DATE ACTUALE ALE INCIDENŢEI ŞI PREVALENŢEI EPILEPSIILOR LA COPIL ŞI ADOLESCENT

Rezumat: 

Lucrarea îşi propune sintetizarea rezultatelor cercetărilor ultimilor ani în ceea ce priveşte datele actuale de incidenţă şi prevalenţăale epilepsiilor. Există în lucrare şi o definire a termenilor utilizaţi. Datele de incidenţă şi prevalenţă s-au dovedit a fi foarteconsistente şi omogene în ultimii ani la nivelul mai multor arii europene. Folosind un model de calcul derivat din aceste date, şicare a fost utilizat în literatură pentru calculul referitor la populaţia Europei, am discutat posibilele frecvenţe ale epilepsiilor înţara noastră, raportate la populaţia României la 1 iulie 2007.

1. INTRODUCERE

Cunoaşterea frecvenţei, cauzelor şi istoriei naturale ale unei boli (în cazul lucrării de faţă, ale epilepsiei copiilor şi adolescenţilor) contribuie la îmbunătăţirea asistenţei medicale. Se poate astfel stabili dimensiunea problemei,se poate propune abordarea terapeutică optimă şi se poate evalua eficienţa tratamentului. Se pot uneori defini metode de prevenire ale bolii sau a complicaţiilor acesteia. Se pot stabili costurile (sociale, personale), consideratea fi mari în cazul epilepsiilor, datorită frecvenţei relativ mari a bolii, şi a faptului că este o boală cronică.

Îmi propun prin lucrarea de faţă să sintetizez rezultatele cercetărilor ultimilor ani în ceea ce priveşte datele actuale de incidenţă şi prevalenţă ale epilepsiilorşi în încheiere să discut posibilele cifre de incidenţă şi prevalenţă ale epilepsiilor în ţara noastră. Nu voi discuta în această sinteză despre celelalte aspecte epidemiologice ale epilepsiilor, la fel de importante, care se referă la etiologii, comorbidităţi, prognostic şi mortalitate,subiecte care vor fi analizate într-o lucrare viitoare.

2. DEFINIŢII DE TERMENI

Studierea unei anumite afecţiuni nu se poate realiza fără o definire fermă a termenilor, astfel încât termenii epilepsie, criză epileptică, crize acute simptomatice,crize febrile beneficiază de definiţii în principiu bine statuate (figura 1). Aceşti termeni au fost stabiliţi prin consens de către comisia de epidemiologieşi prognostic a ILAE⁹ (International League Against Epilepsy), în 1993, tocmai pentru a avea un limbaj comun în studiile epidemiologice.

Pentru clasificarea tipurilor de crize epileptice şi a sindroamelorepileptice sunt valabile şi în prezent clasificările din 1981, respectiv 1989, pornindu-se de asemenea dela cunoaşterea precisă a termenilor^7,8,9 (figura 2).

De asemenea trebuie cunoscută semnificaţia precisă a termenilor epidemiologici¹³, dar şi a altortermeni utili în cazul epilepsiilor, cunoscându-se faptul că nu există omogenitate între sindroamele epileptice, şi deci că nu vorbim despre epilepsie, ci despre epilepsii (figura 3).

În prezent studiile epidemiologice folosesc metode îmbunătăţite, care pornesc de la principiul unei definiri cât mai exacte şi clare a condiţiei studiate.

Studiile epidemiologice de incidenţă sunt considerate a fi cele mai utile. Dezavantajul lor este reprezentat de faptul că sunt foarte scumpe şi dificil de realizat, astfel încât există în fapt puţine studii care se referă la populaţia totală; în special datele de incidenţă pot permite calcularea necesarului de asistenţă medicală la nivelul populaţiei. De aceea, de multe ori se studiază prevalenţa, ceea ce este mai uşor de realizat,având însă dezavantajul de a aduce poate şi informaţii neconcludente sau chiar eronate.

Un articol recent realizat de echipa lui Forsgren şi colaboratorii¹⁴, şi publicat în 2005, a evidenţiat faptul că studii epidemiologice legate de epilepsie au fost realizate în Marea Britanie, ţările Mediteraneene vestice,ţările Baltice şi Nordice. Multe ţări europene nu au realizat studii epidemiologice şi în fapt este probabilcă acestea nu sunt absolut necesare, datele putând fi extrapolate la ţări învecinate care au condiţii de viaţă similare. Totuşi este semnificativ de menţionat faptul că despre zone largi ale Europei nu există nici un fel de date epidemiologice, aici fiind inclusă Europa de Est (cu excepţia ţărilor Baltice) şi ţările Mediteraneene estice. În analiza realizată de echipa menţionatămai sus datele care au provenit din Rusia, Belarusia şi Ucraina au fost excluse deoarece populaţia este foarte mare iar datele epidemiologice foarte neconcludente şi foarte probabil incorecte (datele de prevalenţă din Rusia au cifre foarte reduse, probabil subestimând prevalenţa adevărată a epilepsiei în aceste zone).

3. INCIDENŢA

Incidenţa cuantifică numărul de evenimente noi sau cazuri de boală care apar într-o populaţie de indivizila risc într-un anumit interval de timp. Există două tipuri de măsurare a incidenţei, şi anume rata incidenţei şi incidenţa cumulativă.

Rata incidenţei (incidenţa) epilepsiei se referă lanumărul de pacienţi nou diagnosticaţi, cu cel puţin 2 crize neprovocate într-un an, la 100.000 persoane.

Incidenţa cumulativă este reprezentată de proporţia de persoane care se îmbolnăvesc într-o anumită perioadă de timp. Este în fapt însumarea incidenţelor pe categorii de vârstă, şi furnizează o estimarea probabilităţii, sau riscului unui individ de a se îmbolnăvi într-un anumit interval de timp. Deoarece mortalitatea persoanelor cu epilepsie este mai mare, dar într-o proporţie modestă, în comparaţie cu populaţia generală, incidenţa cumulativă poate oferi o estimare a proporţiei din populaţia totală care a fost afectată de epilepsie până la o anumită vârstă.

3.1. STUDIILE LARGI POPULAŢIONALE

Studiile de incidenţă în grupuri largi populaţionalesunt mult mai puţine în comparaţie cu cele deprevalenţă. Pentru a oferi informaţii cât mai corecte despre posibilii factori etiologici aceste studii ar trebuisă fie prospective, de aceea ele adesea sunt consumatoare de timp şi scumpe¹⁴.

Articolul recent al echipei lui Forsgren şi colaboratorii¹⁴, menţionat mai devreme, a evidenţiat faptul că în Europa au fost realizate 12 studii de incidenţă, care acoperă zonele de nord şi vestice europene.

Studiile europene care acoperă toate categoriile de vârstă au fost realizate în insulele Faroes (Danemarca)– 1986, Bordeaux (Franţa) – 1990, Islanda – 1996,Elveţia – 1997, Marea Britanie – 2000.

Ele au evidenţiat o rată anuală a incidenţei cuprinsă între 43 – 47 la 100.000 locuitori.Există unele diferenţe legate de includerea în unele studii a primei crize neprovocate.

Sunt studii care au evidenţiat faptul că doar aproximativ 50% din cazurile totale de epilepsie debutează în copilărie sau adolescenţă^18,28.

Incidenţa epilepsiei la copil a fost estimată în diverse populaţii de copii în ultimii 70 ani, folosindu-se însă diferite metode pentru definirea cazurilor, inclusiv intervalul de vârstă studiat – există o mare hererogenitate a acestora, precum şi a condiţiilor studiate: epilepsie,primă criză neprovocată, crize acute simptomatice.

Studiile care au analizat incidenţa epilepsiilor la copii şi adolescenţi au fost realizate în Europa (Finlanda,Marea Britanie, Germania, Italia, Islanda, Norvegia,Spania, Suedia, Elveţia), SUA (Rochester MN, HoustonTX), Canada (Nova Scotia, New Haven), Guam(Insulelele Mariana).

Cu toate diferenţele metodologice incidenţa în studiile care provin din ţări industrializate vestice este remarcabil de consistentă pe arii geografice diferite, în special dacă sunt luate în considerare rezultatele ultimelor două decade.

Rata incidenţei medii anuale a crizelor recurente,neprovocate, la 100.000 copii, conform studiilor înregistrează o valoare minimă de 35.0 în Turku, Finlanda14 şi 41.0 în Noua Scoţie (Nova Scotia)⁵, şi o valoare maximă de 82.3 în Nordul Suediei⁴ .

Două studii prospective recente de incidenţă a epilepsiilor la copiii cu vârste între 1 lună şi 15 ani realizate în Germania15 şi regiunea Navarra din Spania¹² au demonstrat o rată anuală a incidenţei legate de vârstă de 60.7 şi respectiv 62.6 la 100.000.

Au existat studii care au raportat valori mai mari ale incidenţei, dar acestea au inclus şi studiul primei crize şi / sau al crizelor acute simptomatice^6,32.

3.2. VÂRSTA, GENUL ŞI ETNIA / RASA

3.2.1. Vârsta: există un număr de studii care raportează incidenţa epilepsiei în grupe de vârstă specifice. Evaluarea acestor studii presupune deasemenea analiza atentă a termenilor utilizaţi. Cea mai înaltă incidenţă este înregistrată în primele luni de viaţă, scade dramatic după primul an, pare relativstabilă de-a lungul primei decade de viaţă şi scade din nou în adolescenţă¹⁸; din primul an al vieţii ratele de incidenţă sunt maxime în prima lună, conform studiului prospectiv realizat de Sidenvall şi colab³³ – 318 la100.000; ratele incidenţei pe diferite paliere de vârstă,conform studiului publicat în 2001 de Freitag şi colaboratorii¹⁵,sunt de: 145.8 la 100.000 – între 1 lună- <12 luni, 62.1 la 100.000 – între 1 an – < 5 ani, 49.7 la 100.000 – între 5 ani – < 10 ani, 55.9 la 100.000– între 10 ani – < 15 ani.

3.2.2. Genul: majoritatea studiilor care analizează sexul participanţilor au evidenţiat o proporţie discret mai mare a băieţilor^18,21,24,33, menţionând că aceste diferenţe variază cu vârsta1,18 : până la vârsta de 5 ani ratele de incidenţă sunt mai mari cu 30-60% la fete,după vârsta de 5 ani ratele de incidenţă sunt mai mari cu 10-20% la băieţi.

Studiul realizat de către Freitag şi colab¹⁵ nu evidenţiază însă o diferenţă statistică între băieţi şi fete, pe nici un palier de vârstă. Diferenţele, atunci când sunt observate, între ratele de incidenţă pe sexe ar putea fi legate de: tipurile predominante de crize/ sindroame la o anumită vârstă, în fapt reflectând probabil susceptibilitatea diferită a fetelor şi băieţilor la anumite vârste, diferenţa de expunere la diferiţi factori de risc din cauza diferenţelor sociale şi culturale şi posibile variaţii în diagnostic legate de sex.

3.2.3. Rasa / etnia: cele mai multe studii largi populaţionale au fost făcute pe grupuri din rasa albă de origine europeană; studiile asiatice şi cele africane au fost de asemenea omogene în ceea ce priveşte rasa, încât diferenţele rasiale au fost analizate doar în studiile de incidenţă sau de cohortă ale copiilor, încadrul Proiectului Perinatal de Colaborare Naţională(National Collaborative Perinatal Project)²⁷, în care incidenţa crizelor afebrile nu a fost diferită între grupurile rasiale până la vârsta de 7 ani.

3.3. TIPURILE DE CRIZE

Proporţia anumitor tipuri de crize este evidenţiată în mai multe studii contemporane de incidenţă, careau folosit clasificarea în vigoare a crizelor epilepticea Ligii Internaţionale Împotriva Epilepsiei (ILAE),din 1981.

Studiile de incidenţă din Rochester, Minnesota¹⁸,Insulele Faeroe²² şi Chile²⁵ au evidenţiat o proporţie discret mai mare de 50% a crizelor cu debut focal. Aproximativ ½ din cazurile cu crize cu debut focal au generalizare secundară.

Studiile din ţările în curs de dezvoltare raportează o incidenţă mai mare a cazurilor cu crize generalizate de la debut (rămâne însă de verificat dacă este oobservaţie corectă sau se datorează unor greşeli declasificare în studiile din ţările lumii a III-a).

Rezultatele, atunci când se folosesc criterii constante, conduc la cifra de aproximativ 60% din cazuri în favoarea crizelor parţiale.

3.4. SINDROAME EPILEPTICE

Dificultăţile de clasificare sindromologică duc la întrebări legate de utilitatea clasificării sindromologice în studiile epidemiologice, părere cu care personal nu sunt de acord – consider că dimpotrivă, încadrarea sindromică precisă va contribui la o mai bună înţelegere a epilepsiilor şi a impactului acestora asupra persoanelor afectate.

Din datele studiilor de incidenţă prospective, recente (ambele au cuprins copii cu vârste între 1 lună – <15 ani, cu epilepsie nou diagnosticată, adică cel puţin 2 crize neprovocate, cu cel puţin 24 ore între ele), ar fi de menţionat datele din tabelul de mai jos (tabel 1).

Tabel 1. Datele oferite de 2 studii prospective recente ale incidenţei epilepsiilor la copii

3.5. STATUTUL SOCIO-ECONOMIC

Statutul socio-economic (SSE) descrie distribuţia veniturilor, educaţiei, ocupaţiei şi clasei sociale. Există puţine studii care detaliază relaţia între statutul socio-economic şi epilepsie. Rezultatele lor sunt uneori discrepante şi nu clarifică întotdeauna dacă statutul socio-economic scăzut este un factor de risc sau o consecinţă a epilepsiei.

Un studiu populaţional caz-control efectuat în Islanda¹⁹ a evidenţiat faptul că există o relaţie între SSE scăzut şi epilepsie la adulţi, însă nu şi la copii.

3.6. TENDINŢE ÎN TIMP

Informaţiile despre evoluţia în timp a incidenţei epilepsiilor sunt date de studiile din Copparo, Italia¹⁶ şi Rochester, Minnesota¹⁸  – figura 4.

În studiul italian, incidenţa epilepsiei a avut otendinţă descrescătoare din 1964 – 1978, deşi existăşi posibilitatea ca aceste rezultate să fie legate de metodologia utilizată.

În Suedia incidenţa epilepsiei la copii în 1986(88/100.000) era mai mică decât în 1976 (134/100.000)^4,33. Diferenţa ar putea fi explicată parţial prin posibila includere în studiile mai vechi a episoadelor nonepileptice;cu toate acestea se observă o diminuare evidentă a incidenţei epilepsiei la copii în ţările industrializate.Reducerea incidenţei epilepsiei la copii în decursul timpului nu poate fi clar explicată de datele epidemiologice sau clinice actuale şi justifică cercetare în continuare.

Spre deosebire de situaţia întâlnită la copii, se pare că incidenţa epilepsiei la vârstnici este în creştere – acest lucru cel puţin în Statele Unite. Acest luru ar putea fi explicat,cel puţin în parte, de creşterea populaţiei cu istoric de stroke² (deşi incidenţa stroke-ului este în scădere,prevalenţa sa este în creştere datorită supravieţuirii mai mari după accident vascular cerebral).

3.7. INCIDENŢA CUMULATIVĂ

Estimări legate de incidenţa cumulativă au fost date de trei studii populaţionale^18,22,29: în Danemarca²²,riscul de a avea epilepsie până la vârsta de 80 ani a fost de 1.3% , o cifră semnificativ mai redusă în comparaţie cu studiul din Rochester, Minnesota¹⁸,care estimează incidenţa cumulativă la 4% pentru epilepsie şi mai mult de 5% pentru toate crizele neprovocate;în cadrul acestui studiu incidenţa cumulativă a epilepsiei şi crizelor neprovocate este semnificativ mai mare pentru sexul masculin în comparaţie cu sexul feminin. Diferenţa între studiile din Danemarca şi Rochester ar putea fi explicată prin incidenţa semnificativ mai mare a epilepsiei la vârstnici în cazul studiului din Rochester. Studiul realizat în Islanda²⁹ a avut următoarele rezultate din punct de vedere al incidenţei cumulative: 1.9% până la vârsta de 55 ani, 3.6% până la vârsta de 75 ani, 4.5% până la vârsta de 85 ani, astfel încât se poate estima că aproximativ 1 persoană din 25 va avea epilepsie la un moment dat în viaţă.

În ceea ce îi priveşte pe copii, ratele de incidenţăcumulativă până la vârsta de 15 ani sunt de aproximativ 0.9% conform studiului publicat de Freitag şi colaboratorii¹⁵ şi 1% conform studiului islandez²⁹.

4. PREVALENŢA

Prevalenţa cuantifică proporţia de indivizi dintr-o populaţie care au boala la un anumit moment şi furnizează o estimare a probabilităţii (riscului) ca un individ să fie bolnav la un anumit moment în timp¹³. Spre deosebire de incidenţă, prevalenţa este mai uşor de calculat şi de aceea există mai multe studii deprevalenţă în diverse populaţii, iar datele sunt utile în anumite situaţii (figura 5).

Prevalenţa este o măsură a interacţiunii unor factori cum sunt: incidenţa, mortalitatea şi remisiuna bolii, şi cu excepţia unor zone izolate (cum este Islanda) prevalenţa este afectată şi de factori ca migrarea populaţiei şi deasemenea accestul la îngrijire medicală.

Prevalenţa este mai mult o reflectare a supravieţuirii şi severităţii sau cronicităţii unei boli decât a frecvenţei bolii. În fapt prevalenţa măsoară ceea ce rămâne în urma datelor de incidenţă după ce persoanele sunt pierdute prin mortalitate sau remisiune.

Prevalenţa epilepsiei se referă la numărul de pacienţi cu epilepsie activă la un moment dat, la 1000 persoane.

Dificultăţile legate de interpretările datelor deprevalenţă vin şi din inconsecvenţele în definirea epilepsiilor, deşi datele sunt ameliorate datorită recomandărilor ILAE privind studiile epidemiologice.

4.1. PREVALENŢA GLOBALĂ

Datele estimative ale prevalenţei epilepsiilor în ţările industrializate sunt cuprinse între 3.3–7.8 %o(medie 5.2%o), conform sintezei realizate de Forsgren şi colab¹⁴, deşi prevalenţa poate fi mai mare în grupuri populaţionale selecţionate.

Prevalenţa este mai mare în ţările în curs de dezvoltare,în unele studii depăşind valoarea de 4% – deşi datele sunt uneori dificil de interpretat, întrucât de multe ori nu sunt furnizate amănunte despre prevalenţa ajustată pe grupe de vârste.

Datele despre prevalenţa epilepsiei la copii auarătat cifre între 4-5%o (0.4 – 0.5 %), cu o medie de4..3%o^{6,10,11,117,34.}

4.2. VÂRSTA, GENUL ŞI ETNIA / RASA

4.2.1. Vârsta: studiile din ţările dezvoltate raportează o prevalenţă redusă în copilărie şi o tendinţă la creştere o dată cu înaintarea în vârstă. Ratele de prevalenţă sunt de aproximativ 2-3%o în grupul de vârstă până la vârsta de 7 ani şi de 4–6%o în grupul de vârstă 11 – 15 ani¹¹. Rezultate multdiferite sunt date de studiile din ţările în curs de dezvoltare, unde prevalenţa este mare în copilărie şi puţine cazuri sunt înregistrate după vârsta de 40 ani(a fost sugerat că aceste rezultate se datorează posibilei mortalităţi ridicate a persoanelor cu epilepsie din ţările în curs de dezvoltare, dar rămâne de stabilitdacă acest lucru este perfect adevărat); în general este estimat că prevalenţa epilepsiilor în ţările din America de Sud şi Africa^30,31 este de 10–15%o, unul dintre motivele diferenţei fiind al infecţiilor parazitare responsabile de crize epileptice.

4.2.2. Genul: în concordanţă cu rezultatele studiilorde incidenţă, cele mai multe studii de prevalenţăraportează o predominanţa sexului masculin.

4.2.3. Rasa / Etnia : rate mai mari de prevalenţăau fost raportate în general la copiii afro-americani încomparaţie cu cei albi, însă aceste diferenţe sunt mici¹¹.

4.3. TIPURI DE CRIZE ŞI SINDROAME EPILEPTICE

Este normal să existe diferenţe între distribuţia tipurilor de crize şi în special a sindroamelor epileptice în funcţie de tipul studiilor efectuate – de incidenţă sau de prevalenţă. În studiile de prevalenţă datele pot fidiferite din cauza intervenţiei mai multor factori cum sunt mortalitatea în diferite grupe, tipul şi severitatea sindromului epileptic, care vor modifica datele de prevalenţă şi probabilitatea de remisiune.

4.4. TENDINŢE ÎN TIMP

Datele de prevalenţă oferite de studiul din Rochester¹⁸ acoperă perioada anilor 1940 – 1980 şi permit astfel evaluarea tendinţelor în timp ale epilepsiilor,astfel: declin uşor al ratelor de prevalenţă în grupa de vârstă cuprinsă între naştere şi 9 ani, aceste date fiind în concordanţă cu rezultatele studiilor de incidenţă pe aceeaşi grupă de vârstă; o creştere uşoară a aceloraşi date în grupa de vârstă 10 – 14 ani. Problema studiului din Rochester este legată de structura populaţiei – relativmică şi omogenă, şi deci posibil să nu fie larg aplicabile.

5. PERSOANELE CU EPILEPSIE ÎN ROMÂNIA

Câte persoane din Europa au epilepsie activă – este o întrebare pe care şi-au pus-o membrii echipei lui Forsgren¹⁴.Dacă se discută despre o prevalenţă medie de 5.2 cazuri la 1000 persoane, fiind incluse aici toate categoriilede vârstă dar ţinându-se cont de faptul că identificarea cazurilor nu poate fi niciodată completă, esteestimat că aproximativ 6 din 1000 Europeni au epilepsie activă. Este probabil că aceste date sunt corecte, ele fiind în concordanţă cu datele de prevalenţă din Statele Uniteale Americii (6.8 la 1000, raportat de Hauser şi colab.¹⁷în 1991) şi din Australia (7.5 la 1000, raportat de Beranşi colab. în 1985, citat de Forsgren¹⁴⁾.

În continuare autorii mai sus menţionaţi au realizat un model prin care au calculat numărul de cazurinoi şi cel de pacienţi cu epilepsie activă în Europa pe categorii de vârstă (copii şi adolescenţi, persoane de vârstă activă, seniori), pornind de la datele obţinute în primul rând din studiile efectuate în ultima decadă, şi care s-au dovedit suficient de omogene din punct devedere al rezultatelor lor (tabelul 2) .

Tabel 2. Datele folosite pentru modelarea incidenţei şi prevalenţei epilepsiilor în Europa (observaţie: aceste cifre sunt mai mari decât cele rezultate din studii, ţinând cont de faptul că probabil nu toate cazurile sunt înregistrate)

Consider că acest model este logic şi rezonabil pentru a fi aplicat şi României, deoarece probabil atât din punct de vedere genetic cât şi al condiţiilor de mediu care ar putea influenţa frecvenţa epilepsiilor populaţia României nu este demonstrat a fi foarte diferită de celelalte popoare europene. Este posibil să fiu criticată pentru acest lucru. Desigur că un studiu prospectiv de incidenţă ar fi cel mai corect, însă nu realist pentru condiţiile de finanţare şi de organizare actuală a sistemului medical, în care îmi pare destul de puţin probabil că s-ar putea studia incidenţa într-o arie geografică reprezentativă pentru întreaga Românie şi de asemenea datorită adresabilităţii neomogene apacienţilor către medicii specialişti. În aceste condiţii consider o dată în plus că acest model poate fi considerat o bază pentru un calcul absolut rezonabil.

Am folosit datele oferite de Institutul Naţionalde Statistică 20, conform cărora populaţia totală a României, la 1 iulie 2007 era de aproximativ 21.54 milioane de locuitori. Detaliez mai jos rezultatele,care sunt sintetizate apoi în tabelul 3.

Tabelul 3. Estimări ale incidenţei şi prevalenţei epilepsiilor în România, folosind un model de calcul bazat pe extrapolări ale datelor rezultate din studii europene recente

La o prevalenţă de 6%o, numărul de persoane cu epilepsie activă atinge cifra de aproximativ 129.000în România. Pe grupe de vârstă situaţia posibil că esteurmătoarea: populaţia de copii şi adolescenţi (0 – 19 ani)din România este de aproximativ 4.83 milioane persoane. Dacă se iau în considerare datele de prevalenţă pe grupade vârstă a copiilor şi adolescenţilor, de 4.5 – 5%o , rezultă o cifră de aproximativ 23.000 de copii şi adolescenţi cu epilepsie activă în România.Populaţia de vârstă activă (20-64 ani) din România este de 13.50 milioane persoane. La o prevalenţă de 6%o în această grupă de vârstă vom aveao cifră de aproximativ 81.000 de persoane de vârstă 20-64 ani cu epilepsie activă în România. Populaţia vârstnică(peste 65 ani) din România este de aproximativ 3.2 milioane persoane. Aplicând o cifră de prevalenţă de 7%o,care pare a fi cea mai corectă, se obţine o cifră totală de 22.400 de seniori cu epilepsie activă. Totalul persoanelor cu epilepsie activă în România astfel calculat este deaproximativ 126.400, cifră apropiată de cea obţinută prin calculul care a folosit prevalenţa medie.

În concluzie prin ambele metode de calcul se ajunge la o cifră de aproximativ 126.400 – 129.000 (în medie aproximativ 128.000) de persoane cu epilepsie activă în România. Dintre aceştia în ţara noastrăaproximativ 18.2% sunt copii şi adolescenţi, 64.1% sunt adulţi în activitate iar 17.7% sunt vârstnici.

Dacă se iau în considerare datele de incidenţă în toate grupurile de vârstă de asemenea trebuie cunoscut faptul că este puţin probabil că toate cazurile noi au fost înregistrate, chiar în ţările foarte dezvoltate, şi cu atât mai puţin în România.

Rata medie a incidenţei anuale în Europa esteestimată a fi de 50 – 55 la 100.000 persoane. Numărulprobabil de cazuri noi anuale în România este astfel de aproximativ 11.310.

Ţinând cont de incidenţele pe grupe de vârstă,atunci copiii şi adolescenţii, cu o rată a incidenţei de 70 la 100.000, vor fi în număr de aproximativ 3400 cazuri noi anual. Adulţii cu vârste între 20 – 64 ani,cu o rată a incidenţei de 30 la 100.000 persoane, vorfi în număr de aproximativ 4050 cazuri noi anual. Persoanele cu vârste mai mari de 65 ani, cu o rată aincidenţei de 100 la 100.000 persoane, vor fi în numărde 3200 cazuri noi anual.

Combinarea cifrelor rezultatele din datele de incidenţă ajustate pe vârstă duce la o cifră de aproximativ 10.650 cazuri noi anual în România.

În concluzie, considerând datele de incidenţă prin ambele metode de calcul se ajunge la o cifră de aproximativ 10.650 – 11.310 (în medie aproximativ 11.000)cazuri noi de epilepsie anual în România. Conformacestor calcule, în România, copiii şi adolescenţii reprezintă 32% din cazurile noi, adulţii 38% iar persoanelecu vârstă mai mare de 65 ani reprezintă 30%.

6. CONCLUZII

Epilepsiile reprezintă una din cauzele importantede morbiditate neurologică. Ratele de incidenţă anuală în ţările dezvoltate sunt de 40 – 47 la 100.000,mai mari la copii şi vârstnici, iar rata prevalenţei pentru epilepsia activă este în medie de 5.2 %o, de asemeneacu variaţii în funcţie de categoria de vârstă. Este însă probabil că studiile nu reuşesc să cuprindă toate persoanele cu epilepsie, şi deci cifrele reale se poate să fie mai mari. În plus în studiile de prevalenţă sunt cuprinse persoanele cu epilepsie activă, şi nu pe cei care au avut epilepsie la un moment dat şi sunt în remisiune de mai mult de 5 ani.

Ca tendinţă în timp, există în prezent dovezi ale unei scăderi a incidenţei epilepsiilor în anumite categoriide vârstă.

Modelarea datelor din studiile reprezentative din literatura de specialitate la populaţia României sugerează că în ţara noastră datele ar putea fi următoarele: aproximativ 11.000 cazuri noi de epilepsie nou diagnosticată anual, dintre care 3400 sunt copii şi adolescenţi şi aproximativ 128.000 de persoane cu epilepsie activă,dintre care 23.000 sunt copii şi adolescenţi.

BIBLIOGRAFIE

1. Annegers JF, Dubinsky S, Coan SP, et al. (1999) The incidence of epilepsy and unprovoked seizures in multiethnic, urban health maintenance organizations. Epilepsia 40:502-506.
2. Annegers JF, Hauser WA, Lee JR-J, Rocca WA. (1995)Secular trends and birth cohort effects in unprovokedseizures: Rochester, Minnesota, 1935–1984. Epilepsia36(6):575–576.
3. Berg AT, Shinnar S, Levy SR, et al. Classification of childhoodepilepsy syndromes in newly diagnosed epilepsy: interrateragreement and reasons for disagreement. Epilepsia1999;40:439-444.
4. Blom S, Heijbel J, Bergfors PG. Incidence of epilepsy inchildren: a follow-up study three years after the first seizure.Epilepsia 1978;19:343-350.
5. Camfi eld CS, Camfi eld PR, Gordon K, et al. Incidence of epilepsy in childhood and adolescence: a population based study in Nova Scotia from 1977 to 1985. Epilepsia1996;37:19-23.
6. Cockerell OC, Eckle I, Goodridge DM, et al. Epilepsy in a population of 6000 reexamined: secular trends in first attendancerates, prevalence, and prognosis. J Neurol NeurosurgPsychiatry 1995;58:570-576.
7. Commission on Classification and Terminology of the International League against Epilepsy. Proposal for revised clinical and electroencephalographic classification of epileptic seizures. Epilepsia 1981;22;489-501.
8. Commission on Classification and Terminology of theInternational League against Epilepsy. Proposal for classification of epilepsy and epileptic syndromes. Epilepsia1989;30;389-399.
9. Commission on Epidemiology and Prognosis of the International League Against Epilepsy. Guidelines for epidemiologic studies in epilepsy. Epilepsia 1993;34(4):592-596.
10. Cowan LD, Bodensteiner JB, Leviton A, et al. Prevalence of the epilepsies in children and adolescents. Epilepsia1989;30:94-106.
11. Cowan LD. The epidemiology of epilepsy in children.MRDD Research Reviews 2002;8;171-181.
12. Dura-Trave T, Yoldi-Petri ME, Gallinas-Victoriano F. Incidence of epilepsies and epileptic syndromes among childrenin Navarre, Spain: 2002 through 2005. J Child Neurol.2008;23:878-882.
13. Enăchescu D, Marcu GM. Sănătate publică şi management sanitar, Ed All, 1998.
14. Forsgren L, Beghi E, Oun A, Sillanpaa M. The epidemiologyof epilepsy in Europe – a systematic review- Eur JNeurol 2005;12:245-253.
15. Freitag CM, May TW, Pfaffl in M, Konig S, Rating D. Incidenceof Epilepsies and Epileptic Syndromes in Childrenand Adolescents: A Population-Based Prospective Study in Germany. Epilepsia 2001;42(8):979-985.
16. Granieri E, Rosati G, Tola R, et al. A descriptive study of epilepsy in the district of Copparo, Italy, 1964–1978. Epilepsia1983;24:502–514.
17. Hauser WA, Annegers JF, Gomez M. The incidence of West syndrome in Rochester, Minnesota. Epilepsia1991;32:3,83.
18. Hauser WA, Annegers JF, Kurland LT. The incidence of epilepsy and unprovoked seizures in Rochester, Minnesota,1935 through 1984. Epilepsia 1993;34:453-468.
19. Hesdorff er DC, Tian H, Kishlay A, Hauser WA, LudvigssonP, Olafsson E, Kjartansson O. Socio-economic status is a risk factor for epilepsy in Icelandic adults but not in children. Epilepsia 2005;46(8):1297-1303.
20. Institutul Naţional de Statistică. Anuarul Statistic al României 2008. www.insse.ro
21. Jallon P, Goumaz M, Haenggeli C, et al. Incidence of first epileptic seizures in the canton of Geneva, Switzerland.Epilepsia 1997;38:547-552.
22. Joensen P. Prevalence, incidence and classification of epilepsiesin the Faroes. Acta Neurol Scand 1986;74(2):150-155.
23. Juul-Jensen P, Foldspang A. Natural history of epileptic seizures.Epilepsia 1983;24:297–312.
24. Kurtz Z, Tookey P, Ross E. Epilepsy in young people:23 year follow up of the British National Child Development Study. BMJ 1998;316;339-342.
25. Lavados J, Germain L, Morales A, Campero M, Lavados P.A descriptive study of epilepsy in the district of El Salvador,Chile, 1984-1988. Acta Neurol Scand 1992;85:249-256.
26. Myrianthopoulos NC. Age: risk of seizures in infants. In:Alter M, Hauser WA, editors. The epidemiology of epilepsy.DHEW publication 1973, No.(NIH) 73-390, p79.
27. National Collaborative Perinatal Project, Hauser W, Nelson KB. Epidemiology of epilepsy in children. Cleve Clin JMed 1989;56(Suppl 2):S185-194.
28. Ohtahara S, Oka E, Ohtasuka Y, Yoshinaga H, et al. Aninvestigation on the epidemiology of epilepsy. Frequency,Causes and Prevention of Neurological, Psychiatric and Muscular Disorders. Annual Report of Research, Japanese Ministry of Health and Welfare; 1993:55–60.
29. Olafsson E, Hauser WA, Ludvigsson P, Gudmundsson G.Incidence and prevalence of epilepsy in rural Iceland. Epilepsia1996;37(10):951–955.
30. Roman G, Sotelo J, Del Brutto O, et al. A proposal to declare neurocysticercosis an internationally reportable disease.Bull World Health Organ 2000;78:399-406.
31. Senanayake N, Roman GC. Epidemiology of epilepsy in developing countries. Bull World Health Organ1993;71:247-258.
32. Shamansky SL, Glaser GH. Socio-economic characteristics of childhood seizure disorders in the New Haven area: anepidemiologic study. Epilepsia 1979;20:457-474.
33. Sidenvall R, Forsgren L, Blomquist HK, et al. A community-based prospective incidence study of epileptic seizuresin children. Acta Paediatr 1993;82:60-65.
34. Sidenvall R, Forsgren L, Heijbel J. Prevalence and characteristics of epilepsy in children in northern Sweden. Seizure1996;5:139-146.