ATAŞAMENT-SEPARARE: O ENTITATE INDIVIZIBILĂ

Rezumat:

Se susţine şi se argumentează faptul că ataşamentul şi separarea reprezintă o entitate: indivizibilă, transgeneraţională, complexă,comună, intraactivă, procesuală şi cu rol maturativ.

Nu te separi decât de ceea ce eşti ataşat.

La modul general, ataşamentul şi separarea (prin efectele sale) acoperă o latură importantă a raporturilor emoţionale dintre individ şi o parte a mediului animat şi inanimat cu care acesta vine în contact şi de care nu-i este uşor să se despartă. În particular, accentul se pune în primul rând pe interelaţia afectivă, în special precoce dintre copil şi mama sau substitutul valabil al acesteia (figura principală de ataşament-separare) şi apoi, cu unele din fiinţele sau lucrurile aflate în jurul său.

În mod obişnuit, ataşamentul şi separarea sunt tratate ca entităţi distincte. În realitate ele constituie împreună un tot unitar indivizibil. Aceasta deoarece ataşamentul şi separarea sunt mai degrabă, două faţete interdependente care se condiţionează şi se definesc reciproc. În plus, ele sunt expresia unui fenomen • transgeneraţional, • complex, • comun, • intraactiv, • procesual, • şi maturativ.

1 – Caracterul de entitate unitară, indivizibilă este susţinut de cel puţin trei argumente.
În primul rând, el este determinat de faptul că separarea nu poate exista în afara relaţiei de ataşament. Altfel spus, nu trăieşti cu adevărat sentimentul separării decât dacă te desparţi de ceea ce eşti ataşat şi nu eşti ataşat cu adevărat decât de ceea ce nu-ţi este uşor să te separi.

În al doilea rând, trebuie subliniat că de nimic drag nu te separi definitiv ci rămâi toată viaţa legat. Fenomenul este antamat de procesele subtile pe de o parte ale separării şi pe de altă parte, ale internalizării atât a figurii principale de ataşament cât şi a celor secundare. În acest fel acestea, transformate în imagini subiective separate şi în acelaşi timp legate de original, sunt investite cu capacitatea de a-l substitui şi a oferi singure securitate. El este apoi dublat de amintiri care ne marchează cu atât mai mult cu cât am fost mai ataşaţi. Valoarea substitutivă a amintirilor este sugestiv evocată de Simonov în poezia „Nu, e mult mai bine aşa” (Colecţia „Cele mai frumoase poezii „ Ed. Tineretului 1961) în care spune: „ Nu, e mult mai bine aşa: Tu în gându-mi rămânând, Îţi voi scrie, draga mea, Rar, mai rar, din când în când”. În acelaşi timp, nu trebuie uitat că între prezenţa reală a obiectului de ataşament şi amintirea sa se interpun numeroase alte elemente intermediare (obiecte, daruri, scrisori, convorbiri telefonice etc.) care şi ele fac separarea totală imposibilă.

În al treilea rând, pe de o parte, şi ataşamentul şi separarea sunt legate de acelaşi „obiect”, ţintă şi adesea şi receptor, iar pe de altă parte, ambele fenomene sunt trăite în acelaşi timp, ca produs-sinteză în intimitatea aceluiaşi subiect. În acest fel, pentru a exista, a fi funcţional şi util, ataşamentul trebuie să înveţe să accepte să se separe.

2 – Relaţia ataşament-separare este un fenomen transgeneraţional deoarece atât copilul cât şi mama sau substitutul valabil al acesteia, principalii „actori” care se află la originea fenomenului, moştenesc de la antecesorii lor premizele sale fundamentale şi le transmit generaţiilor viitoare.

În ceea ce-l priveşte pe copil, astăzi disputa dintre diferitele concepţii privind ataşamentul este solid tranşată în favoarea punctului de vedere exprimat de Bowlby şi şcoala sa. Se ştie că într-un fel sau altul, toate celelalte concepţii văd ataşamentul ca pe un fenomen secundar formă de răspuns al copilului la „beneficiile” oferite în primul rând de către mamă sau de către substitutul valabil al acesteia. Spre exemplu teoria învăţării se bazează pe modelul condiţionării. La rândul său concepţia psihanalitică consideră ataşamentul copilului un proces cu substrat libidinal iniţiat de mama care pentru numeroasele satisfacţii, în primul rând orale, oferite copilului, devine obiect al dragostei acestuia.

Dimpotrivă, Bowlby ( 1907-1991) şi şcoala sa, fără a contesta rolul mamei sau al substitutului valabil al acesteia ci dimpotrivă îi atribuie rol şi de receptor şi securizant, sunt de părere că ataşamentul copilului este un fenomen psihobiologic care exprimă o relaţie primară mutuală. Aceasta deoarece copilul dispune şi vine în întâmpinarea celor de care se ataşează cu o matrice înnăscută. Ea este reprezentată de resurse proprii ale copilului care constau pe de o parte: • în nevoia de securitate, de a comunica, de contact corpo- ral dar mai ales de a interacţiona emoţional pozitiv, respectiv de a primi şi de a oferi la rândul său în primul rând afecţiune; • în interesul pentru vocea şi figura umană; • şi desigur, în capacitatea de a căuta parteneri şi de a se orienta spre cei susceptibil şi interesaţi să-i răspundă adecvat şi mai ales, spre sursa salvării sale, dragostea mamei şi nevoia acesteia de a se împlini şi valoriza prin el.

Pe de altă parte, matrice înnăscută de ataşament dispune de un sistem interactiv, receptor şi sursă de afecţiune şi de comunicare în dublu sens printr-o reţea de canale şi de mijloace de emisie-recepţie. În cadrul lor surâsul, capacitatea de a realiza cu uşurinţăceea ce Stern (1989) numeşte acordaj emoţional şi de a exprima recunoştinţă ca şi încărcătură libidinală a relaţiilor cu persoana de referinţă au un loc privilegiat. Astfel că vocalize, priviri afectuoase, zâmbete, reuşite în plan motor şi cognitiv, protestele în cazul ca este părăsit, sunt dovezi indubitabile de recunoştinţă, că recunoaşte şi preţuieşte sacrificiile făcute pentru el şi că-şi apără locul în relaţie. Toate acestea sunt linii de forţă proprii care-l orientează pe copil, îl fac să vină în întâmpinarea purtătorilor de sentimente materne, îl ajută să-şi exprime recunoştinţa şi să-i păstreze. Aceasta înseamnă că în ecuaţia relaţiei de ataşament ambele părţi sunt active. Ele se caută şi-şi satisfac reciproc şi de la început nevoi fundamentale. În acest fel, relaţia de ataşament-separare nu exprimă o dependenţă ci, cum afirmă Ainsworth (1973), este mai degrabă o relaţie diadică decât o trăsătură indi- viduală.

Este un punct de vedere susţinut de etiologie ca şi de datele ultimului deceniu. Ele întăresc atât opinia lui Gillberg şi col. (1990) conform căreia tulburarea autistă (una din cele mai relevante tulburări ale ataşamentului) are o bază mai ales organică ca şi pe cea a autorilor privind caracterul multifactorial al cauzelor şi implicare, nu în puţine cazuri, a unui defect genetic. Spre exemplu Sutcleffe şi Nurmi (2003) afirmă că, în combinaţii diferite de la un caz la altul, 10 sau mai multe gene sunt răspunzătoare de susceptibilitatea pentru autism. De asemenea sunt aduse argumen- te privind implicarea unor gene defective situate la nivelul cromozomilor 6-7-15-16 sau 17. Este de la sine înţeles că în toate cazurile de autism cu substrat genetic „vina”, dacă o putem numi aşa, o poartă inca- pacitatea funciară a copilului de a valorifica ofertele de afecţiune oferite de cei din anturajul său imediat.

Desigur că mecanismul apariţiei tulburării autiste diferă în cazul formelor consecinţă a carenţei afective ceea ce ne obligă să abordăm diagnosticul de autism nu numai ca pe o asociere de simptome reprezentative, aşa cum se preferă astăzi (DSM-IV-R), ci şi prin prisma mecanismelor prin care se ajunge la ele.

Toate acestea nu înseamnă că mecanismele psihanalitice sunt excluse ci că ele au un rol complementar deoarece relaţia ataşament-separare nu mai poate fi înţeleasă ca un fapt limitat la ofertele mamei ci, este, în acelaşi timp, un fenomen aşteptat şi căutat de către copilul capabil, la rândul său, să se implice activ.

De fapt astăzi se ştie că încă din perioada dezvoltării intrauterine fătul este capabil să stabilească relaţii senzoriale şi afective reciproce cu mama sa. Este ceea ce M. Mahler (1975) numeşte relaţie simbiotică primară deoarece mama nu este percepută ca realitate externă distinctă. Aceasta înseamnă că o astfel de relaţie se păstrează o perioadă de timp şi după naştere facilitând depăşirea primei experienţe de separare a copilului care constă în pierderea confortului intrauterin şi confruntarea, însoţită de anxietate, cu realitatea lumii externe. Cu toate acestea, O Rank (1973) vorbind de traumatismul naşterii, consideră că el este o experienţă care nu va fi uitată. Afirmaţie este susţinută de reacţia de liniştire a sugarului dacă este ţinut la pieptul mamei pe partea în care aude bătăile inimii, de plăcerea copilului de a sta ghemuit, de a se bălăci şi de a fi legănat, de efectul liniştitor al stimulilor monotoni, de dorinţa individului de a căuta confort şi securitate, de predilecţia pentru idealizarea trecutul sau a copilăriei ca şi de refugiul în reacţii regresive ca răspuns în faţa unor situaţii insurmontabile.

După naştere copilul se confruntă cu o realitate mai solicitantă, cu povara aşteptărilor puse pe umerii săi şi cu incapacitatea de a se descurca singur. Pentru a face faţă noilor solicitări el angajează, de această dată la vedere, resursele proprii, matricea înnăscută de ata- şament care-şi va pune amprenta pe necontenitul joc al relaţiilor de ataşament-separare, pe felul de a fi şi pe conţinutul interacţiunilor în primul rând afective ale copilului şi ale adultului de mai târziu cu tot ceea ce-l înconjoară.

Cele de mai sus nu minimalizează cu nimic rolul părinţilor şi în primul rând al mamei sau al substitutului privilegiat al acesteia ca parteneri principali ai relaţiei primare de ataşament-separare. De această parte a relaţiei, elementul constitutiv primar implicat, şi el sursă şi receptor în acelaşi timp, este reprezentat de sentimentul parental în cadrul căruia rolul celui matern este esenţial. Cu origine, instinctuală dublată de cea experienţială şi socio-culturală (Brazelton şi Cramer -1990, Milea -1998), sentimentul parental începe să se manifeste din clipa în care copilul exersând separarea de proprii părinţi a căror imagine continuă să o păstreze în intimitatea sa, se angajează în travaliul lung şi sinuos de internalizare a modelelor şi de construire a fantasmei copilului şi a părintelui ideal. Faţă de acestea, se constituie o relaţie simbiotică de ataşament deoarece are un caracter discreţionar. Aceasta înseamnă că viitorul părinte, sub influenţa propriei sale experienţe dar şi a mediului socio-cultural modelează şi remodelează, după voie, imaginile copilului şi ale părintelui ideal separându-le necontenit de cele anterioare şi ataşându-se de cele noi. La rândul lor, noile fantasme de care se ataşează îşi asumă, în revanşă, rolul de stăpân asupra creatorului lor obligându-l să-şi modifice comportamentul şi să se adapteze cerinţelor lor. Altfel spus, îl obligă să se pregătească pentru rolul de părinte.

Sarcina cu tot ceea ce înseamnă aceasta pentru cei implicaţi, reprezintă un moment deosebit în evoluţia sentimentului parental. În primul rând, ea aduce cu ea, în acelaşi timp travaliul: de separare de fantasmele copilului şi ale părintelui ideal; de intrarea în rolul de părinte real; şi de transfer al ataşamentului spre noua identitate, fătul care pe zi ce trece capătă contururi care nu mai pot fi controlate discreţionar. Este un travaliu care pune la încercare, modifică şi solicită, uneori dramatic, partea dinspre părinţi a conţinutului resurselor emoţionale destinate relaţiei de ataşament-separare. Este începutul unui nou tip de relaţie de ataşament-separare relaţie care se va impune pe deplin odată cu naşterea şi întâlnirea „faţă în faţă” cu ofertele de ataşament, cu cerinţe tot mai mari şi de asemenea, cu ne împlinirile reale sau rezultat doar al unor aşteptări exagerate. În acest context, noua formă de relaţie se va angaja la rândul său într-un nou şi lung dialog constituit din oferte şi f rustrări, din experienţe reciproce de separare şi regăsire a doi parteneri mereu aceiaşi şi mereu diferiţi. Este un fenomen marcat de faptul că la rândul său şi părintele, se vrea întărit şi chiar recompensat de răspunsurile copilului angajat şi el activ în relaţie. Este drept că incapacitatea copilului de a se descurca singur, marea lui nevoie de ajutor şi protecţie conservă un timp caracterul simbiotic al relaţiei cu mama sa contribuind la atenuarea doliului mamei după pierderea de către aceasta a fantasmei copilului ideal.

Treptat, treptat, pe măsură ce timpul trece, experi- enţele de ataşament-separare se diversifică şi se angajează într-un proces complicat. Acesta implică pe de o parte, pentru ambele părţi opţiuni, atitudini şi trăiri ambivalente, beneficii, satisfacţii, sacrificii, frustrări şi nu în ultimul rând suferinţă. Pe de altă parte, pentru copil şi viitorul adult, acest proces va duce la constituirea sub influenţa resurselor instinctuale, a prelucrării experienţei propriei copilării şi a mediului înconjurător, a imaginii copilului şi a părintelui ideal care la maturitate vor oferi posibilitatea reluării ciclului.

3 – Binomul ataşament-separare este un fenomen complex deoarece angajează: • cele două faţete ale sale; • doi parteneri activi care-şi satisfac reciproc diferite nevoi, dar care au fiecare în parte şi probleme şi interese opuse: • şi două planuri de desfăşurare, unul real şi al doilea imaginar. În plus, el conţine relaţii de ataşament-separare primare şi secundare. Primele sunt cel mai adesea avute în vedere. Ele includ tră- irile pozitive, reciproce şi profunde pe de o parte ale copilului, pe de altă parte, cele ale mamei sau ale substitutului valabil al acesteia. Cele secundare, cu mult mai numeroase, mai variate şi mai mobile, vizează relaţiile de ataşament-separare faţă de celelalte fiinţe sau obiecte capabile să o substituie pe cea primară. Să mai adăugăm şi că binomul ataşament-separare antrenează toate instanţele psihismului participanţilor, inclusiv cele mai profunde mecanisme de apărare şi structurare ale acestuia.

4 – Relaţia ataşament – separare este un fenomen comun. Comun deoarece ea nu este un bun doar al psihologiei copilului mic şi cu atât mai puţin al psihopatologiei acestui domeniu în legătură cu care este de regulă adusă în discuţie. Ea este o realitate implicată în viaţa de zi cu zi şi pe întreaga durată a vieţii deoarece în fiecare clipă ne ataşăm şi ne separăm deceva care ne-a fost apropiat şi a cărui lipsă ne produce disconfort. Începem existenţa prin a ne separa pentru a ne ataşa la un alt nivel de cea care ne-a dat viaţă şi continuăm prin a ne apropia şi apoi a ne separa (uneori temporar, niciodată, nici total şi nici definitiv) de ceea ce ne înconjoară, de cei pe care-i îndrăgim sau iubim, de locul natal, de întâmplări şi evenimente, de trecut, de noi înşine, de copilărie, de adolescenţă, de prima dragoste, de cele care-i urmează, de faptele sau aspiraţiile noastre, de ziua de ieri etc. În acest cadru larg, relaţia primară de ataşament (centrată pe mamă sau pe persoana substitut valabil al acesteia) consti- tuie doar o componentă e drept că foarte importantă. Importanţa sa deosebită constă în faptul că ea, în interacţiune cu momentele de separare care o pun la încercare, reprezintă baza de plecare a dezvoltării şi diversificării tuturor relaţiilor de ataşament secundare inclusiv a marilor pasiuni. Ca atare, aspectele sale anormale constituie doar o parte, nu cea mai importantă a sa. Acestea din urmă sunt esenţiale doar din unghiul de vedere al psihiatrului.

5 – Binomul ataşament-separare este un cuplu intraactiv. Intre altele, aceasta înseamnă că cele două laturi ale întregului se influenţează, dar mai ales se activează, se stimulează şi se recompensează reciproc. Pe de o parte, relaţia de ataşament conferind securitate intermediază, facilitează şi protejează exersarea sepa- rării şi a capacităţii de explorare a mediului înconjurător. Pe de altă parte, la rândul lor, experienţele de separare diversifică contactele şi facilitează procesul detransfer şi investire a ataşamentului primar în diferite alte fiinţe sau obiecte disponibile să-l primească, să confere la rândul lor diferite grade de securitate şi la nevoie să-l substituie..

6- Caracterul procesual al relaţiei ataşament-separare este reprezentat de faptul că pe de o parte, fenomenul are o evoluţie, se dezvoltă, se derulează, se
diversifică şi se nuanţează în timp. Astfel că se începe cu cuplul ataşament primar-privare de interacţiune, în primul rând, afectivă şi de stimulare precoce şi se regăseşte apoi în raporturile, în primul rând, emoţionale ale individului cu tot ceea ce vine în contact, fiinţe sau lucruri de care se ataşează. Pe de altă parte, relaţia ataşament-separare are efecte imediate, pe termen mediu şi lung şi pe multiple planuri marcând destinul a tot ceea ce angajează. În acelaşi timp, păstrând un numitor comun, componentele relaţiei de ataşament-separare se transformă fundamental, se separă, putem spune, de ele însele pentru a îmbrăca noi înfăţişări, a se îmbogăţi, a se nuanţa, a se diversifica şi a se individualiza la rândul lor. Relaţiile mutuale de prietenie, empatia, dragostea, pasiunile, povara despărţirilor, reacţiile de doliu sunt doar câteva faţete ale marii diversităţi ale formelor sale evolutive.

7 – Binomul ataşament – separare are mai ales un rol maturativ. În mod firesc ataşamentului i se relevă importanţa sa latură pozitivă, calitatea bună a relaţiei de ataşament fiind unanim recunoscut a constitui un factor protectiv de primă mărime. Aceasta deoarece ea: îi satisface copilului nevoia de securitate (aspect asupra căruia Ainsworth -1973 are meritul de a fi insistat) şi de a primi şi oferi afecţiune; îi asigură siguranţă şi încredere; îl ajută să se apropie de lumea externă, s-o exploreze şi să-şi dezvolte competenţe; îl subordonează acesteia, îl familiarizează cu relaţiile de reciprocitate, îi integrează şi-i armonizează raporturile cu cei din jur transformându-l într-un partener; şi foarte important, îi facilitează dezvoltarea capacităţii empatice; într-un cuvânt, îl socializează.

Astăzi este evident faptul că prezenţa nemijlocită a mamei sau a persoanei substitut valabil al acesteia contribuie direct şi vizibil la socializarea copilului atât prin securitatea pe care o oferă cât şi prin capacitatea de a transfera acest rol unor fiinţe sau obiecte disponibile să-l preia şi astfel să devină noi surse de securitate capabile să ofere singure protejarea separării individului de principala figură de ataşament. Este statutul pe care-l câştigă unele persoane din anturajul copilului, obiectul tranziţional sau cele cu care acesta s-a familiarizat deja. Ele poartă numele de figuri secundare de ataşament, nu pentru că au un rol modest ci doar pentru a sublinia că fac parte din al doilea eşalon. De fapt, fără ele totul s-ar limita la o relaţie de ataşament simbiotic.

Dacă contribuţia directă a ataşamentului primar la socializarea copilul este în primul rând scoasă în evidenţă nu trebuie scăpată din vedere existenţa şi importanţa deosebită a unor mecanisme indirecte care contribuie la diversificarea figurilor secundare de ataşament, a experienţelor de separare şi a relaţiilor cu cei din jur şi prin acestea la deschidere individului spre lumea externă. Avem în vedere două astfel de mecanisme bazate, într-un fel sau altul, pe jocul unor fenomene secundare de ataşament-separare.

Primul include procesele de construire a imaginii mentale a figurii principale de ataşament, de separarea a acesteia de model, de internalizare, de investire cu rol de substitut securizant şi de ataşare a copilului de această structură subiectivă care devine astfel capabilă să reprezinte originalul şi deci să-l înlocuiască. Altfel spus, cu ajutorul ei mama sau substitutul valabil al acesteia poate lipsi pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp fără consecinţe negative. Dimpotrivă, prin aceasta se exersează şi se facilitează desprinderea de figura principală de ataşament.

Cel de al doilea mecanism indirect care contribuie din plin la socializarea individului este reprezentat de capacitatea figurilor secundare de ataşament nu numai să-l securizeze, singure sau în asociere pe copil, ci şi să transfere rolul lor protector asupra altor fiinţe sau obiecte familiare disponibile. Mai mult, la rândul lor, ele se pot substitui unele pe altele. În acest mod, se diversifică substanţial atât paleta surselor de securizare cât şi a formelor de separa- re protejată astfel că în tandem cu separarea, ataşamentul oferă mai mult autonomie decât dependenţă.

Dacă ataşamentul are un rol constructiv recunoscut, dimpotrivă, în cazul separării, pe nedrept, accentul se pune pe consecinţele sale negative ea fiind considerată, în primul rând, o psihotraumă majoră. Faptul este consecinţa interesului acordat de psihiatrii anxietatăţii şi privării de stimulare pe care, ne controlată, separarea, în primul rând precoce şi mai ales de figura principală de ataşament, o provoacă. Este şi explicaţia justificată pentru care Wolkind şi Rutter (1990) consideră separarea ca una din subiectele cheia ale psihiatriei copilului şi ale dezvoltării sale psihologice.

În realitate interacţiunea stimulativă dintre experienţele de separare şi relaţia de ataşament contribuie direct şi din plin având un rol de ne înlocuit în dezvoltarea psihică normală a copilului.

Am menţionat mai sus două din cele mai precoce forme de separare, adesea ignorate, poate tocmai de- oarece au exclusiv, un rol pozitiv. Este vorba în primul rând de procesul separării imagini figurii principale de ataşament în vederea internalizării şi a construirii de structuri subiective reprezentative. În al doilea rând avem în vedere fenomenul separării, al transferului şi al ataşării capacităţii securizante a figurii principale de ataşament atât asupra imaginii sale subiective cât şi asupra unor fiinţe sau obiecte din mediul extern disponibile s-o accepte. În al treilea rând subliniem şi separarea, transferul şi ataşarea rolului securizant al unora din figurile secundare de ataşament asupra altor fiinţe sau obiecte familiare copilului. Aşa cum am subliniat, toate aceste fenomene de separare-ataşare contribuie mai ales la diversificarea surselor de securitate. Mai mult, tot ele se află şi la baza unei funcţii psihice esenţiale şi reprezentative pentru psihismul uman, capacitatea de simbolizare care ia amploare odată cu maturizarea.

La cele de mai sus se adaugă rolul bine cunoscut al numeroaselor experienţe de separare accidentală sau nu de diferitele figuri de ataşament, care, bine dozate şi susţinute de surse substitutive de securitate oferă posibilitatea: • explorării mediului înconjurător şi a confruntării cu necunoscutul; • îmbogăţirii sferei emoţionale (în cadrul căreia anxietatea de separare ocupă un loc aparte) prin confruntarea cu frustrări dar mai ales prin deschiderea relaţiei primare de ataşament spre exterior şi oferta de posibile figuri secundare de ataşament (obiecte tranziţionale, bunici, doică, fraţi, surori, prieteni, etc); • diversificării relaţiilor de ataşament prin stimularea fenomenului de transfer al figurii principale internalizate de ataşament spre noi fiinţe şi obiecte şi al investirii acestora cu capacitatea de o reprezenta şi a oferi la rândul lor securitate; • diversificării experienţelor de separare generate de lipsa temporară a noilor surse de securitate. • diversificării contactelor cu lumea externă.

Aici trebuie subliniat ceea ce D. Winnicott (1896-1971) a numit obiect tranziţional. Acesta nu este altceva decât o figură secundară de ataşament reprezentată de un obiect favorit, mereu acelaşi (o păpuşă, un colţ de cearşaf, o jucărie de regulă pufoasă etc.) care are o valoare specială pentru copil deoarece este investit cu rolul de substitut securizant al figurii principale de ataşament. Ca urmare, cu el copilul poate rămâne singur, fără el nu se culcă, la el apelează ori de câte ori se simte ameninţat, lui i se confesează, sau de la el aşteaptă şi primeşte alinare.

Este numit obiect tranziţional deoarece, pe de o parte, pentru început, el nu este recunoscut de către sugar nici ca aparţinând integral lumii externe şi nici ca parte a propriului său corp situându-se în zona de trecere dintre cele două realităţi. Pe de altă parte, în timp ce în realitate este obiect al lumii exterioare, prezenţa sa contribuie la diminuarea anxietăţii de separare de figura principală de ataşament şi deci a dependenţei de aceasta şi prin aceasta la relaxarea legăturilor simbiotice şi la amplificarea raporturilor cu lumea externă. Altfel spus, obiectul tranziţional facilitează tranziţia spre realitatea obiectivă. Aceasta deoarece, aflat la dispoziţia sugarului , el mediază contactul cu cei din jur şi contribuie la multiplicarea surselor secundare de securitate, la amplificarea raporturilor cu lumea reală şi la conştientizarea delimitării sale de aceasta.

Obiectul tranziţional nu este apanajul doar al primilor ani de viaţă. În forme şi cu semnificaţii noi, obiectul tranziţional se regăseşte pe parcursul întregii existenţe a individului care se foloseşte atât de daruri, fotografii amintiri primite, luate sau rămase de la persoane apropiate pentru a-şi alina suferinţa depărtării şi chiar a despărţirii de cei dragi cât şi de obiecte care-i poartă noroc sau îl apără de pericole. De asemeneael se regăseşte în procesele de investire a obiectelor şi fenomenelor cu roluri şi funcţii, în capacitatea de simbolizare, în sfera imaginaţiei, a jocului şi a creaţiei artistice şi ştiinţifice.

Sintetizând cele de mai sus, trebuie reţinut faptul că în interacţiune cu relaţia de ataşament, separarea contribuie direct la diversificarea sferei emoţionale, la câştigarea siguranţei de sine născută din victoriile asupra f ricilor, la procesele de decentrare, de individuaţie, de cunoaştere a lumii şi pe sine, de definire a laturii personalităţii şi-i permite individului afirmarea identităţii şi a independenţei.

Toate acestea înseamnă că pentru o dezvoltare echilibrată a copilului este imperios necesar ca acesta să aibă de la cine să primească afecţiune şi cui să-şi ofere dragostea şi recunoştinţa sa, de cine să se ataşeze şi să se separe şi cu cine să comunice în condiţii de securitate deplină şi deosebit de important, cine să-i medieze să-i stimuleze şi să-i susţină experienţele de separare. Altfel spus, este indispensabilă existenţa nu numai a unui ataşament sigur, aspect asupra căruia se insistă de regulă ci a unui binom ataşament-separare activ şi echilibrat.

BIBLIOGRAFIE

1. Ainsworth MDS (1973) The development of infant-moth- er attachment. In: Caldwell BM. Ricciuti H (eds.) Review of Child Development Research Vol. 3 Chicago. University of Chicago Press. pg: 1-19
2. Bowlby J. (1969). Attachment and Loss. Vol. I Attach- ment. New York , Basic Book.
3. Bowlby J. (1973). Attachment and Loss. Vol. II Separation. New York , Basic Book.
4. Brazelton B, Cramer B (1990) Les Premiers Liens. Stock-Laurence Pernoud Calmann-Levy.
5. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders. Fourth Edition. Text Revision. (2000) APA Washington DC
6. Gillberg C (1990) Infantile autism: diagnostic and treatment. Acta Psihiatr. Scand. 81: 209-215
7. Mahler M, Pine F, Bergman D (1975) Psychological birth of the human infant: Symbiosis and Individualization. Basic Book New York
8. Milea St. (1998) Factori perturbatori ai interacţiunii pre- coce. In Vol: A 21-a Consfătuire Naţională de Neurologie şi Psihiatrie Infanto-Juvenilă. Pg:148-155
9. Rank O (1973) The Trauma of Birth. Harper and Row. New York
10. Sutclifee J., Nurmi E. (2003) Genetics of Childhood Disorders: XLVII. Autism, Part 6: Duplication and Inherited Susceptibility of Chromosome 15q11-q13 Genes. Autism. J. Am. Acad. Child Adolesc. Psychiatry 42:253-256
11. Wolkind S Rutter M. (1990). Separation, Loss and Family Relationship. In: Child and Adolescent Psychiatry. Second edition. Blackwell Scientific Publications
12. Stern D. (1985) The Interpersonal World of the infant. New York: Basic Book
13. Stern D. (1997) Mère-enfant. Les prèmieres relations. Troisième édition. Mardaga
14. Winnicott D. (1957) The Child and the Outside World. Tavistock Publications
15. Winnicott D. (1988) La nature humaine. Gallimard Paris