IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


IMPRESII POST-CONGRES

Autor: Viorel Ghiran

Rezumat:

SNPCAR ca şi alte societăţi ştiinţifice, sunt perfectibile în activitatea lor generală ca şi în domeniul confruntărilor anuale sub formă de simpozioane, conferinţe sau congrese. Fiecare întâlnire a sa constituie o oportunitate de învăţare, cunoaştere, de pro­grese în domeniul temelor abordate, dar şi un prilej de analiză lucidă a ceea ce ar trebui ameliorat în viitor sub aspect ştiinţific şi organizatoric.

Articolul de mai jos – subiectiv sub titlul său de impresii – nu-şi propune decât sublinierea unor deficienţe importante pentru participanţii mai tineri în domeniul cercetării ca şi a organizării întâlnirilor de viitor dacă vor întruni adeziunea şi a altor păreri. Congresul a fost o reuşită din mai multe puncte de vedere considerat de mine ca cel mai reuşit sub aspect organizatoric şi a condiţiilor de desfăşurare dar şi cu prezenţa unor neajunsuri ce se cer remediate.

 


 

S-au scurs doar două zile de la ceea ce a însemnat pentru mine Congresul SNPCAR 2009,Timişoara şi “calitatea vieţii”- concept analizat din varii perspective – în cele cinci zile anterioare de care regret despăr.

Este o distanţă mică în timp şi în spaţiu, dar suficientă pentru a-mi permite separarea visului de realitate sau analiza mai lucidă/obiectivă a ceea ce a fost, a ceea ce ar trebui sa fie (cum se sublinia pe bună dreptate de colegul Mircea Tiberiu) la şedinţa anuală SNPCAR, şi a altor aspecte încă vii/calde în memoria mea ca şi a altor colegi participanţi din echipa noastră comună, cum sper că se întâmplă.

Este o distanţă mică, dar, repet, necesară, pentru a nu avea dificultăţi să vedem “pădurea din cauza co­pacilor sau copacul din cauza pădurii”.

Lucrurile-mi sunt atât de vii încă în oglinda minţii, încât e suficient să închid ochii că pe retină îmi apar locuri dragi, clădiri frumoase încărcate de istoria tre­cutului pe lângă care treceam de la hotelul Timişoara la Facultatea de Medicină, feţele pline de lumină şi bucurie a reîntâlnirii colegiale, imaginea copacilor ce se oglindeau in luciul râului Bega în seara minunată oferită de Jannsen Cilag la restaurantul Flora, sau de cea oferită de Sannofi Aventis la restaurantul Lido, de Lilly la Senator, ca să nu mai vorbim de cea oferită de UCB Pharma la Şandra (Schwabenhaus) – ce greu poate fi uitată şi în timp – încărcată de frumos şi nos­talgie.

Simt recunoştinţă, trăiesc respectul acestor firme şi a celorlalte care ne-au sponsorizat întâlnirea – evidenţiate pe parcursul lucrărilor – fără de care congresul nostru nu s-ar fi ridicat la cotele maxime în seria organizărilor de până acum.

Consider că nu am reuşit – prinşi de bucuria trăirilor – să aducem mulţumirile noastre cuvenite colectivului de organizare în frunte cu Prof. Dr. Ti-beriu Mircea, Dr. Axinia Corcheş şi minunatei lor echipe pentru modul exemplar în care s-au achitat de sarcini, oferindu-ne o săptămâna de vis. Personal, o fac acum şi le exprim consideraţiile mele binemeritate.

Parţial m-am trezit din vis, ajungând acasă la Cluj, în pâcla de ceaţă şi disconfort a crizei politice, greu de suportat, care se ia la întrecere cu criza economică, si-tuându-ne pe dezonorantul loc penultim din Europa în privinţa reuşitei efortului de ieşire din ea.

“Unde esti tuŢepeş, Doamne…!”. De aici şi tonu­sul meu afectiv se modifică iar !

Congresul a fost o frumoasă reuşită şi din punctul de vedere a calităţii sale ştiinţifice. M-am bucurat mult de calitatea materialelor prezentate, de pro­funzimea analizelor ştiinţifice a cercetărilor, de ma­niera tot mai apropiată de cerinţe a prezentărilor şi din punct de vedere iconografic, de numărul mare de participanţi şi mai cu seama a celor tineri ca şi de ţinuta şi frumuseţea lor, veselia cu care îşi trăiau dan­sul şi intercomunicarea.

Desigur, loc de mai bine, minusuri au putut exista şi de care ne vom ocupa în revista noastră pe viitor, dar ele s-au datorat nu atât organizatorilor cât nouă, a participanţilor din alte localităţi. Aş menţiona aici disproporţia exagerată între cei înscrişi şi cei prezenţi pe parcursul lucrărilor, între cei înscrişi şi cei absenţi la congres, obişnuită, de care nu ne putem debarasa noi românii privind disciplina confruntărilor ştiinţifice. Cel mai mult m-a deranjat însă lipsa, neparticipare unui procent semnificativ de participanţi – mai ales tineri – la cele două lucrări prezentate de eminentul Acad. Prof. Dr. Alexandru Vlad Ciurea, care a exce­lat în rigoare ştiinţifică şi manieră de prezentare, de la care tinerii noştri colegi aveau atâtea de învăţat ca model de prezentare la congrese internaţionale. De ce au absentat, e greu de explicat ! Numai efortul şi oboseala dansului din seara anterioară nu poate con­stitui o circumstanţă de scuză.

în aceeaşi serie de deficienţe, considerate de mine, aş aminti lipsa spaţiului pentru confruntarea de opi­nii, discuţii pe marginea lucrărilor prezentate, într-o ţinută ştiinţifică, academică, stimulative şi formative pentru tinerii cercetători. Loc numai pentru expunere şi aplauze nu-i suficient.

Cum se stie, tematica congresului a fost axată – a câta oară – pe tulburările de ataşament şi ADHD şi pe epilepsia copilului şi adolescentului. Privind abordarea celor două subiecte, vârsta îmi permite şi mă obligă să subliniez cel puţin un aspect, cu toată convingerea că nu voi fi împărtăşit de mulţi cititori, aspect care îmi sugera iniţial ca titlu pentru rândurile mele – “calitatea vieţii” dar la care am renunţat. De ce? Am să mă explic:

Una din satisfacţiile mele privind modul de abor­dare a celor două concepte este acela că s-a depăşit abordarea anterioară a relaţiei directe dintre simp­tom, sindrom, boală si medicamentele cunoscute azi ca eficiente. Că unghiul de abordare este mai complex, într-o manieră sistemică, familială, şcolară şi socială; developmentală nu numai pentru amelio­rarea suferinţei ci şi/sau mai ales pentru ameliorarea “calităţii vieţii” celor aflaţi în asistenţa noastră. Este adevărat că mai multe lucrări şi-au înscris şi în titlu această sintagmă şi că mai mulţi autori/prezenta-tori de lucrări au subliniat acest aspect în manieră îmbucurătoare dar mai mult privind tratamentul medicamentos, comorbidităţile asupra calităţii vieţii pacienţilor.

Deşi s-au făcut sublinieri pertinente asupra stimei de sine, asupra capacităţii lor de coping, rezilienţă privind viaţa lor de viitor, a mediului familial nociv ca organizare şi încărcătură eredo-colaterale, patologice, s-a subliniat în mod insuficient răspunderea şi partici­parea factorilor sociali nocivi la cele două categorii de suferinţe şi mai ales a participărtii incorecte de multe ori a tuturor factorilor educativi/formativi implicaţi în procesul de asistenţă, inclusiv a întregii chipe tera­peutice.

Calitatea vieţii ţine nu numai de factorii gene­tici, de factorii de risc şi vulnerabilitate în cele două categorii de afecţiuni cum explicit şi corect s-a subli­niat de mai multe ori ci şi de factorii de mediu fizici şi sociali nocivi pe care nu avem voie să-i neglijăm în etapa de diagnostic pozitiv şi diferenţial, deoarece astfel putem trata cu medicamente ceva ce nu există săvârşind un act medical nepermis, lipsit de acoperire, etică, deontologică.

Să fiu iertat pentru ceea ce vreau să spun, dar noi toţi cei prezenţi sau absenţi la lucrări ca membri ai echipei de asistenţă care ne-am angajat şi am jurat că vom lupta pentru viaţă, pentru sănătatea generaţiei de mâine, nu putem face abstracţie de obligaţiile no­astre formative/educative a pacienţilor încredinţaţi nouă pentru asistenţă. Comportamentul nostru este oglinda în care se oglindesc pacienţii în perioada con­tactului cu noi.

Pe parcursul lucrărilor, m-a surprins neplăcut graba cu care se alerga în pauze la cafea şi la fumat. Foarte mulţi savurându-le împreună. Unii nepierzănd ocazia lor nici dimineaţa la micul dejun şi nici la prânz. Noroc că nu sunt mai multe pauze pentru ele. Cine poate spune că ele nu fac parte dintre dro­guri? Cafeaua nu este un aliment, nu este un energi-zant ci un consumator de energie care conţine în ea 19 component nocive cunoscute azi plus aromatizan-tele introduse în ea pentru a creşte din motive finan­ciare dependenţa. Fumatul, fumul inhalat are peste 400 de substanţe toxice potrivnice sănătăţii şi vieţii. Cine să lupte împotriva lor dacă nu noi, echipa complexă medicală ? Ce suport moral, de conştiinţă putem avea prin exemplul nostru să le cerem să nu le consume în numele vieţii dacă noi o facem mascat sau pe faţă în relaţie cu ei ? Acest lucru este valabil şi cu privire la alcool şi în cazul nostru ca şi a cadrelor didactice şi a părinţilor. O spun ca vechi fumător şi consumator de cafea până când am realizat ca sunt droguri şi că nu merit să am diplomă de medic făcând concesii în lupta pentu viaţă, până când am plătit cu propria sănătate tributul consumului.

Făra falsă modestie, orgoliu şi umilinţă, recunosc cele de mai sus şi mă simt obligat să le subliniez pen­tru cei care încă nu cred, nu recunosc efectul lor no­civ şi implicarea lor nocivă cu cele două categorii de suferinţe ca şi a altora.

Rămânând la capitolul deficienţe, aş mai putea adăuga faptul că dacă intensitatea melodiilor de dans n-ar fi fost aşa de ridicată încât să nu poţi schimba o vorbă cu partenera de dans, sau să porţi o discuţie amicală/colegială cu cineva; dacă ar fi existat două-trei ore în cele cinci zile în care să se facă turul oraşului (Timişoara, din fericire, are ce arăta); iar eu personal să fi avut înţelepciunea de a consuma alimentar nu tot ceea ce mi se oferă, ci cât trebuie, reuşita mea de congres ar fi fost şi mai mare.

în loc de bibliografie selectivă primesc orice critică argumentată ştiinţific in revista noastră!