare simplă darincompletă, agresiunea este definită ca „atac împotrivaunei persoane sau stat” (DEX-1984). O considerăm odefiniţie incompletă din mai multe motive: pune accentul doar pe acţiunile mai mult sau mai puţin violenteignorând atât inacţiunile cât şi formele subtile, maibine sau mai slab disimulate, care pot fi şi ele tot agresiuni; omite faptul că agresivitatea poate fi îndreptată şiexprimată şi împotriva animalelor, a obiectelor sau spresine; permite să se presupună dar nu specifică în modexpres în ce măsură ele sunt acte voite şi că, de regulă,urmăresc cu premeditare realizarea unui prejudiciu şi/sau a beneficiului care decurge din acesta.

În realitate agresiunea este un fenomen complex cu numeroase forme de manifestare la nivel social sau individual, cu conotaţii culturale, subiective şi legislative şi repere mobile care nu permit o defi niţie fără cusur.

Considerăm că o putem defini ca: fapte (acţiuni sau inacţiuni) nepermise, generatoare de prejudicii, îndreptate în mod voit împotriva unor fiinţe sau lucruri care cu unele excepţii, sunt săvârşite cu rea intenţie, în interesul făptuitorului şi în detrimentul victimei. Astfel sunt subliniate atât caracterul de acţiuni sau inacţiuni negative, intenţionate,în dezacord cu victima şi în interesul făptuitorului cât şi existenţa unor excepţii de la regulă. În plus şi foarte important, sintagmele „ acţiuni nepermise” şi „cu unele excepţii” evidenţiază caracterul deschis al conceptului.De asemenea, aspect demn de reţinut, se pune accentul pe faptul că agresiunea este un fenomen interactiv.El opune două entităţi. De o parte agresorul care în mod obişnuit urmăreşte conştient şi cu rea intenţie un scop în interesul său, de cealaltă parte, victima caresuferă consecinţele.

Afirmaţia privind caracterul deschis al conceptului de agresiune este susţinută de două argumente.

Primul argument este oferit de existenţa a numeroase forme de comportament cu statut incert carealimentează procesul continuu atât de dezincriminare cât şi de identificare a unor noi tipuri de agresiuni.Este vorba pe de o parte, de eliminarea unor constrângeri impuse de normele sociale din domeniul sexualităţii, statutului familiei, tratamentului stărilor de dependentă etc. care limitează drepturile individului, iar pe de altă parte, de un proces de nominalizare a unor noi şi variate forme de abuz. Astăzi, chiar şi în cazul constrângerile educative şi al planurile de învăţământ prea încărcate se vorbeşte într-un fel sau altul de abuz, atitudinea opusă fi ind justificată de caracterul lor bine intenţionat.

Al doilea argument al caracterului deschis al conceptului de agresiune îl reprezintă existenţa excepţiilor,respectiv al manifestările agresive cu caracter particular. Ele se delimitează pentru că au fi e o motivaţie aparte, fie le lipsesc sau este dificil de demonstrat prezenţa unor caracteristici importante pentru confirmarea lor ca agresiuni. Avem în vedere: caracterul de act rău intenţionat urmărit conştient, opoziţia victimei şi/sau capacitatea uneia sau a ambelor părţi de a evalua faptele şi consecinţele lor. Sunt aspecte care în mod normal ar trebui să excludă ideea de agresiune.În caz contrar, s-ar impune să vorbim de agresiuni şi in cazul: comportamentelor care, deşi presupun prejudicii şi victime, fac parte din cele mai necesare, mai obişnuite sau mai fireşti acte atitudini sau acţiuni ale omului; accidentelor de circulaţie; prejudiciilor determinate din neglijenţă, neatenţie, greşeli; sau la copiii mici, aşa cum se procedează în mod eronat uneori. Cu toate acestea, în mod obişnuit sunt încadrate aici şi:

• Agresiunile efectuate de subiecţi în contextul unor afecţiuni psihice severe. Este vorba de afecţiuni psihice cu o simptomatologie proprie dominantă care anulează sau deformează unele din criteriile de bază care definesc agresiunea şi marginalizează manifestările agresive care devin un simptom subordonat afecţiunii psihice. Din aceste motive, de această dată, accentul se pune pe suferinţa psihică de bază care dictează modul în care sunt abordate făptuitorul şi faptele sale. Se au în vedere:

— agresiunile săvârşite pe fondul unor tulburări cantitative sau calitative de conştiinţă, stări crepusculare îndeosebi, crize epileptice psihomotorii, dar şi cele din stări toxice – alcool, droguri, din cadrul unor demenţe sau a unor deficienţe mintale grave. In toate aceste cazuri intenţia, capacitatea de a evalua acţiunile,de a anticipa şi urmări în mod conştient consecinţele faptelor şi a le aprecia în mod adecvat sunt discutabile dacă nu absente.Tot aici pot fi incluse şi manifestările autoagresive din sindromul Lesch-Nyhan, din unele dismetabolii sau din unele deficienţe mintale severe cu sau fără note autiste al căror mecanism de producere este prea puţin cunoscut;

— manifestările hetero- şi autoagresive cu substrat obsesiv-compulsiv întâlnite în primul rând în tulburarea Gilles de la Tourette sau în unele cazuri de tulburare autistă (Milea -2008), mai ales acolo unde adoptarea de către pacient a unor conduite preventive sub forma a ceea ce poartă numele de „self-restraint”confirmă caracterul compulsiv al manifestărilor (Silverman şi col. – 1984). Faptul că substratul lor se situează în straturile profunde ale psihicului le apropie de agresiunile expresie a agresivităţii anormale în timp ce beneficiul consecutiv realizat prin eliberarea de tensiunea emoţională care însoţeşte fenomenul obsesivo-compulsiv, de agresiuni în general. Cu toate acestea, lor le lipsesc elemente defi nitorii, caracterul intenţionat şi cu atât mai mult ostilitatea şi satisfacţia reuşitei. Aceasta deoarece se ştie că, prin defi niţie, pacientul se străduieşte să opună rezistenţă compulsiilor agresive verbale sau fizice dar, fiind incapabil să le facăfaţă, este nevoit să le cedeze;

— şi agresiunile psihoticilor, pe care motivaţia delirantă îi face să considere că fac o faptă bună, că îndeplinesc o misiune divină, că sunt în rol de justiţiari sau în legitimă apărare, opinie tangentă cu perspectivele care vorbesc astăzi de justeţea atacului preventiv. De această dată, deşi suntem departe de ceea ce este o agresiune, primează faptul că avem de a face cu manifestări care prin gravitatea consecinţelor şi riscul  mare de recurenţă necesită o atenţie deosebită.

• În rândul excepţiilor de la definiţie un loc aparte îl ocupă importanta grupă a agresiunilor care au la bază complexul irascibilitate, iritabilitate, impulsivitate şi pragul scăzut la frustrare pe care, pentru a simplifi ca lucrurile, îl vom numi complex al reacţiilor de scurt circuit. Este vorba de agresiuni care apar aproape neaşteptat ca răspuns imediat şi exagerat la confl icte adesea banale. Au o desfăşurare brutală şi aspect critic. În cazul lor se vorbeşte adesea de caracter neaşteptat, exploziv, coleros, violent, de furie necontrolată, de mânie oarbă, şi uneori, dacă ating intensitatea maximă, de crize de afect cu îngustarea câmpului conştiinţei, amintirea vagă a faptelor şi chiar cu amnezie lacunară. Sunt aspecte care pun sub semnul întrebării prezenţa relei intenţii, a timpului necesar deliberării acţiunilor, a unui scop urmărit conştient sau a realizării semnifi caţiei consecinţelor, criterii valoroase care, aşa cum am mai spus, contribuie în mod obişnuit la defi nirea agresiunilor. Cu toate acestea este indiscutabil că ele dezvăluie un prag scăzut al toleranţei la frustrare, respectiv agresivitatea anormală de fundal. Se întâlnesc mai ales la epileptici, în sindroame psiho-organice cerebrale sau la personalităţile exploziv-agresive şi paranoice.

• Larga paletă a comportamentelor autoagresive cărora, fi resc, le lipseşte în primul rând opoziţia victimei. Astfel, unele urmăresc obţinerea de benefi cii ca în următoarele cazuri: suicidul din stările depresive efectuat cu convingerea că în acest mod se scapă de tot şi de toate; a celor destinate şantajului sau care urmăresc, după caz, compasiune, admiraţie, autopedepsire; sau a autoagresiunilor care, prin stimularea durerii, oferă recompensa unui surplus de endorfi ne naturale. Altele intenţionează să pedepsească pe cei care vor rămâne cu regrete, cu conştiinţa încărcată, sau cu sentimentul vinovăţiei.

• Abuzurile sexuale la minor care se realizează cu acordul şi, uneori, la iniţiativa victimei;

• Situaţia mult discutată a pedepselor, mai ales fi zice, percepute uneori ca abuz dar considerate ca bune intenţii sau a avea un rol educativ de către părinţi, educatori sau publicul larg. Aici lipseşte intenţia de a aduce un prejudiciu sau de a obţine un benefi ciu personal. De fapt, la acest nivel au loc necontenit procese de evaluare, de decantare, de eşalonare, de selectare şi de delimitare după criterii, din păcate, subiective şi continuu discutabile a felului pedepselor acceptate şi a nivelului până la care acestea sunt educative şi de unde ele încep să constituie agresiuni. Trebuie spus şi că, din păcate, aici judecata nu numai că este subiectivă. Ea are un caracter prea general fi ind făcută formal, de pe margine, context care nu ţine seama de faptul că adevăratul rol al pedepselor ţine de măsura în care subiectul pedepsit este sufi cient de pregătit sau capabil să-şi conştientizeze atât vina cât şi caracterul meritat al pedepsei. În plus, cine poate susţine cu argumente temeinice că la copil, o pedeapsă fi zică este totdeauna mai inacceptabilă decât oricare alta, în timp ce, la adult, accentul este pus mai ales pe privarea de libertate.

Complexitatea subliniată a noţiunii de agresiune cu implicaţii asupra conceptului de agresivitate suscită precizări şi nuanţări în cel puţin trei planuri:

a. Primul plan este cel legat de marea diversitate a formelor de manifestare şi a particularităţilor acestora. Ca acţiuni sau inacţiuni nepermise agresiunile pot fi îndreptate spre alte persoane sau spre bunurile acestora, spre animale, spre instituţii dar şi spre sine (autoagresiune). Ele pot fi directe sau indirecte, pot avea un caracter manifest, deschis şi chiar violent sau mai mult sau mai puţin disimulat, pot urmări însuşirea de bunuri, pedepsirea, răzbunarea, realizarea unui prejudiciu, plăcerea de a face rău sau pot să fi e expresia unor tulburări psihice majore care aduc cu ele explicaţii specifi ce. La rândul lor, acţiunile agresive pot merge de la simple demonstraţii de forţă adresate tuturor şi nimănui, la injurii, jigniri, distrugeri de obiecte, vandalism, atac armat, crime sau fapte antisociale de o cruzime ieşită din comun. Referitor la ele sunt necesare şi alte detalii capabile să particularizeze agresiunile în funcţie de tipul de acţiune: • neprovocată, sau, dimpotrivă, provocată, • nemotivată, motivată insufi cient sau aberant; • neaşteptată sau, dimpotrivă, anunţată; • imediată unei provocări sau, dimpotrivă, în urma aşteptării cu calm a unui moment avantajos; • nepremeditată, impulsivă, ca reacţie de scurt circuit sau dimpotrivă cu migală pregătită; • ca urmarea a propriei iniţiative şi voinţe, din interes material sau la comanda unei alte persoane. • realizată cu sânge rece, detaşare, ostilitate, ură, furie, de frică sau, dimpotrivă, cu satisfacţia revanşei; • săvârşită cu discernământ deplin, atenuat sau fără; • urmată sau nu de sentiment de culpabilitate; • cu motivaţie delirantă, cu mecanism compulsiv sau cu convingerea unor intenţii bune etc. De asemenea. trebuie ţinut seama de existenţa unor motive, circumstanţe favorizante, atenuante sau agravante sau de faptul că sunt oferite justifi cări temeinice dar şi interpretări diferite ale acţiunilor unei persoane de către cei implicaţi.

Nu în ultimul rând trebuie să se ţină seama şi de cine este cel asupra căruia este îndreptată agresiunea şi de contribuţia activă sau pasivă a acestuia.

O delimitare deosebit de importantă pentru subiectul nostru este cea care împarte agresiunile în două mari categorii: • tipul reprezentat de manifestări care sunt exteriorizări ale agresivităţii anormale ale individului în care accentul cade pe particularităţile psihologice ale făptuitorului. Ele se remarcă prin caracter nemotivat, insufi cient sau aberant motivat, prin ostilitatea, respectiv reaua intenţie cu care este săvârşită agresiunea şi prin satisfacţia şi chiar plăcerea de a o fi realizat; • şi tipul care include agresiunile determinate prin toate celelalte mecanisme unde, în mod obişnuit, accentul se pune pe fapte, pe particularităţile acestora, şi pe scopul principal al agresiunii reprezentat de benefi ciul care rezultă în urma prejudiciului.

La primul tip de agresiuni, subiectul central al prezentării, vom reveni mai pe larg ulterior.

Cel de-al doilea tip de agresiuni cuprinde forme de manifestare şi consecinţe pe măsura diversităţii mecanismelor posibile. Sunt agresiuni ce urmăresc: însuşirea de bunuri; satisfacere unor nevoi stringente – de hrană, de bani, de droguri, de adăpost, sexuale, de apărare, etc. Altele sunt: realizate sub imperiul fricii, al panicii, al unor situaţii percepute ca fără altă ieşire; excese accidentale ale agresivităţii normale ca urmare a unor circumstanţe externe favorizante; situaţii în care victima a fost confundată sau -a afl at întâmplător la locul şi în momentul nepotrivit; modalităţi de catharsis, de descărcare a unor tensiuni emoţionale, sau declanşate la supărare justifi cată, situaţie în care îmbracă de regulă forme verbale în care năduhul se varsă la întâmplare asupra tuturor, a nimănui sau a obiectelor din jur; şi chiar consecinţa unor constrângeri din partea altor persoane etc.

b. Al doilea plan este cel al raporturilor dintre agresiune şi agresivitate. Aceasta deoarece, adesea în limbajul curent şi nu numai, agresiunea şi chiar comportamentul agresiv substituie în mod eronat agresivitatea.

De fapt, agresivitatea este substituită de agresiune deoarece reţinând doar ceea ce apropie cele două noţiuni, respectiv faptul că cea dintâi se afl ă adesea (subliniem nu şi totdeauna) la originea celor din urmă, se ignoră esenţialul care le deosebeşte. Astfel, se minimalizează faptul că agresiunea nu este agresivitatea însăşi şi că ea reprezintă doar o parte a formelor sale anormale de exteriorizare. Mai mult, în timp ce agresiunile nu sunt în toate cazurile expresie a agresivităţii, aceasta din urmă are, la rândul ei, numeroase forme de exprimare în cadrul comportamentului normal cât şi forme anormale care, cantonate sub formă latentă în spaţiul subiectiv, nu se manifestă ca agresiuni. În fapt, agresiunea expresie a agresivităţii anormale este fi e precedată de dorinţă şi de intenţie care la un moment dat, devin acţiune sau inacţiune rău voitoare, fi e o manifestare violentă ostilă expresie a unui prag de frustrare scăzut. Şi în primul şi în al doilea caz faptele se constituie ca agresiune doar dacă se fi nalizează sub formă de consecinţe apreciate negativ, respectiv ca prejudiciu recunoscut, de la caz la caz, de către cel vizat şi/sau de către anturaj, comunitate, normele morale sau lege. Lipsa prejudiciului lasă de o parte atât situaţiile în care acţiunile sau inacţiunile rău intenţionate nu ajung să se fi nalizeze (tentativele nereuşite) cât şi agresivitatea anormală ce rămâne cantonată la nivel fantasmatic sau care în stare de dorinţă latentă, aşteaptă un moment prielnic să se manifeste.

Ca atare, agresivitatea anormală îl caracterizează pe cel care poate iniţia şi duce la capăt sau doar gândi şi dori acte sau inacţiuni cu intenţia de a face rău în timp ce agresiunea se atestă doar dacă faptele se fi nalizează cu un prejudiciu recunoscut. De aici se înţelege că pragul de frustrare scăzut sau dorinţa şi intenţia de a face rău reprezintă agresivitatea anormală şi pe cel care le poate pune în aplicare, chiar dacă ele nu ajung să se fi nalizeze sau dacă consecinţele lor nu sunt recunoscute ca prejudiciu. Din cele afi rmate înţelegem că agresivitatea anormală se afl ă de partea celui care iniţiază şi poate acţiona cu intenţia de a face rău în timp ce agresiunea se plasează la polul opus, respectiv de partea victimei care recepţionează efectele negative. De asemenea, agresiunea are în centru victima şi consecinţele negative realizate intenţionat, în timp ce agresivitatea pe făptuitorul marcat de ostilitatea sa.

c. Cel de al treilea plan în care se impun detalieri în ceea ce priveşte agresiunea este cel care se referă la diferitele ipostaze ale prejudiciului. Conform DEX (1984) prejudiciul este defi nit ca pagubă sau daună. Acestea pot fi fi zice, psihice, morale sau materiale astfel că pot fi vizate viaţa, integritatea, sănătatea, valorile emoţionale, morale sau sociale ale unui individ sau ale unor instituţii.

Este o formulare prea generală în cazul prejudiciilor determinate de agresiuni. Sunt necesare o serie de detalieri indispensabile pentru aprecierea rolului pe care-l ocupă prejudiciu în defi nirea agresiuni şi a tipurilor sale.

În primul rând este vorba de impactul normelor morale, socioculturale, ale legislaţiei şi ale subiectivităţii individului asupra semnifi caţiei prejudiciului. La acestea se adaugă particularităţile personalităţii şi a opiniilor celui asupra căruia este îndreptată agresiunea. Opţiunea acestora poate merge de la a inventa, a exagera sau a invoca prejudiciul până la al minimaliza, ascunde, justifi ca, accepta sau chiar a-l solicita.

S-a subliniat mai sus că pentru a reprezenta consecinţa unei agresiuni prejudiciul trebuie să îndeplinească mai întâi două condiţii.

Prima condiţie impune ca prejudiciul să fi e rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni nepermise care să urmărească intenţionat realizarea acestuia sau însuşirea benefi ciului care rezultă în urma sa. Acestă condiţie este necesară deoarece sunt numeroase cazurile în care acţiunea sau inacţiunea cuiva determină ne intenţionat daune fără ca ele să fi e considerate agresiuni, prejudiciul intrând, din acest motiv, în categoria unor consecinţe accidentale sau colaterale. Precizăm şi că recunoaşterea şi neacceptarea de către victimă a prejudiciului, caracterul nemotivat, insufi cient sau aberant motivat al acţiunii sau inacţiunii generatoare de daune sunt argumente suplimentare utile pentru susţinerea diagnosticului de agresiune. Prezenţa lor nu este, însă, o condiţie obligatorie, ele putând lipsi.

Cea de-a doua condiţie pretinde ca prejudiciul să fi e recunoscut ca atare, nu neapărat de victimă ci nominalizat şi recunoscut de normele morale şi socioculturale, dar mai ales de către legislaţie.

Aparent simple la o privire superfi cială, condiţiile legate de prejudiciu, necesare defi nirii agresiunii, au un caracter complex şi în parte ambigu, aspecte amplifi – cate în practică de implicarea factorilor psihologici, sociali şi morali şi a dimensiunii lor subiective. Aceşti factori interferează cu criteriile respective, relativizează valoarea prezenţei sau a absenţei lor şi lasă loc pentru excepţii şi controverse. Sunt aspecte foarte importante deoarece ele pun comisiile de expertiză medico-legală la grea încercare şi impun o evaluare ţinând seama de întregul context.

Pe de o parte, nu sunt puţine situaţiile în care, din diferite motive, criterii defi nitorii obişnuit indispensabile pot lipsi sau cei implicaţi să aibă opinii diametral opuse.

Avem în vedere faptul că prejudiciul poate să nu fi e recunoscut total sau parţial de către legislaţie, de către normele morale sau socioculturale, de făptuitor, de victimă, de anturajul acestuia, sau de asocieri ale celor menţionaţi. Dimpotrivă, el poate fi mai mult sau mai puţin exagerat sau chiar fals incriminat. Aici în joc intră şi vârsta, nivelul mintal, starea psihică şi interesul atât ale iniţiatorului cât şi ale victimei minimalizând sau amplifi când semnifi caţiile. Abuzul sexual asupra minorului oferă exemple concrete pentru cele mai multe din aspectele legate de recunoaşterea prejudiciului. Astfel că adesea, semnifi caţia sa reală nu este realizată mult timp de către minor ceea ce nu-i diminuează ci dimpotrivă îi amplifi că gravitatea. De asemenea, tăinuire sau negarea sa de către făptuitor şi chiar de către victimă, familie şi comunitate au şi ele adesea motivaţii temeinice. La polul opus menţionăm numeroasele constrângeri educative, norme de conduită sau reguli de profi laxie primară pe care le impune intenţionat comunitatea şi care sunt percepute negativ, ca restrângere a libertăţii individuale şi chiar ca abuz de către unii membri ai săi în general şi de către copii în special deşi multe din ele sunt în propriul lor beneficiu.

Trebuie menţionat şi faptul că adesea există motive, circumstanţe favorizante, atenuante sau agravante sau sunt oferite justifi cări temeinice dar şi interpretări diferite ale agresiunilor de către cei implicaţi. Au fost timpuri în care onoarea te obliga să nu laşi o ofensă fără replică imediată chiar cu preţul vieţii. Este un punct de vedere încă prezent în anumite grupuri sociale. În plus, în rândul copiilor funcţionează opinia că singurul vinovat în situaţii conflictuale este cel care le-a provocat fără să aibă importanţă nici intensitatea şi gravitatea răspunsului şi nici faptul că astăzi nu trebuie să-ţi faci singur dreptate.

6.2. Agresorul. Agresor este persoana care a săvârşit o agresiune. De regulă este o altă persoană dar poate fi şi victima însăşi. Indiscutabil că toate elementele care particularizează agresiunile îl vizează direct sau indirect şi pe agresor. El poate fi sau nu o persoană caracterizată prin agresivitate deoarece, aşa cum s-a subliniat şi alte motive îl pot determina să comită agresiuni. In primul caz, scopul urmărit este, în primul rând, producerea unor suferinţe mai mult sau mai puţin gratuite. In cel de al doilea, scopul principal îl constituie obţinerea unui benefi ciu personal prejudiciul reprezentând o consecinţă colaterală. Agresorul poate fi o persoană cu sau fără discernământ, sănătoasă sau bolnavă psihic, poate avea tulburări de personalitate, poate să-şi recunoască fapta şi s-o regrete, poate, s-o nege, s-o justifice, să o considere pe deplin sau parţial justificată sau chiar să afi rme că victima ar fi meritat şi mai mult.

Există şi alte accepţiuni cu mult mai largi ale noţiunii de agresor acesta fi ind reprezentat de orice factor care are un efect distructiv, care determină o reacţie de apărare, care atentează la integritatea morfofuncţională sau asupra homeostaziei unui sistem, fi e el mai simplu sau mai complex.

6.3. Victima unei agresiuni poate fi fi inţă, lucru sau o instituţie. Fiinţă fiind, din diferite motive inclusiv propria subiectivitate, ea poate sau nu conştientiza şi recunoaşte agresiunea, poate s-o accepte, s-o ascundă, s-o diminueze sau s-o amplifi ce subiectiv, poate să-l incrimineze sau să-l protejeze pe agresor poate juca un rol pasiv sau dimpotrivă activ provocându-l pe acesta. De fi ecare dată este necesară implicarea martorilor, a probelor şi a legii cu ajutorul cărora se poate răspunde care este rolul agresivităţii făptuitorului şi al victimei.

6.4. Martorii. Ei sunt de multe ori elemente cheie în evaluarea agresivităţii agresorului. Nu trebuie omis faptul că şi ei pot fi deosebit de subiectivi în aprecieri.

 

7. AGRESIVITATEA ARE UN CARACTER MULTISISTEMIC ŞI INTERDISCIPLINAR

Structură complexă cu valenţe psihologice, sociale, morale, etice, juridice, medicale, medico-legale şi nu numai, agresivitatea se validează doar în contextul unor interacţiuni complexe dintre sisteme complementare care angajează din plin psihologia, psihiatria, medicina legală, sociologia, morala, legislaţia, etica, cultura şi în general toate instanţele societăţii.

Intr-adevăr, chiar dacă agresivitate caracterizează în primul rând profi lul personalităţii unui individ şi acţiunile acestuia, ea nu poate fiinţa şi nu se poate atesta şi exprima plenar fără a se raporta: la atitudini, acţiuni sau inacţiuni ale cuiva, care privesc pe cineva sau ceva (fi inţă sau obiect); la modul în care ea este receptată de cei vizaţi; şi la semnifi caţia morală, etică, socială, medico-legală şi subiectivă, individuală sau colectivă a modului în care se afi rmă şi a consecinţelor acestuia. În acest fel, agresivitatea trebuie privită ca ansamblul imaginilor complementare oferite de interacţiunea dintre trei entităţi: • persoana investită cu agresivitate; • subiecţii sau obiectele spre care ea este direcţionată, asupra cărora se manifestă, care o recepţionează şi reacţionează, fi ecare în felul său; • şi desigur, instanţele care stabilesc regulile raporturilor dintre primele două. Sunt elemente pe care agresivitatea le pune faţă în faţă dar care la rândul lor, marcate de propria subiectivitate, îi conferă identitate şi validitate.

a. Prima entitate angajată interactiv – persoana investită cu agresivitate normală sau anormală. Ea este elementul principal deoarece în esenţă, agresivitatea pe ea o caracterizează şi o reprezintă. Persoana investită cu agresivitate poate acţiona; • conform felului său de a fi , nevoii de afi rmare, dorinţei de a fi apreciat sau admirat, de a ieşi în evidenţă sau de a răspunde încurajărilor, stimulării şi chiar recompenselor celor din jur fi e că aceştia sunt simpli spectatori sau susţinători; • conştient sau nu; • impulsiv sau compulsiv. Ea poate: • decide, premedita şi controla cu sânge rece ceea ce face; • să-şi piardă controlul şi chiar să nu-şi explice cum de a acţionat într-un mod sau altul; • avea motivele, explicaţiile şi justifi cările sale; • poate aprecia critic sau dimpotrivă să-şi considere faptele fi reşti, îndreptăţite şi chiar necesare; • să se justifi ce ajungând să fi e convinsă de dreptul său de a se comporta aşa; • să nu fi e capabilă să realizeze semnifi caţia acţiunilor sale şi chiar să susţină că a fost bine intenţionată, nu a avut altă soluţie, că cineva trebuia să dea o lecţie, că a fost provocată sau îndemnată, că a fost în legitimă apărare sau că nuşi aduce aminte ce a făcut. Oricum, agresivitatea este totdeauna însoţită de un mod evident subiectiv de a aprecia faptele generate de ea.

Agresivitatea cu care este investită o persoană este o structură psihică mobilă care are multiple forme de manifestare şi diferite grade de intensitate care merg de la normal la anormal. Ea are capacitatea de a răspunde diferit în funcţie de individ şi de numeroşi alţi parametri astfel că se pot identifi ca factori şi circumstanţe care o favorizează, o declanşează, o controlează, o orientează, o atenuează sau o reprimă. Din aceste motive ea se poate dezvălui mai mult sau mai puţin vizibil, mai mult sau mai puţin spontan sau doar în anumite situaţii.

b. A doua entitate angajată interactiv – subiectul (om sau oricare altă fi inţă) ori obiectul spre care este direcţionată agresivitatea. Ea, în postura de partener sau de victimă, este o componentă indispensabilă sistemului deoarece, pe de o parte, spre ea este îndreptată agresivitatea, iar pe de altă parte, ea este cea care o recepţionează, o evaluează o validează şi reacţionează mai întâi. În plus, de cele mai multe ori ea este participant activ având o contribuţie mai mare sau mai mică, mai simplă sau mai complexă, directă sau indirectă, conştientă sau nu. Aceasta deoarece: cu ea purtătorul de agresivitate intră în competiţie, în faţa ei se afi rmă sau se impune în primul rând; ea este cea care adesea acceptă nu numai să intre în competiţie, ci chiar să şi piardă. Mai mult, ea poate provoca sau stimula şi chiar poate merge până la situaţia în care poartă întreaga responsabilitatea, astfel că agresiunea căreia-i este victimă nu este altceva decât legitimă apărare. Sunt şi situaţii în care ea poate avea un rol pasiv şi poate deveni victimă, atunci când regulile competiţiei nu sunt respectate, agresivitatea este anormală sau s-a afl at întâmplător in calea agresorului, într-un loc şi într-un moment nepotrivit. Desigur că şi ea este implicată în aprecierea, adesea subiectivă a faptelor, a situaţiei sale şi a prejudiciului suferit.

c. A treia entitate angajată interactiv este reprezentată de comunitate şi de instanţele sociale. Este vorba de: instanţe morale, socioculturale, legislative, medico-legale şi etice. Ele au rolul de a stabili reguli, norme şi constrângeri, de a organiza competiţii şi de a reglementa modul lor de desfăşurare ca şi de a evalua de pe poziţii neutre, din unghiuri diferite şi în planuri multiple, conţinutul raporturilor dintre primele două entităţi şi foarte important, de a delimita normalul de anormal.

Instanţelor de mai sus li se adaugă martorii şi membrii comunităţii care direct sau indirect contribuie şi ei la desfăşurarea şi evaluarea manifestărilor expresie a agresivităţii. Ei pot încuraja comportamentul agresiv prin pasivitate sau ca spectator, pot încuraja şi recompensa în diferite feluri pe învingător sau dimpotrivă, prin prezenţă sau intervenţie activă pot atenua sau chiar bloca desfăşurarea evenimentelor.

Martorii, la rândul lor marcaţi de subiectivitate, au rolul de a relata de pe poziţii pe cât posibil neutre, tot ceea ce ştiu despre cele petrecute.

Complexitatea domeniului, implicaţiile sale sociale şi medicale, periculozitatea unora din formele de manifestare ale agresivităţii şi importantul cuantum de subiectivitate care gravitează în jurul său impun implicarea şi confruntarea tuturor acestor instanţe. Însă, cu toată diversitatea lor, adesea ele rămân datoare deoarece nu pot întotdeauna: cuprinde şi clarifi ca în egală măsură toate aspectele, asigura un grad satisfăcător de rigurozitate şi nici oferii un consens deplin. Nu este vorba doar de faptul că unele instanţe sunt mai îngăduitoare decât altele ci de existenţa atât de opţiuni şi de opinii divergente, cât şi de imposibilitatea de a acoperi cu norme diversitatea problematicii domeniului.

8. NOŢIUNEA DE AGRESIVITATE DEPĂŞEŞTE LARG SFERA ANORMALULUI

Dacă din motive uşor de înţeles, în mod uzual agresivitatea este adusă în centrul atenţiei şi a preocupărilor diferitelor instanţe ale societăţii pentru latura sa anormală, de la început trebuie subliniat că, în realitate, în viaţa de toate zilele, versantul său normal are o reprezentare mai mare şi mai importantă. De fapt, astăzi dispunem de numeroase date care atestă că agresivitatea este o prezenţă constantă în comportamentul normal al individului şi că ea modulează maniera de răspuns a individului la diferiţii stimuli externi şi interni. Este ceea ce indirect se afi rmă şi în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1984) atunci când se subliniază că ea “constituie uneori un simptom patologic”. Bernard şi Trouvé (1977) afi rmă că la nivel elementar, agresivitatea este reprezentată de orice răspuns la tentativa de modifi care a homeostaziei unui sistem funcţional, că reacţii agresive se întâlnesc la nivelul tuturor structurilor sistemului nervos. Mai mult autorul susţine că agresivitatea este un fenomen universal care se afl ă în centrul vieţii normale sau cum spune Adler (citat de Gorgos -1987), este o aspiraţie general umană. La rândul său Sillany (1996) vorbeşte şi el de o accepţiune largă a termenului de agresivitate care include şi “acea dispoziţie fundamentală datorită căreia fi inţa vie poate obţine satisfacerea trebuinţelor sale vitale, în principiu, alimentare şi sexuale”. Adler (1908 – citat de Bernard P Trouvé 1977) şi Freud (1920) vorbesc de pulsiunea agresivă. De fapt concepţia psihanalitică oferă o întreagă teorie care plasează pulsiunea agresivă în centrul proceselor care, de la naştere, contribuie la edifi carea comportamentului normal.

Adoptând un punct de vedere etologic K. Lorentz (1969) şi şcoala sa consideră agresivitatea ca unul din cele patru instincte care guvernează comportamentul tuturor speciilor, astfel că ea reprezintă o caracteristică în primul rând a comportamentului normal, punct de vedere cu care desigur că suntem de acord. Această afi rmaţie nu ignoră opiniile lui P. Karly (1971) şi ale adepţilor săi care, punând accentul pe conduitele agresive şi mecanismele lor de producere, consideră că ele nu reprezintă altceva decât rezultatul interacţiunii individului cu mediul său de viaţă, cadru în care condiţionarea şi învăţarea joacă un rol central în adoptarea unui comportament agresiv. Considerăm însă că astăzi, în contextul în care genetica modernă recunoaşte interacţiunea strânsă dintre factorii genetici şi cei de mediu în domeniul comportamentului uman, trebuie acceptat că rolul acestora din urmă poate fi scos în evidenţă de o predispoziţie genetică congruentă, în aşa măsură încât contribuţia ei rămâne în umbră. De fapt astăzi este bine cunoscută existenţa la nivelul structurilor arhaice cerebrale a unor centri şi zone neuroanatomice ca şi a unei baze neurochimice care gestionează cuantumul de agresivitate normală şi patologică a individului, ca şi a unor mijloace de investigaţie psihologică care evidenţiază existenţa unor paternuri de răspuns caracteristice agresivităţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu trebuie uitat că agresivitatea este direct implicată în comportamente indispensabile conduitei cotidiene normale cum sunt: mândria, ambiţia, opoziţia activă şi pasivă, dorinţa de a se pune în valoare, de a ieşi în evidenţă, de a se afi rma şi a se impune, în nevoia de a reacţiona, de a cunoaşte de a atinge un scop, de a se autodepăşi şi de a depăşi pe alţii, de a trece peste difi cultăţi şi obstacole, de a se confrunta şi de a lupta pentru ceva sau cu cineva şi de a învinge sau de a nu se lăsa umilit şi, de sigur, de a răspunde la provocări şi de a se apăra. Vorbind de apărare, aici se are în vedere sensul său cel mai larg în care sunt incluse mai întâi toate situaţiile generate de un mediu extern biologic, fi zic sau psihic ostil. El se întinde de la agresiunea microbiană şi poluare la limbaj obscen, lezarea onoarei sau ameninţări vitale. De fapt, supravieţuirea şi chiar existenţa obişnuită necesită implicarea în permanenţă a unor sisteme de apărare inclusiv a celui imunitar. La acestea se adaugă un întreg complex de comportamente normale în care agresivitatea este implicată direct. Este vorba de comportamentele dictate de nevoia satisfacerii instinctelor alimentar, sexual şi de apărare, toate, în acelaşi timp, indispensabile conservării individului şi speciei, dar şi generatoare fi reşti de agresiuni şi de victime nevinovate.

Preferinţa copilului mic pentru jocuri în care plăcerea de a construi este dublată de cea de a strica pentru a relua aceeaşi activitate, şi mai apoi pentru jocurile cu săbii şi pistoale; modelul de identifi care masculină sugerat anume băieţilor; cultivarea ambiţiei, a dârzeniei a afi rmării de sine sunt tot atâtea domenii în care agresivitatea este angajată şi stimulată. Le urmează comportamentele care deşi pot determina frustrări, prejudicii şi chiar agresiuni evidente resimţite de un altul fi inţă sau obiect sunt şi ele necesare sau fi reşti. Dăm ca exemplu: competiţiile de orice fel, dorinţa de afi rmare, dar şi culesul unei fl ori pentru a fi dăruită partenerei, mersul pe iarbă (gesturi care pentru fl oare şi iarbă sunt agresiuni), râsul pe care trebuie să ţi-l înăbuşi sau justifi ci atunci când prietenul cade pe neaşteptate de pe scaun etc. În întrecerile sportive în general, dar mai ales in cele care implică înfruntări fi zice directe şi lovituri reciproce fără menajamente, se vorbeşte de o agresivitate în sensul bun al cuvântului, agresivitate care se cere controlată dar şi antrenată şi stimulată chiar dacă uneori, accidental desigur, ea poate duce la moarte. Desigur că de această dată nu prejudiciul adus altuia este scopul direct urmărit iar când un astfel de scop există, natura şi dimensiunea acestuia sunt clar reglementate de norme dinainte stabilite, cunoscute şi acceptate de părţile implicate. Există şi o întreagă gamă de comportamente, la care vom reveni, în care agresivitatea implicată se afl ă la limita ne clară a normalului. De fapt, în aproape toate interacţiunile umane normale pot fi identifi cate elemente ale unui prejudiciu resimţit de una din părţi astfel că, dacă este agresivitate în ură, ea se afl ă şi în dragoste. Să menţionăm şi fenomenul de sublimare, prin care agresivitatea se transferă altor comportamente adaptate social.

La modul general, toate acestea sumează versantul normal al agresivităţii sau ceea ce preferăm să numim combativitate.

9. AGRESIVITATE NORMALĂ (COMBATIVITATEA) VERSUS AGRESIVITATE ANORMALĂ

Dacă agresivitatea ca trăsătură a psihismului are un versant normal şi unul anormal nu înseamnă că ele nu trebuie delimitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât agresivitatea anormală este cea care preocupă în primul rând comunitatea şi pe noi, psihiatrii.

Delimitarea agresivităţii anormale presupune identifi carea a ceea o reprezintă în esenţă. Este vorba de două profi luri de personalitate şi de marea diversitate a formelor lor de exteriorizare.

Cele două profiluri de personalitate care reprezintă agresivitatea anormală în plan psihic sunt pe de o parte distincte, deoarece sunt diferite, iar pe de altă parte, complementare deoarece de foarte multe ori ele se combină în diferite modalităţi. Avem în vedere:

a. Caracterul ostil al trăirilor, dorinţelor, intenţiilor, acţiunilor şi inacţiunilor care pot merge până la plăcerea de a face rău; şi/sau, de la caz la caz, derivatele mai modeste, mai elaborate , mai subtile sau mai elementare ale acestora. Se au în vedere: invidia care se întinde de la faptul că nu-i agreezi pe cei care au ceea ce tu nu ai aspect sintetizat în expresia “să moară şi capra vecinului”, până la nemulţumirea că şi alţii au ce ai tu şi chiar la satisfacţia pentru răul altuia; fi rea ranchiunoasă, belicoasă, duşmănoasă sau confl ictuală; ura, gelozia, vanitatea, orgoliul, opoziţia faţă de orice autoritate şi dorinţa de a domina cu orice preţ; înclinaţia spre calomnie; plăcerea de a umili; indiferenţa sau lipsa milei sau a compasiunii faţă de suferinţa altuia sau a ceea ce Adler (1927- în: Gavriliu 1991) numea lipsa sentimentului comuniunii sociale. Ca regulă generală acest profi l de personalitate este suportul formelor mai elaborate, premeditate, calculate, coordonate şi organizate de agresiuni şi chiar a celor pregătite cu minuţiozitate, cu foarte mult timp înainte.

b. Complexul irascibilitate, iritabilitate, explozivitate, impulsivitate şi pragul scăzut la frustrare, despre care am mai vorbit şi pe care l-am numit şi complexul reacţiilor de scurt circuit care determină manifestări de felul celor deja menţionate.

Sunt forme primare, rudimentare, evidente şi comune de manifestare a agresivităţii anormale. În mod obişnuit ele aparţin spectrului clinic al unor afecţiuni psihice, fapt care, aşa cum s-a subliniat anterior, le face să nu respecte în multe privinţe tiparul defi nitor pentru agresiuni.

Ambele tipuri de agresivitate anormală se regăsesc ca elemente active în cadrul larg al delincvenţei, al tulburărilor de conduită, al comportamentului agresiv şi antisocial (care, toate, au şi alte cauze), al unora din afecţiunile psihice şi neurologice majore- psihoze, epilepsie, patologie organică cerebrală exogenă etc.- şi desigur, al unora din tulburările de personalitate.

Cât priveşte derivatele ostilităţii trebuie precizat că în cazul unora din ele se pune problema unor repere cantitative (la care vom reveni) deoarece ele se regăsesc, în anumite limite de intensitate mai mult sau mai puţin acceptate sau tolerate în comportamentul de toate zilele sau al unora din personalităţile accentuate.

9.1. Obstacole în calea identifi cării agresivităţii anormale. Uneori identificarea agresivităţii anormale este simplă, existând argumente suficiente oferite de evaluarea psihică, a comportamentului şi a faptelor în consens cu datele psihologice. Nu de puţine ori însă ea se confruntă cu ambiguităţi şi chiar cu obstacole care fac dificil şi chiar împiedică consensul în ceea ce priveşte apartenenţa la anormalitate a unora dintre formele de manifestare ale agresivităţii sau, în alte cazuri, răspunsul la întrebarea de la ce nivel de intensitate se depăşeşte normalitatea. Aici se află cel mai important loc al disputelor, controverselor, dezacordului şi incertitudinii privind întrebarea unde se termină normalitatea şi unde începe anormalul. Ambiguităţile şi dificultăţile sunt generate de doi factorii care se întrepătrund şi acţionează împreună: factorii morali, socioculturali, legislativi şi subiectivitatea tuturor celor implicaţi la acest nivel; şi diversitatea mare a formelor de manifestare ale agresivităţi normale şi anormale fiecare cu specificul său.

a. Factorii morali, socioculturali, legislativi şi subiectivitatea tuturor celor implicaţi. Este un aspect subliniat deja. La acest nivel el face ca demarcaţia dintre normal şi anormal să varieze în limite foarte largi în funcţie de situaţii concrete, contexte sau reguli şi norme specifi ce acestora. Spre exemplu, unele sunt normele care se cer respectate când este vorba de regulile, uneori prea rigide, de politeţe şi posibilitatea de a jigni nerespectându-le riguros, şi altele sunt cele stabilite de regulamentele unor competiţii numite sportive unde agresivitatea este la ia acasă. De fapt, nu trebuie ignorate nici marea diversitatea a normelor morale şi socioculturale, nici neconcordanţele dintre ele şi nici rolul important pe care-l ocupă subiectivitatea celor implicaţi, agresor, victimă, martor şi evaluator (chiar dacă acesta din urmă se cade să fi e neutru) atunci când se pune problema aprecierii unui comportament agresiv şi nici faptul că adesea se operează cu mai multe standarde ale normalităţii. Toate au consecinţe directe şi indirecte asupra limitei dintre agresivitatea normală şi cea anormală.

b. Diversitatea formelor de manifestare ale agresivităţii anormale fi ecare cu specificul său.Agresivităţii – fie normale, fie anormale – i se distinge o formă pasivă şi una activă.

Agresivitatea anormală pasivă este componenta de fond şi stabilă a agresivităţii anormale. Ea este reprezentată de suportul celor două profi luri de personalitate menţionate mai sus şi constau în prag de frustrare scăzut şi în: fantasme, reverii, aspiraţii gânduri, dorinţe şi intenţii cu caracter ostil cantonate în spaţiul subiectiv al individului. Unele din ele sunt refulate în inconştient, altele populează imaginarul şi trăirile individului. Şi unele şi altele, fi e sunt ţinute ascunse, fi e sunt comunicate celor din jur, fi e alimentează agresivitatea activă. La rândul lor, cele refulate în inconştient pot fi socializate prin procesul de sublimare sau pot participa prin mecanisme de conversie la patologia psihosomatică. Este bine ştiut faptul că, şi direct, trăirile agresive reprimate se însoţesc de reacţii somato-vegetative care pot antrena disfuncţii la nivelul diferitelor organe.

Nu este obligatoriu ca agresivitatea anormală pasivă să se exteriorizeze tot timpul, ea putând rămâne latentă şi continua să caracterizeze o persoană fără ca aceasta să se manifeste evident ca atare. De regulă însă, ea este ţinută sub control, fi ind ascunsă, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, de ochii celor din jur sau de ai unora dintre aceştia. În funcţie de factori externi sau interni ea ajunge să se exteriorizeze mai rar sau mai frecvent, mai intens sau mai discret, cu sau fără motiv, fi e direct şi deschis, fi e mai mult sau mai puţin bine disimulat, fi e indirect folosind persoane interpuse pe care le determină, pe o cale sau alta, să acţioneze conform intereselor sale.

Agresivitatea anormală activă este constituită din formele de exteriorizare ale agresivităţii anormale pasive. La modul general ele sunt reprezentate de marea gamă a agresiunilor sau a tentativelor care poartă amprenta agresivităţii anormale. Acestea se pot defi ni ca: fapte gratuite marcate de ostilitate şi generatoare de prejudicii, îndreptare împotriva unor fi inţe sau lucruri fi e cu intenţia, dorinţa şi chiar plăcerea de a produce suferinţă, fi e ca urmare a unor reacţii de scurtcircuit. Fiind expresia unor particularităţi ale structurii psihice a individului, ele au în mod obişnuit un caracter recurent, înclinaţia spre agresivitate anormală a individului putând fi de regulă decelată în aproape tot ceea ce acesta face. Ambele forme de agresivitate, cea anormală pasivă cât şi cea activă, pot viza fi inţe, lucruri sau instituţii. Din punctul de vedere al identifi cării agresivităţii anormale nu trebuie minimalizat faptul că ea se manifestă şi asupra obiectelor şi a animalelor. Aceasta deoarece mai ales în atitudinea asupra obiectelor şi adesea, asupra animalelor, din timpul jocului sau a întrecerilor sportive se dezvăluie, cu mai puţine rezerve, comportamentul agresiv anormal.

9.2. Criterii de diagnostic diferenţial între agresivitatea normală şi cea anormală. De la început trebuie spus că nu dispunem de nici un criteriu care singur să facă, în toate cazurile, diferenţa între agresivitatea normală şi cea anormală. De aceea, în practică, pentru a asigura funcţionalitatea criteriilor diagnostice este necesară asocierea lor şi, în funcţie de context, alegerea unor combinaţii diferite. Totuşi nu sunt excluse cazurile care cer o evaluare mai atentă sau care lasă loc la dispute contradictorii şi la incertitudini.

Pentru diagnosticul agresivităţii anormale dispunem de două căi complementare, una destinată agresivităţii pasive şi cea de a doua formelor sale de exteriorizare.

Prima cale se bazează pe instrumentele psihologice de evaluare a trăsăturilor de personalitate şi are în vedere identifi carea în structura acesteia şi în modul obişnuit în care este privită realitatea şi raporturile cu lumea înconjurătoare a trăsăturilor caracteristice agresivităţii anormale. Ea are avantajul că se adresează direct structurii de fond, resorturilor interioare şi laturii stabile ale agresivităţii care sunt permanent prezente. Semnifi caţia lor este însă limitată de specifi cul acestor mijloace de evaluare care singure, au doar rol orientativ. Ele nu pot impune un diagnostic, ci numai să-l susţină sau nu pe cel formulat pe baze clinice.

Cea de a doua cale diagnostică este cea clinică şi ea se adresează agresivităţii active. Este o cale indirectă, deoarece vizează evaluarea datelor oferite de anamneză, de interviu şi de analiza minuţioasă a formelor de exteriorizare ale agresivităţii anormale. Cu toate că este indirectă, ea este calea cea mai la îndemână deoarece oferă la vedere elementele necesare atestării faptului că manifestările sunt expresia agresivităţii anormale. Criteriul clinic are însă şi el limitele sale. Pe de o parte, datele astfel obţinute au caracter retroactiv şi, din numeroase motive, inclusiv interesul şi particularităţile părţilor implicate, sunt fi e contradictorii, fi e incomplete, fi e nu pot fi verifi cate cu acurateţe. Pe de altă parte, ele nu sunt totdeauna nici sufi cient de riguroase şi nici confi rmate unanim.

La modul general, pentru caracterul de agresiune ca expresie a agresivităţii anormale pledează identifi carea numeroaselor aspecte care o reprezintă la nivelul formelor sale pasive şi active. Unele din ele au o valoare diagnostică redutabilă atunci când sunt prezente. Avem vedere două grupe de factori care, fi ecare în parte, oferă certitudini. Este vorba de prezenţa:

a. ostilităţii şi/sau a derivatelor sale dublate de fapte intenţionate generatoare de daune gratuite şi, cu atât mai convingător, de satisfacţia de a le fi îndeplinit, dar mai ales de plăcerea pe care le-o produce.

b. sau a manifestărilor de scurtcircuit, cu toate că, aşa cum s-a subliniat, acestea nu întrunesc integral criteriile defi nitorii pentru agresiuni.

În funcţie de context, diagnosticul este întărit de asocierea: lipsei consimţământului victimei şi a provocării, a premeditării, a caracterului insufi cient motivat, sau a justifi cării aberante a faptelor generatoare de daune. Din păcate însă, în mod obişnuit, tot contextul în care agresiunile au loc face ca valoarea diagnostică şi chiar semnifi caţia fi ecărei componente în parte să varieze de la un caz la altul. Spre exemplu prezenţa în antecedente a unor experienţe neplăcute care pot lăsa după ele sensibilităţi deosebite pe anumite aspecte concrete limitate, existenţa unor complexe de inferioritate, a unor idei prevalente, a unor stări emoţionale de mare intensitate (anxietate, spaimă, ură, euforie, ameninţări eronat evaluate etc) sau ca urmare a utilizării unor substanţe care modifi că dispoziţia sau capacitatea de evaluare a realităţii pot determina reacţii de scurtcircuit care, la o evaluare superfi cială, pot fi atribuite agresivităţii patologice.

Indiscutabil că există situaţii şi asociaţii de criterii care atestă cu certitudine prezenţa agresivităţii anormale la agresor. Ele au în vedere în primul rând toate agresiunile recurente: determinate de unul din celor două grupe de factori de certitudine menţionaţi; în care sunt chinuite fără motiv animalele sau sunt distruse propriile bunuri. Caracterul recurent este necesar deoarece o singură agresiune care întruneşte condiţiile de mai sus nu este cu certitudine expresia agresivităţii.

De asemenea, este uşor de presupus prezenţa agresivităţii anormale în situaţiile mai sus menţionate chiar dacă: dorinţa de a face rău nu s-a materializat; sau dacă din motive legate de victimă (vârstă, nivel mintal, frică) aceasta nu a fost capabilă să realizeze adevărata semnifi caţie a faptelor sau, din aceleaşi motive, nu s-a opus, a consimţit, a tăinuit sau neagă cele întâmplate.

Nu sunt însă puţine situaţiile care pretind o evaluare atentă a datelor sau care lasă loc de opinii divergente. Aşa este cazul în care:
-există o provocare sau sunt oferite motive reale care-l fac pe agresor să considere că nu a făcut altceva decât să-şi facă dreptate. În acest caz trebuie amintit că agresorul ignoră legislaţia care interzice astfel de soluţii. Încălcarea acesteia nu face altceva decât proba incapacităţii agresorului de a-şi ţine agresivitatea sub control. Aici facem trei precizări. Primele două aduc argumente în plus în favoarea prezenţei agresivităţi anormale. Ele au în vedere cazurile în care agresiunile sunt răspunsuri cu mult peste semnifi caţia motivelor care le-au provocat, ca şi cele în care agresorul se simte pe deplin îndreptăţit să recurgă la agresiuni, cu atât mai îndreptăţit cu cât anormalitatea pulsiunilor sale agresive îşi pun amprenta asupra capacităţii de a aprecia corect realitatea. Adesea, în aceste situaţii, se invocă legitima apărare, o noţiune care lasă şi ea loc la interpretări diferite, bine cunoscute de altfel, — privind raportul dintre dimensiunea ameninţării şi a răspunsului. Cea de a treia precizare subliniază faptul că, de regulă, minorii consideră că cel care a început un confl ict poartă întreaga vină, indiferent de motive şi de caracterul disproporţionat de mare al răspunsului;
– persoanele cu trăsături agresive sunt capabile să şi le disimuleze fi e folosindu-se de pretexte, fi e invocând buna intenţie eşuată, fi e construind sau înscenând cu migală şi abilitate motive şi justifi cări plauzibile, fi e aşteptând ca ele să apară, fi e provocând cu premeditare victima pentru ca apoi să poată afi rma că a fost nevoit să se apere sau să reacţioneze astfel. Pentru a exemplifi ca, istoria ne oferă numeroase exemple, dintre care am ales pe cel al disputelor dintre Calvin (întemeietorul religiei protestante care îi poartă numele) şi victimele sale, Servet şi Castellio (Ştefan Zweig-1936);
-suntem în faţa primei manifestări şi ne lipsesc datele de anamneză.

10. CARACTER ETEROGEN

Considerăm că după toate cele spuse mai sus nu mai este necesar să documentăm faptul că agresivitatea este o realitate psihologică şi psihopatologică eterogenă din punct de vedere al formelor de manifestare, al substratului morfo-funcţional, al cauzelor şi al mecanismelor care-i stau la bază.

11. AGRESIVITATEA UN CONCEPT CU STATUT INTERPRETABIL, FRONTIERE MOBILE ŞI RELATIVE

S-a subliniat deja faptul că între diferitele instanţe implicate în sfera agresivităţii şi a noţiunilor de care este strâns legată şi pe care se sprijină identifi carea diferitelor sale faţete nu există un consens deplin. Sunt controverse în acest domeniu în ceea ce priveşte limitele dintre comportamentul normal şi cel anormal, dintre sănătate şi anormalitate pe de o parte şi tulburare psihică pe de altă parte. În plus, operând independent: fi ecare instanţă utilizează norme şi mijloace proprii de evaluare; instrumentele existente de evaluare în acest domeniu au un grad modest de sensibilitate, specifi citate şi rigurozitate. Mai mult, există situaţii ambivalente în care normalul se întrepătrunde şi chiar se suprapune cu anormalul sau în care, deşi se doreşte obiectivitate maximă, subiectivitatea se implică pretutindeni. Nu trebuie uitat nici faptul că în acest domeniu există diferenţe în funcţie de ţară, de grup social, de socio-cultură de etapă istorică şi mai ales de la individ la individ. Dar poate că cele mai mari obstacole în calea consensului au la bază următoarele două cauze:

-prima cauză constă, aşa cum s-a subliniat, în existenţa unor prejudicii şi a unor forme de manifestare a agresivităţii pentru care limita dintre normal şi anormal se bazează pe repere cantitative aproximative şi mobile. Se lasă astfel un important grad de libertate care poate muta într-un sens sau în altul cursorul care delimitează trecerea de la o calitate la alta;

-cea de a doua cauză este reprezentată de faptul, şi el menţionat deja, că în general, la acest nivel, se operează cu standarde ale normalităţii – moral, stabilit prin lege, al anumitor grupe sociale şi chiar individuale – care nu se suprapun integral. Ca atare, se pot încălca selectiv doar norme morale, legislative, culturale, ale unui grup social sau drepturi individuale minimalizate de celelalte instanţe. Să exemplifi căm doar cu modul în care sunt interpretate, de diferite instanţe sau socioculturi agresiunea intrafamilială, uzul drogurilor, comportamentul stradal sau cel al unora din unele comunităţi religioase. Mai mult, există a permanentă confruntare între drepturile şi libertăţile individuale pe de o parte şi cele colective, pe de altă parte. Astfel că fapte ale căror consecinţe sunt percepute ca abuzuri de unii din membrii comunităţii pot fi considerate minore sau ignorate de către ceilalţi.

Vom exemplifica cele spuse mai sus cu trei aspecte pe care le considerăm concludente:

a. În primul rând ne referim la manifestări ca: încăpăţânarea, opoziţia, lipsa compasiunii, indiferenţa, glumele acide, agresiunea verbală, plăcerea de a jigni, de a umili, de a bârfi , de a denigra, de a ironiza, de a critica, de a privi la fenomene ale naturii dezlănţuite sau la incendii, de a viziona fi lme de groază, de a asista la întreceri sportive caracterizate de agresivitate deosebită, etc. Toate acestea sunt manifestări pe care doar intensitatea le împarte în forme normale sau anormale. Desigur că pentru delimitare se vorbeşte de exprimarea lor în exces. Nu există însă pentru nici una nici un reper care să precizeze de la ce nivel se face trecerea la o altă calitate, nici cine trebuie să aprecieze excesul şi nici cum sau cu ce se măsoară cantitativ fi ecare tip de manifestare în parte. În acest fel, aprecierea rămâne la latitudinea unor opţiuni subiective adesea contradictorii.

b. Dacă la exemplele de mai sus se poate distinge o parte normală în care intensitatea este adecvată şi o alta anormală care depăşeşte anumite limite cantitative imprecis trasate, sunt şi situaţii în care normalul — — este condiţionat de anormal constituind împreună structuri ambivalente ca în cazul tachinăriei legat de care expresia “qui s`aime se taquine” nu face decât să sublinieze ideea de mai sus. Aici pot fi incluse şi relaţiile sado-masochiste în care se face abstracţie de faptul că la mijloc este o formă de manifestare a agresivităţii anormale. Concepţia psihanalitică descrie şi ea sentimentul ambivalent care implică dorinţa de incorporare a obiectului dorit, idee conţinută şi în expresia larg folosită “Îmi vine să te mănânc” ca mod de a sublinia prea plinul afecţiunii resimţite;

c. existenţa excepţiilor menţionate care nu respectă riguros criteriile care defi nesc agresivitatea anormală.

Toate acestea au o importanţă teoretică şi practică deosebită. Pe de o parte ele atestă caracterul deschis al conceptului de agresivitate, mobilitatea şi relativitatea reperelor sale defi nitorii.

Pe de altă parte el subliniază complexitatea şi difi – cultatea sarcinii psihiatrilor, deoarece în acest domeniu fi inţează o “zonă gri”, care include şi spaţiul care face trecerea dintre agresivitate normală – agresivitate anormală – agresivitate psihopatologică. Acest spaţiu reprezintă o problemă din cele mai spinoase deoarece ea nu se poate rezuma doar la recunoaşterea prezenţei sau a lipsei discernământului sau la evaluarea riscului de recurenţă, ci şi pe cel al angajării subiectivităţii.

În ceea de priveşte minorul cu comportament agresiv, deocamdată, în ţara noastră, recunoaşterea lipsei discernământului sau a factorilor subiectivi care adese-i domină opţiunile au caracter formal. Faptul se datorează soluţiilor oferite infractorului agresiv, prea departe de ceea ce ar trebui să fi e în ceea ce priveşte adecvarea şi efi cienţa. De fapt, din păcate, soluţiile actuale nu fac decât să opună tendinţei sale spre răspunsuri agresive un regim instituţional el însuşi agresiv.

BIBLIOGRAFIE / BIBLIOGRAPHY

1. Abraham K (1978) Historie de la libido. In: Les Stades de la libido, Tohu , Paris

2.Ajuarriguerra J, (1974) Manuel de Psychiatrie de L`Enfant. Masson, Paris

3. Bernard P Trouvé S (1977) Sémiologie psychiatrique. Masson

4. Bogdan C (2009) “Agresiune-violenţă” – fl agel al societăţii contemporane. Revista Română de Sănătate Mintală. 18. 2:6-8

5. Dicţionar Explicativ al Limbii Române (1984) Editura Academiei RSR

6. Freud S ((1920) Au-delà du principe de plaisir In : Essais de psychanalyse Petite bibliothèque Paiot

7. Gorgos C (1987) Dicţionar Enciclopedic de Psihiatrie vol. I . Editura Medicală Bucureşti.

8. Karli P (1971) La conduites agressives. In “La recherche” 18 :1013-1022

9. Klein M. (1967) Les stade précoces du confl ict oedipien. In Essais de Psichanalyse Payot, Paris

10. Lewis M (1982) Clinical Aspects of Child Development. Second Ed. Philadelphia USA

11. Lorenz K (1966) On aggression. New York Harcourt, Brace and World

12. Milea S (2008) Comportamentul autoagresiv la copilul mic.

13. Popescu-Nevesanu P (1978) Dicţionar de Psihologie. Editura Albatros

14. Sillany N. (1996) Larousse .Dicţionar de Psihologie Ed. Univers Enciclopedic Bucureşti.

15. Silverman K, Watanabe K,Marshall A M, Baier D M(1984) Reducing self-injury and corresponding self-restraint throw strategic of protective clothing. Journal of Applied Behaviour Analysis 17, 545-552

16. Zweig S (1936) In vol:. Un strigăt împotriva morţii (Castellio contra Calvin). 1992.Traducere de Marghita E şi Ţarălungă E.

 

Adresa de corespondenta:
Ştefan Milea, Clinica de Psihiatrie PediatricăŞos. Berceni nr. 10-12, Bucureşti, sector 4, c.p. 041 915