De la anxietate la fobie și înapoi. O perspectivă psihanalitică

REZUMAT
Pornind de la experienţa clinică proprie psihanalizei, autorul pune în evidenţă legătura genetică dintre anxietate și fobie și analizează „topologia„ specifică a acesteia din urmă, insistând mai ales asupra raporturilor dintre punct (inclusiv „punctul de fugă”) și spaţiu dimensionat în definirea simptomatologiei acestei afecţiuni. El face apoi câteva consideraţii „metodologice” asupra orientării curei analitice în cazurile de fobie precum și asupra returului anxietății, ca punct obligatoriu de pasaj înspre un posibil succes în terapia psihanalitică a fobiei.
Cuvinte-cheie: anxietate, fobie, simptomatologie, topologie, psihanaliză
Înainte de toate, o remarcă de ordin filologic (și nu numai): deși fiecare autor și-a acordat libertatea de a diferenția (sau nu) între anxietate și angoasă, cei doi termeni sunt, totuși, folosiți în egală măsură pentru a-l traduce pe Angst, varianta lor germană consacrată cum se știe de Kierkegaard, autorul celebrei Begriff der Angst. Cei care au insistat, totuși, asupra diferenței invocă, de fapt, drept unic criteriu doar cantitatea: angoasa ar fi „mai mică”, în vreme ce anxietatea, „mai mare”. Pentru a nuanța această scală, s-a introdus un al treilea afect, menit să preceadă angoasa, și anume, neliniștea. Angoasa ar fi, așadar, o neliniște mai mare, respectiv o anxietate mai mică.
În ce ne privește, vom alege termenul de „angoasă” datorită poziției sale mijlocitoare între neliniște și anxietate. Ceea ce rămâne important în această dezbatere este sarcina de a analiza ceea ce este comun și dacă se poate, esențial comun pentru toate cele trei afecțiuni. Or, dacă angoasa însăși a putut intra în atenția psihiatriei de inspirație fenomenologică și, în mod simultan, a psihanalizei, aceasta s-a datorat, în primul rând, excepționalelor contribuții ale lui Kierkegaard, dezvoltate de Freud și de Heidegger și, mai apoi, de Binswanger, Tatossian, Maldiney precum și de toți ceilalți psihiatri psihanaliști și filosofi care i-au urmat. Or, din perspectiva aceastei mari filiații, angoasa este într-un fel „insodabilă” pentru că, spre deosebire de alte afecte, ea nu e determinată. Chiar dacă ar mai avea un „obiect”, atunci el ar rămâne la fel de indeterminat. Atât de indeterminat încât riscă să-și piardă până și caracterul său obiectual. O consecință care, la limită, l-a condus pe Lacan să-l compare cu pandantul lui pur negativ de astă dată, l’Achose – adică cu „non-Lucrul”. De unde și paradoxul propriu angoasei: neavând un sens determinat, angoasa este singura care nu înșeală. Ea pur și simplu „este” sau
„nu este” și nimic mai mult de vreme ce verbul „a fi” nu are, nici el, vreun sens determinat. A spune despre un lucru doar că „este” înseamnă, încă o dată, a nu spune nimic „cu sens”. În aceasta constă și principala dificultate a modului de diagnosticare și de tratare a angoasei.
A doua remarcă filologică privește caracterul de afect al angoasei. Termenul latin de „affectio”, din care provine, rezultă din contragerea lui ad și a lui facere. Consecința imediată a acestei etimologii este că angoasa nu poate fi un afect care ține doar de pasivitate; ea este și un act-facere. Fapt sugerat, de altfel, și de unul dintre afectele sale înrudite (dacă nu chiar derivate) și anume, atacul de panică. Or, panica este un afect al cărui nume modern derivă din cel antic al zeului Pan – zeu al amiezei, adică al acelui moment din zi în care lucrurile nu mai au umbră, nu mai sunt de-dublate și care derivă, la rândul lui, din cel comun de pan, cu minusculă de astă dată, cu sensul de „tot”, mai precis, de „tot și nimic”. La fel ca în logică, de altfel: dictum de omni et nullo. Am putea, prin urmare, spune că atacul de panică privește „totul” și în consecință, „nimic” determinat tocmai pentru că originea lui – angoasa însăși, pentru a reveni la ea – constituie un act indeterminat, fără de sens anume. Oricât ar putea părea de paradoxal, așa ceva este cu putință pentru ființa umană și anume, să pună în act nimicul. În psihanaliză, un asemenea afect și prin urmare, act indeterminat, fără de sens anume, reprezintă un„analog” pentru ceea ce, în terminologia lacaniană poartă numele de „juisare”. Un fel de „pulsiune” psihică fără de „concept determinat”, ar spune Kant. De aici câteva importante concluzii pentru tema pe care ne-am propus s-o abordăm. Mai întâi, că toate celelalte afecte, altele decât angoasa, determinate fiind, par a fi cumva menite să evite, într-un fel sau altul, juisarea, care pentru a spune așa, angoasează subiectul tocmai pentru că ea nu mai ține de sens și deci, nici de cogniția lui. Apoi, că în calitatea ei de „pură” punere în act a angoasei cea fără de sens, juisarea- la fel de „pură” ca angoasa- nu mai poate fi interpretată în cura analitică de vreme ce interpretarea însăși presupune întotdeauna un sens anume. De aceea, Lacan înțelege să prevină pe toți terapeuții, indiferent de orientarea lor, avertizându-i că: „A simți ceea ce subiectul poate să suporte din angoasă vă va pune, în orice clipă, la încercare” [1].
În fine, că va trebui, prin urmare, să interogăm raporturile angoasei și, în consecință, ale juisării cu limbajul, ai cărui constituent (propriile sale cuvintele, articulate în actul interpretării subiective) au, dimpotrivă și „în majoritatea cazurilor”, un sens anume, chiar dacă nu întotdeauna univoc. Spunem
„în majoritatea cazurilor” pentru că – încă din antichitate, trecând prin Hegel și prin Jakobson, prietenul lui Lacan – au fost semnalate două mari categorii de cuvinte care fac excepție: pronumele personale și verbul a fi – dimpreună cu deicticele lor punctuale: aici și acum (la care vom reveni á propos de fobie) adică tocmai termenii implicați în punerea în act a angoasei.
Consecințele impactului angoasei asupra curei sunt la fel de importante. Să constatăm că cel mai adesea, pacienții noștri nu vin în cură cu o idee prea clară despre propriul lor simptom. Ei sunt, de fapt, angoasați fie de imposibilitatea de a spune „ceva cu sens” despre ceea ce îi afectează, fie de juisarea la fel de „fără sens”, care stă în spatele oricărui simptom, juisare care pare să-i domine de vreme ce n-o pot controla. Mai ales când e vorba despre adicții. Or, cum bine se știe, pentru surmontarea acestei veritabile „invazii” a juisării asupra subiectului astfel afectat, persuasiunea pedagogică, singură, nu e suficientă. Toate spitalele de psihiatrie stau mărturie în această privință. E un alt fel de a spune că, în astfel de cazuri ca și în multe altele, simptomul se construiește cumva în analiză.
O situație aproape recurentă în cura cu adolescenți, care pentru început, ne prezintă mai degrabă niște „stări sufletești” destul de „difuze”, adică indeterminate decât adevărate simptome articulate. De aceea, este la fel de important să acordăm angoasei locul ei princeps cel puțin în prima parte a curei, dar nu numai!, mai ales atunci când subiectul se găsește încă în dificultatea de a-și susține propria lui structură simptomatică și cu atât mai puțin de-a o exprima prin limbaj. De altfel, structura psihică a adolescenților se află în plin proces de „reconfirmare” datorită emergenței depline, la această vârstă a sexualității, după primul moment situat în perioada copilăriei, adică după „castrare” într-o formulare psihanalitică. În acest fel, se profilează o mutualitate între angoasă și dorință (dimpreună cu simptomul ei apropriat), o dorință definită ca un mod anume, personal, de conversie a obiectului indeterminat al angoasei în obiectul ireprezentabil al dorinței, celebrul obiect al lui Lacan. Într-adevăr, perioada adolescenței e și cea a consolidării dorinței subiective, a „idealurilor” cum spunem de obicei și, ar mai adăuga psihanaliza, a propriei fantasme.
Despre dorință putem mereu vorbi, chiar dacă ea nu se revelează niciodată „ca atare”. În acest sens, dorința reprezintă efectul limbajului asupra juisării. Altfel spus, dorințele adolescentului se articulează în și prin intermediul limbajului. La fel ca și simptomele sale. Ipoteza pe care a avansat-o psihanaliza a fost că „restul” indeterminat din angoasă și prin urmare, din juisarea ei fără de sens, cea indicibilă rezistă, totuși și insistă din chiar interiorul dorinței, care este exprimată și anume, sub forma simptomului și, ca atare, a juisării de simptom. Este și motivul pentru care orice atingere adusă „măștii simptomului” readuce automat angoasa în economia subiectului. Ceea ce nu este neapărat o „catastrofă”. Mai exact, nu e catastrofal dacă analizantul are deja pregătită în și prin propria lui cură alternativa unei anume deplasări de simptom. În caz contrar, simpla destabilizare a simptomului poate fi mai angoasantă decât simptomul însuși. Practica și teoria psihanalitică ne învață totuși, că prin integrarea funcției limbajului în economia pulsiunii specifice ființei umane, angoasa poate fi diminuată, sau mai exact, poate fi limitată sau condensată în aria simptomului și că, în genere, există o legătură între gravitatea simptomului și gravitatea angoasei care îl precede.
Putem chiar susține o anume „orientare” în curele cu adolescenți, care ar putea fi exprimată foarte succint sub forma: câtă dorință asumată, atâta angoasă evacuată. Este nu numai o consecință teoretică ci și o indicație clinică. Cu precizarea că beneficiul curei constă, în plus, în clarificarea, pentru subiect a naturii etice a alegerii între cele două alternative.
Psihanaliștii au mai remarcat că între invazia subiectului de către angoasă și respectiv, articularea dorinței sale subiective există un fel de timp intermediar care nu relevă exclusiv nici de o „pură” angoasă, indicibilă, dar nici de o „dorință”, deja articulată prin limbaj. E vorba despre fobie, experiență, adesea handicapantă atât pentru copil cât și pentru adolescent (dar nu numai), un fel de pasaj, aproape inconturnabil, pentru orice subiect zis „infantil”, cu mențiunea că infans îl desemnează aici pe subiectul care nu vorbește încă.
Știm cu toții că, la o primă și prealabilă abordare, fobia constituie o afectare -fie ea pasageră sau nu- a raporturilor subiectului cu spațiul. Contribuția psihanalizei la clinica acestei afecțiuni rezidă nu numai în felul ei original de-a o integra între angoasă și dorință (o dorință care, din nou, emerge atât pentru copil cât și pentru adolescent ca dorință deja sexualizată, adică întrupată) ci mai ales în rolul, esențial, pe care una și aceeași angoasă îl are atât înainte cât și după experiența fobică. O provocare aproape insurmontabilă s-ar părea, de vreme ce fobiile au un caracter aparent determinat fobia de spațiile publice de exemplu, sau dimpotrivă, de cele închise, de înălțime, de adâncime, dar și de câine, de păianjeni, de albine etc., în vreme ce angoasa este, cum am văzut, indeterminată: ea vine de peste tot și de nicăieri. Soluția acestei dificultăți este deja sugerată de analitica limbajului, mai precis, a diferitelor sale părți de vorbire. Într-adevăr, cum am văzut, există cuvinte care au un sens determinat, dar există și cuvinte fără de sens anume, pe care Jakobson le numește shifters.
Pe scurt, deși Originea Limbajului uman e
inabordabilă în limbajul însuși -pentru Lacan, ca și pentru Wittgenstein, nu există meta-logică, ea poate fi exprimată în limbajul uman sub forma unor cuvinte indeterminate, precum, reamintim, pronumele personale sau verbul a fi. Există, în consecință, o „urmă” a Originii Limbajului în chiar limbajul însuși. Sau, metaforic vorbind: „poarta” invizibilului trebuie să fie vizibilă. La fel stau lucrurile și cu spațiul.
Originea spațiului este inabordabilă în spațiul însuși -ceea ce într-un registru științific, înseamnă că singularitatea originară din care provine universul nostru se situează dincolo de limitele fizice stabilite de Plank prin cuanta minimă de acțiune dar există, totuși niște urme ale acestei singularități originare în și prin „găurile negre” care marchează discontinuitatea spațiului nostru fizic.
De-a lungul mileniilor, civilizația umană a creat tot felul de simboluri spațiale analoage acestor „găuri negre”, în măsură să sugereze „urmele” spațiale ale non-spațiului: spațiul public al unei localități, pentru a relua un exemplu de mai sus, e indeterminat tocmai pentru că nu este locuit. Or, agora -de unde avem și agorafobia- reprezintă tocmai dilatarea punctului ombilical fără de dimensiune al unei localități, dilatare care produce un centru vid de orice locuire determinată, non-loc al tuturor locuitorilor, dar al niciunuia dintre ei în parte. Astfel de non- locuri fără dimensiune, analoage prin excelență ale Originii, sunt și punctul de implozie al unui spațiu închis – de unde avem claustrofobia punctul de fugă al liniilor proprii perspectivei – de unde avem fobia de culoarele lungi (un punct de fugă de care fobicii fug literalmente) etc.
Toate acestea pot constitui prilej de fobie tocmai pentru că sunt niște analoage ale angoasei inde- terminate. Niște analoage „determinate” de această dată cel puțin în parte, un fel de puncte (dar și de găuri) de condensare ale angoasei originare ce pot fi apoi locuite de orice vietate determinată: de câini, de păianjeni sau de albine. Evident, nu aceste din urmă ființe -prelevate din realitatea noastră cotidiană- fac problemă, ci ceea ce subiectul însuși investește în și prin ele, și anume, calitatea lor analoagă și ca atare și în parte, determinantă în raport cu angoasa.
În consecință, fobia constituie un fel de apărare prin „condensare” și apoi deplasare (către o anumită reprezentare semnificantă: fie ea un animal fobogen) a angoasei primordiale. O tentativă de vindecare, căci, de acum înainte, subiectul va putea evita spațiile sale fobogene, fără a scăpa, totuși, de frica lor.
Vom încheia prin câteva sugestii teoretice și practice ce rezultă din aceste prea scurte și modeste dezvoltări preliminare. Prin caracterul ei cu totul indeterminat, angoasa poate fi considerată ca un fel de afect originar al ființei umane. Această particularitate sau mai degrabă, această lipsă de particularitate o face inaptă unei abordări limitată strict la cunoașterea comună, căci, așa cum știm de la bătrânul Aristotel, orice cunoaștere vizează o generalitate anume, determinată. Pe scurt, limitele oricărei cogniții care se respectă relevă în fizică (vezi Heisenberg) ca și în meta-fizică (vezi Gödel) – de indeterminat. Or, tocmai această indeterminare a angoasei originare este mascată în fobie căci nu ocupanții -mai mult sau mai puțin aleatorii și, deci, pasageri- ai „găurilor negre” proprii simptomului sunt veritabila cauză a fobiei, ci ceea ce ei înșiși vehiculează: o angoasă ce străpunge aparenta continuitate a spațiului nostru psihic, și anume, în și prin punctele sale de ruptură. Încă o dată, nu culoarele lungi vizibile provoacă fobia ci punctul de fugă creat de propria lor perspectivă. Un punct invizibil, desigur, dar de care se poate fugi! Dovadă, fobicii înșiși.
Așa stând lucrurile, simpla decondiționare a subiectului de astfel de „ocupanți” ai „găurilor negre” poate eventual funcționa doar în cazul unor condiționări fobice accidentale, iar nu structurale. Căci, în acest din urmă caz, cel structural, decondiționarea poate conduce cel mult la o deplasare de simptom, adică la un alt obiect-fobie. La fel ca în adicții: subiectul se lasă de alcool pentru a alege, de pildă, drogul. De aceea, clinica fobiilor nu poate fi despărțită de cea a angoasei. De unde și o neașteptată dificultate terapeutică: de vreme ce cura fobiei reconduce la cea a angoasei, s-ar putea prea bine ca pacienții noștri să prefere, totuși, fobia în locul angoasei. Căci fobia este mult mai ușor de gestionat, și anume, prin simplă evitare. „Mi-ați luat fobia și am recăzut în angoasă”, ne-ar putea reproșa un fobic, din lac în puț, cum ar veni.
De aceea, analistul trebuie să se asigure că, între timp, a putut conduce analizantul suficient de mult pe calea asumării propriei sale dorințe, singura în măsură să dea o articulare cât de cât acceptabilă angoasei sale.
Concluzia: Tratăm fobia suscitând și încurajând dorința. Altfel spus, invadarea subiectului de către angoasă și refugiul -adică fuga- lui în fobie au una și aceeași cauză: inabilitatea sau, uneori, lașitatea subiectului de a-și asuma propria dorință. Ceea ce nu înseamnă că dorința însăși nu poate angoasa… Dar despre asta, cu o altă ocazie.

BIBLIOGRAFIE
1. Seminar X, L ‘Angoisse, Seuil, Paris, 2004, p. 13.