IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


POSIBILITĂŢI DE ABORDARE ANALITIC-EXISTENŢIALĂ A ADOLESCENŢILOR CU CONDUITĂ SUICIDARĂ

Autor: Lorica Gabriela Gheorghiu

Conduita suicidară a adolescentului a fost, este, şi va fi mereu o provocare pentru a găsi modalităţi de abordare a celor ce intenţionează sau dau curs acestui act de aruncare în nefiinţă, dar şi de a experimenta formule psihoterapeutice cu rol de prevenire a acestui fenomen . In prima parte a lucrării, încerc o clarificare a modului în care mă raportez personal ca psihoterapeut de formare analitic-existenţială la acest fenomen, por¬nind de la câteva fragmente din jurnalul unei adolescente din perioada conturării deciziei pentru acest act suicidar, în urma unui tulburător dialog interior. Prezint apoi, două cazuri (intervenţie în criză suicidară şi respectiv post act suicidar) care ilustrează unele posibilităţi de abordare analitic existenţială, demersuri diferite ca amploare şi metodică, care s-au structurat în funcţie de sesizarea provocării, întotdeauna unică, a celui care te apelează. In ultima parte, prezint un model de terapie de grup, de inspiraţie analitic existenţială, conceput în intenţia de prevenţie a conduitelor suicidare la adolescenţi, experimentat pe o perioadă de 18 luni la Centrul Lumina, Timişoara, sediul Societăţii de Analiză Existenţială şi Logoterapie din România.

Introducere:

M.M., o adolescentă pe care am avut-o în terapie, după revenirea din comă, în urma unui act suicidar, mi-a oferit spre sfârşitul perioadei de terapie, paginile din jurnalul său din perioada premergătoare acestui act, spunându-mi: “Sunt frământările mele… poate şi ale altora care vor să fie ajutaţi. Aş vrea să fie un dar pentru ei! Poate vă ajută să-i înţelegeţi mai bine!”

Iată doar câteva fragmente din acest jurnal:

Se pare că a venit primăvara şi nici nu am observat! Sufletul meu e singur, sufocat de atâta disperare. …Nu am găsit pe nimeni care să mă înţeleagă! Nimeni nu a făcut nici cel mai mic efort ca sa se apropie de interiorul meu! Mi-e atât de greu să mă prefac că mă simt bine… Aş vrea să urlu, să ştie toţi ce simt şi nu pot exprima în cuvinte… Eu nu mai am puterea să-mi caut drumul în viaţă… sunt confuză şi îmi plâng de milă. Ar fi oare cineva care mi-ar putea garanta că nu o să ajung o ratată? Poate ar fi mai bine să mor pentru că mi-aş face un bine mie şi celor din jur… Aş mai avea o dorinţă. Să mă alătur Crucii Roşii din Serbia( dec. 1998). Dacă mor, să nu se spună că am trecut degeaba prin viaţă…

În curând voi muri! Sunt hotărâtă! Viaţa este luptă prea grea pentru mine!

Şi poate aş lupta dar nu ştiu pentru ce… Doar să-mi fac datoria faţă de alţii, în afară de mine? Dacă nu pot să trăiesc pentru mine de ce să trăiesc pentru alţii?

De vină sunt numai eu… mi-e teamă că sunt un mare rebut al naturii…existenţa mea pe acest pământ e inutilă … poate chiar dăunătoare…Nu cred că am adus cuiva o bucurie deşi Dumnezeu mi-e martor că am încercat… Mi-e ciudă pe mine, mă urăsc din tot sufletul… sunt un monstru… mă dispreţuiesc mult de tot şi mă gândesc doar la sinucidere!

La câteva luni de terapie nota în jurnal: “Nu cred că am vrut niciodată să mor cu adevărat! Actul meu a fost un strigăt disperat. Aveam nevoie de ajutor!

Acest strigăt disperat de ajutor, pentru înţelegere nu este în practica clinică aşa vizibil ca în aceste fragmente de jurnal. Cel mai ades, el este mascat de invocarea celor mai banale motivaţii, pentru prezenţa sa la un consult psihologic sau psihiatric şi uneori chiar de afişarea unei siguranţe de sine exagerată şi provocativă. Este ca o ultimă testare a posibilităţii de a fi simţit, înţeles şi ajutat.

Este important a sesiza orice detaliu verbal, com­portamental pentru a percepe mesajul adolescentului aflat într-o asemenea situaţie critică: “Am nevoie de ajutor, de cineva care să mă înţeleagă, să mă ajute să pot simţi lumina care parcă există în afara tunelului în care acum mă sufocă disperarea, suferinţa!

A ajuta un adolescent suicidar să ajungă din tune­lul disperării spre acest DA pentru VIAŢĂ!, este un demers dificil, care presupune nu doar un arsenal de tehnici şi metode (indiferent de formarea în psihoterapie), ci în primul rând o anume atitudine, care vine din modul în care terapeutul se raportează la tema Viaţă-Moarte.

În primul rând în tine, ca terapeut, trebuie să urle acel DA VIEŢII!, pentru a putea insufla acest mesaj celui care te apelează.

Important este şi modul în care percepi fenomenul suicidar la adolescent, dincolo de toate abordările etiologice.

“Privind fenomenologic la relaţia mea cu tema Viaţă-Moarte şi la deschiderea pe care o am faţă de provocarea adolescentului suicidar de a fi prezentă şi de a-i fi alături într-un demers psihoterapeutic, am realizat ce văd de fapt când privesc la unele dintre aceste salturi spre Nefiinţă. Văd VIAŢA, dorul pentru focul sacru al fiinţării autentice.

Şi spun DA! Sunt prezentă aici pentru Viaţă!

Este un demers, asemeni unei călătorii pe coama îngustă a unei culmi, pe care înaintez atentă la parte­nerul pe care am acceptat să-l însoţesc, cu înţelegere pentru suferinţa sa, ghidată de iubire si respect pen­tru viaţa care se vrea trăită altfel şi totul se petrece la un nivel de simţire greu de prins în cuvinte.

Actul suicidar la unii adolescenţi, are parcă aura libertăţii de actare a fiinţei, în urma unei decizii ce poartă în ea, greutatea unei combustii de mare intensitate a dialogului interior, a confruntării cu sine însusi si cu lumea, care îl poartă treptat, la marginea abisului, în care se aruncă ca un temerar alpinist pentru a-şi resimţi posibila Transcendenţă care este în el.

Adolescenţa este perioada trezirii spirituale. Priza de conştiinţă a coordonatelor spirituale ale fiinţei sale, Libertate şi Responsabilitate, poate duce la o ex­acerbare a sarcinii sale în aceasta existenţă. Resimţirea calităţii negative a vieţii (probleme familiale, financi­are, experinţa unor respingeri, pierderi, căi false, ră­tăciri, combinată ades cu lectura unor texte filosofice nihiliste), se poate sintetiza pe fundalul neliniştii existenţiale într-un bilanţ extrem de negativ la polul lui A FI. li]

M.M. nota în jurnal: “Mi-e ciudă pe mine! Mă urăsc! Mă dispreţuiesc! Existenţa mea pe acest pământ e inutilă! Sunt slabă şi nu vreau să ajung o ratată. Dacă aş alege să trăiesc, ar însemna să mă bat cu morile de vânt, dar nu am putere să lupt cu răutăţile unei lumi întregi.”, însemnări care te trimit parcă cu gândul la trăirea melancolicului, descrisă de V. Frankl: “Anxietatea conştientă a melancolicului se naşte dintr-o trăire intrinsec umană, aceea a înaltei tensiuni dintre nevoia şi posibilitatea împlinirii… Orbirea inţială, care poate fi centrată pe propriul Ego, progresează centrifugal estompând evaluarea întregii realităţi.”[2]

Valoarea personală actuală, îl disperă pe adoles­cent, pentru că nu îl ajută în eroica autotranscendere de care se simte vizat. Se simte apelat ca un Zeu, dar simultan se percepe ca o nulitate.

Perceperea negativă a valorii personale îl arucă în depresie. Mobilizarea şi forţa pentru actul suicidar vine dinspre Eul Ideal. Apare evident, în mărturisirile unor adolescenţi suicidari, existenţa unei trăiri de tip disociativ: Eul cel real, fără valoare şi putere şi Eul ideal, puternic, cu capacităţi mesianice. Furia împotriva Eului real atinge cote impresionante în criza suicidară şi aparţine acelui Eu Ideal care îşi asumă dreptul la un act de libertate şi afirmare extrem.

Dacă în procesul aparent mai liniştit al revoluţiei interioare, maturante din perioada adolescenţei, fră­mântările pe tema acceptării de sine şi afirmării au­tentice în viaţă, ne amintesc de focul sacru, cultivat şi controlat care susţine viaţa, în actul suicidar focul este parcă de nestăpânit şi distruge tot, în speranţa unei înălţări în fiinţare. [1]

Cele două cazuri pe care le prezint, de intervenţie în criză suicidară şi respectiv post act suicidar, ilustrea­ză unele posibilităţi de abordare analitic existenţială, demersuri diferite ca amploare şi metodică, care s-au structurat în funcţie de sesizarea provocării, întot­deauna unică, a celui care te apelează.

Prezint şi un model de terapie de grup, de inspiraţie analitic existenţială, conceput în intenţia de prevenţie a conduitelor suicidare la adolescenţi, experimentat pe o perioadă de 18 luni la Centrul Lumina, Timişoara, sediul la acea perioadă, a Societăţii de Analiză Existenţială şi Logoterapie din România.

Toţi care avem în terapie adolescenţi suicidari ştim că nu există reţete metodologice. Fiecare caz este unic şi este important să fii flexibil şi deschis să vezi acea provocare unică.

Caz C.C.

Este adusă de tată, alertat că a descoperit sub perna ei un cuţit şi un flacon cu tablete somnifere. Nu a vrut să discute cu el despre acest fapt dar a dorit să vină la un psiholog. Fata are un tremor general, fumează ţigară de la ţigară şi mă fixează atent cu o privire care parcă stăpunge şi se agaţă. Am senzaţia copleşitoare că sunt cârligul de care şi-a prins coarda un alpinist disperat şi fac efort să pot rezista. Nu vorbeşte nimic minute în şir, mă fixează doar cu privirea, testându-mi parcă capacitatea de a rezista.

O întreb dacă îşi aminteşte un vis care s-a repetat sau care a uimit-o. Brusc devine mai relaxată şi îmi povesteşte două vise care, chiar o puseseră pe gânduri:

  1. Este pe balconul unui apartament fără balustradă şi se târăşte pe burtă îngrozită de frică să nu alunece în gol.
  2. Se aruncă de pe un pisc pe altul, abia se prinde, simte că alunecă şi încearcă să sară spre altul. Se trezeşte mereu transpirată şi disperată.

Încerc rapid o interpetare a acestor vise repetitive şi îi spun: ” Parcă cauţi un suport, ceva sigur, ferm care să te susţină, pe care să te bazezi, care să te protejeze şi nu-l găseşti.”

Are o schimbare bruscă de atitudine. Îşi apleacă pri­virea în jos şi îmi povesteşte spontan depre părinţii ei:

Mama, preocupată de literatura paranormală, o sufocă de mică cu ideile ei (“Totul în jur este pentru ea un pericol…diavoli, extratereşti”). Deşi locuia mai mult în Serbia, cu sora vitregă de 22 ani, mama apărea brusc la bunica paternă care o creştea, pentru a-şi lua copila şi a-i da lecţii de viaţă din perspectiva viziunilor sale, şi nemulţumită de lipsa de impact, o arunca iar la bunica.

Tata, după divorţ, (când fata avea 10 ani) trăia în concubinaj, cu o tânără de 30 ani. (“Pe ea o ignor…..nu cred că are ce să-mi ofere!”). Fata evita să meargă în casa tatălui, iar acesta fiind foarte ocupat, se întâlnea rar la bunică cu fata. Nu prea comunicau, nu îşi petreceau împreună vacanţele. Fata afirmă că a fost uimită de alerta lui când a găsit pastilele şi cuţitul şi chipul i s-a luminat de bucurie când a spus acest fapt.

După o lungă perioadă în care mama nu a mai apărut, a venit brusc, cu sora vitregă, i-a găsit jurnalul şi cu stilul ei de gândire, “bolnavă, paranoică”, a conclu­zionat că se droghează, şi a anunţat poliţia.(“Nu m-a lăsat să vorbesc! Nu mai puteam suporta!…Vroiam să scap din această stare groznică!…Aş fi omorât-o sau m-aş fi omorât!”).

Îşi aminteşte că pe la 7 ani, terorizată de ideile ma­mei, îşi ţinea un cuţit sub pernă, cu intenţia să pună capăt într-un fel acestei situaţii insuportabile.(“£u mă simţeam bine la bunica, dar ea venea, fără să anunţe, se certa cu bunica, mă lua la ea fără să ţină cont de ce vroiam eu, de ce simţeam! Parcă eu nu existam, nu mă vedea,nu mă asculta, nu mă credea!”).

I-am declarat, că o admir pentru puterea ei, de a face faţă atâţia ani, la aceste manifestări ale mamei, şi că îi înţeleg suferinţa, de a nu fi avut şansa, să aibă un partener de dialog autentic, care, să-i dea sentimentul de siguranţă şi suport, să-i inducă bucuria de a fi.

Ştia că mama are o problemă psihiatrică şi că a avut mai multe internări. A încercat să se informeze despre paranoia, dar dorea explicaţii mai accesibile, şi comprehensibile pentru ea.

C.C. m-a purtat involuntar, spre primul pas din Poziţia Personală (P.P.) (A.Langle) [3] şi anu­me poziţionarea spre exterior. Prin consilierea informaţională în acest moment, s-a reuşit o nouă deschidere, dar şi o distanţare, care i-a oferit un gen de protecţie faţă de situaţia angoasantă, a cărui victi­mă era. Evident mai relaxată, oftează şi îşi spune parcă pentru sine: “Da! Mama este bolnavăT Îşi ridică privi­rea şi îmi spune pe un ton aproape imperativ: “Aş vrea să-mi faceţi nişte teste! Vreau să ştiu ce-i cu mine!

Drumul spre pasul doi din P.P. (poziţionarea spre interior) era deschis. Era momentul de a privi spre interior (la presupuneri, temeri, aşteptări, pretenţii, fantezii), şi a trece la relativizarea lor, facilitând astfel autodistanţarea şi apoi evidenţierea resurselor personale.

Au urmat câteva întrevederi în timpul cărora i-am aplicat probe proiective, chestionare de personalita­te, Scala Existenţială (A.Langle, C.Orgler)[4], care evidenţiază competenţele personale în relaţia cu sine şi cu lumea. Am folosit şi Imaginaţia Existenţială (W.Popa)[5]. Participa la aceste evaluări şi exerciţii de autocunoaştere cu conştiinciozitate, şi era intere­sată de interpretarea rezultatelor obţinute. Era foarte atentă şi mă fixa cu aceiaşi privire străpungătoare de la prima întâlnire. Nu punea întrebări, nu comenta. Erau întrevederi la care vorbeam doar eu, şi ades mă simţeam ca un acrobat care merge pe sârmă, fără coar­dă de siguranţă, şi simte că orice mişcare greşită poate transforma spectacolul într-o tragedie.

I-am propus să vină la grupul de autocunoaştere care începuse de curând la Centrul LUMINA. Mi-a replicat imediat: “Vă rog nu mă lăsaţi! Aici mă simt liniştită!” Am înţeles că are nevoie de o prezenţă care să-i ofere confort şi siguranţă pentru căutarea tăcută de sine.

A venit la câteva întâlniri ale grupului, dar a fost doar spectator. A continuat să vină la cabinet, şi a acceptat să discutăm despre relaţia cu tata şi actua­la soţie. Era momentul să întrevadă şi o altă posibilă relaţie care să-i ofere suport şi stabilitate. A reuşit să meargă în câteva excursii de 1-2 zile cu tata şi soţia actuală, a fost la cumpărături, la coafor doar cu aceasta şi era bucuroasă că vor pleca împreună în Grecia în perioada vacanţei.

La revenirea din vacanţă, a sunat să mă anunţe că vine într-o scurtă vizită. Era îmbrăcată cu o ro­chie colorată, şi avea o freză feminină. Este încântată de concediu petrecut, de faptul că s-a simţit, alături de actuala soţie a tatălui, (căreia acum îi spunea pe nume) ca lângă “o soră mai mare, extrem de disponi­bilă şi înţelegătoare”. A cunoscut şi un băiat cu care era într-o relaţie de câteva săptămâni. Îmi spune că a vrut să-mi povestească un vis pe care l-a avut recent: “Parcă aveam puteri supranaturale şi v-am luat pe dum­neavoastră şi pe prietenul meu în zbor până pe acoperişul unui bloc turn. Acolo era o cutie verde imensă pe care abia aşteptam să o deschid”. Am realizat că simţea acel DA pentru viaţă! Şi dorea să împărtăşescă acest sentiment cu cei care au ajutat-o să ajungă aici, şi i-am confirmat această simţire. (Era pasul 3 din P.P. – deschiderea spre valorile reale).

A plecat senină, uşor exaltată de bucuria acestei trăiri: Pot şi e bine că sunt!

După câteva zile m-a sunat, uşor agitată, solici­tând o întâlnire. Îmi spune că este puţin confuză. Nu înţelege de ce simte nevoia să-şi bâzâie prietenul său, să-l provoace, să-i spună altceva decât ceea ce simte, şi chiar să-l ciupească la propriu, fără motiv, deşi el era tare iubitor, sincer şi înţelegător.

Am încercat o abordare fenomenologică a acestei situaţii şi am concluzionat: “Încă mai testez capacitatea unui partener de a mă suporta şi mă tem de a mă exprima autentic pentru a nu fi trădată!

Spontan, îmi relatează câteva situaţii din copilărie, când mama şi sora, spunându-i că în ele poate avea încredere, o provocau să le facă unele destăinuri, pentru ca apoi să le povestească altora, în felul lor inter­pretativ. Forţez şi o întreb: “Cum te-ai simţit tu, când erai încolţită?” -“Groznic! Parcă nu aveam loc în acestă lume… îmi venea să plec!“. În acel moment, a zâmbit şi s-a înseninat la faţă. Înţelesese ce are de făcut.

Câteva concluzii legate de intervenţia în criza suicidară:

Întâlnirea cu persoana în criză suicidară, este o so­licitare la participare emoţională şi empatică intensă.

Este o provocare a unui om disperat, la înţelegerea suferinţei de care se simte copleşit, şi a neputinţei sale de a mai găsi o soluţie. Este o solicitare la prezenţă autentică şi disponibilă să înţeleagă, şi să respecte dis­perarea celui care îl apelează pentru ajutor.

Comunicarea şi relaţionarea cu o persoană în cri­ză suicidară, nu este deloc facilă. Cel mai ades tu, ca terapeut, te simţi testat în capacitatea ta de a suporta, de a fi cu adevărat rezonant cu suferinţa lui şi de a-l putea ajuta în mod real. Fiecare asemenea întâlnire, are un miraj, ce ţine de autenticitatea ta, de abilitatea de a percepe o cale de acces pentru comunicare cu cel care te solicită, de posibilităţile empatice şi poate în primul rând de vitalitatea ta, care poate fi o garanţie că poţi ajuta. Dacă în tine, ca terapeut, răsună un au­tentic DA pentru viaţă!, sigur găseşti o modalitate de acces pentru a-l ajuta.

În cursul primelor întrevederi, sesizezi elemente care te pot ajuta să evaluezi amploarea demersului psihoterapeutic care se impune în fiecare caz: unde este impuls suicidar datorită unor condiţii insupor­tabile, e important să-l ajuţi să-şi dea seama că poţi trăi cu toate dificultăţile (Poziţia Personală – P.P. este o metodă mobilizatoare de resurse. Prin prelucrarea sprijinătoare a trăirilor, facilitează autodistanţarea, rupând strâmtorile produse, printr-o falsă apreciere situativă şi implicarea persoanei în ea) (A.Langle); [3] unde simţi că este un act de decizie, ce poartă în el combustia de mare intesitate a unui dialog interior, a confruntării cu sine, se impune un demers mai amplu, de apropiere de persoană: Analiza Existenţială Perso­nală ( A.Langle), Imaginaţia Existenţială( W.Popa), Demers biografic (A.Langle).

CAZ M.M.[1]

La acestă a doua situaţie, se referă acest caz. Fragmentele de jurnal citate la începutul lucrării îi aparţin, şi alături de multe altele, evidenţiază o frământare interioară intensă, care a dus la decizia pentru actul suicidar.

M.M. locuia într-un orăşel de provincie, care la în­ceputul deceniului nouă, era prosper economic (zonă minieră), dar şi un mic centru de cultură. După aproa­pe zece ani, atmosfera avea cu totul alt iz: foarte mulţi şomeri după închiderea minei, amorţirea şi treptat an- hilarea vechilor valori morale şi culturale, dominaţia valorii banilor şi a elitei celor îmbogăţiţi rapid prin traficul de graniţă.

“Am pierdut nu un loc de muncă ci o lume!” spunea mama fetei, o femeie independentă şi puternică, cu un statut profesional recunoscut pe plan naţional în domeniu cercetării şi cu un sistem de valori morale de neclintit, în aura cărora curgea mişcarea întregii familii.

Tata şi el cercetător, era disponibilizat de câţva ani. Avea probleme serioase cu plămânii şi toată familia a trăit ani de zile coşmarul testărilor şi tratamentelor de protecţie.

M.M. preocupată de lectură, sport şi cu un mod de viaţă guvernat de valorile morale ale mamei, olimpică la ştiinţele umaniste se înscrie la secţia de infomati- că unde părea a fi elita, şi este total decepţionată de calitatea colegilor. Este purtată de o colegă, un fel de vedetă a clasei, în viaţa mondenă a oraşului. (“Ea a devenit puntea mea de legătură cu lumea murdară pe care o detestam şi o doream totodată. Am început să o imit, să mă comport ca ea.”).

În vacanţa de vară, merge într-o excursie în munţi cu un grup de tineri din alt oraş. Vine încântată de aceşti tineri, purtaţi de alte valori, şi îi spune mamei că s-a săturat de cloaca colegilor săi, dar că se simte con­damnată să se sufoce în acest mediu. Mama sesizează că era tot mai rar prezentă în vechiul anturaj, avea pe­rioade meditative, se retrăgea tot mai mult în cameră, nu era deloc interesată de viitorul său academic, deşi se apropia bacalaureatul. După un timp, parcă totul era ca înainte. Ieşea zilnic cu prietenii, şi era preocu­pată de aspectul fizic. Merge cu părinţii la sat şi brusc pleacă cu ultima cursă la oraş, motivând că o aşteaptă prietenii la discotecă. Fata mărturiseşte că şi-a plă­nuit această strategie pentru a fi singură acasă şi a-şi împlini planul de suicid. Făcuse o trecere în revistă la rece a modalităţilor de sinucidere. Mama a avut o presimţire. S-a trezit brusc cu o senzaţie de sufocare şi a pornit spre oraş, unde şi-a găsit fata în comă pro­fundă. A găsit sub pernă jurnalul în care a descoperit un tulburător dialog cu sine al fetei, de luni de zile.

Este a doua zi de la internarea în secţia noastră, la un timp relativ scurt, de la ieşirea dintr-o comă de trei zile, după ingestia a peste 100 tablete diverse. Vine singură în cabinet, salută, se prezintă şi se apropie de geam, priveşte atent şi comentează: “Sunt liniştită! Mă simt bine!… Văd un colţ de cer! Îl iubesc! Am zărit un stol de păsări călătoare! E toamnă! Sunt emoţionată! Cerul este roşiatic… simt că va răsări soarele! Copacii sunt încă verzi! Iubesc tot ce este în jurul meu! Simt tot!…dar parcă nu pot exprima în cuvinte. Acum parcă m-am născut! Acum simt! Până acum m-am luptat să înţeleg.acum, încerc să exprim în cuvinte ceea ce simt!” Are o atitudine senină, priveşte atent tot ce este în jur, bucuroasă de tot ce viaţa îi oferă. Vorbirea are un ton ferm, calm, clar, impregnat de naivitatea unui copil dar parcă şi de înţelepciunea unui bătrân.

Se apropie de birou, se aşează şi îmi desenează o schiţă simplă: A B şi îmi explică:

“Aici în A m-am născut şi aici în B m-am sinucis. To­tul începe de aici din B. Aici de fapt m-am născut şi încerc pas cu pas să trăiesc!”

În acest moment demersul terapeutic se impune de la sine.

Este o solicitare de a-i fi alături, discretă dar fermă: Sunt un copil abia născut si am nevoie de tine să cresc!

Dar este şi o ofertă: savurarea tihnită, calmă a tot ce înseamnă viaţă, care se petrece în faţa ta şi care, ţie, ca terapeut îţi dă putere şi şansa de a resimţi valoarea fundamentală a vieţii.

Saltul la modul propriu şi nu imaginativ, prin “Poarta morţii”, a condus la resimţirea fascinantă a te­meiului de A FI, a valorii fundamentale a vieţii.

Demersul psihoterapeutic s-a conturat ascultând acest apel al pacientei, la trăire autentică. Aşezarea pe drumul Propriu, nu se putea face prin discuţii raţionale, ci în primul rând prin provocarea la trăiri autentice. Porneam alături de M.M. la un drum greu, de redeschidere a accesului spre o istorie de viaţă per­sonală, acum negată, refacerea de pe alt plan de simţire şi înţelegere, a legăturilor cu evenimente semnificative şi autentice de trăire din istoria sa.

S-a conturat astfel un demers biografic stimulat de Imaginaţia Existenţială.(I.E.) [5]

Această abordare a permis:

Accesul la o istorie de viaţă, pe care refuza să o mai vadă. Experienţe de trăire autentică răsăreau în cadrul

  1. E., creşteau şi umpleau un gol dureros din viaţă.

Sesizarea emoţionalităţii personale uitate, şi care i-a redeschis drumul, spre vitalitatea resimţită în co­pilărie (scăldatul în pârâul de munte, tăvălitul în iarba plină de rouă sau mirosul fânului din podul casei bu­nicilor…)

O privire fenomenologică şi o luare de poziţie faţă de situaţii resimţite ca străine, iritante, deranjante şi creşterea capacităţii de delimitere şi sesizare şi afimare a Propriului.

Flash-urile de trăire şi uimire declanşate de Imaginaţia Existenţială, au trezit din amorţire, experinţe de trăire autentică, au adus o perfuzie vitali- zantă călătorului pe acest drum. Golul biographic, s-a umplut de experinţe de viaţă autentică, iar iritările din imagini, au creat un prilej de delimitare de rătăcirile în fals, de luare de atitudine şi de acţiune.

Saltul dinspre fals spre autentic şi personal, apare evident în oferta imaginilor duble la principalele teme la Imaginaţie Existenţială:

Tema I.E.-FÂNTÂNA

  1. O fântână arteziană din pietre preţioase roz ca în filme,
  2. Fântâna din piatră, din curtea bunicilor, încon­jurată de iarbă prospătă, din care se ridică ciutura cu apă rece.

Tema I.E.-DRUMUL

  1. Un drum alb de marmură, pe care înaitează cu greu, alunecând la fiecare pas, iritată de zgomotul stri­dent al unei şatre de ţigani aurari.

Poteca, de pe deluşorul din spatele curţii buni­cilor, pe care mergea la cimitirul satului, unde îşi găsea liniştea îngrijând florile de pe mormintele neamurilor.

(“Niciodată nu-mi era frică acolo! Îmi imaginam poveşti din viaţa lor şi simţeam că am rădăcini pe acest pământ!”). Tema I.E.-COPACUL

  1. Un copac ca în poveşti cu mere de aur sclipind în soare pe care nu le putea apuca,
  2. Copacul cu mere golden, din spatele curţii buni­cilor unde se ascundea să citesca sau să scrie în jurnal. (“Eram îmbătată de mirosul lor. Acolo era Raiul meu!”)

A fost un drum lung (peste 12 luni), cu multe urcuşuri vitalizante, dar şi căderi periculoase (crize), mai ales în prima perioadă a spitalizării, dar şi după revenirea în oraşul natal.

Sutele de pagini scrise în această perioadă, au fost pentru mine ca terapeut, un cadou ce facilitează înţelegerea şi intervenţia, iar pentru pacientă, o posi­bilitate de expresie cu valenţe terapeutice.

“Am avut şi azi două crize… simt că vine alta… dar ştiu că le pot depăşi. Parcă se dă un război în mine. Încerc să stabilesc taberele: Eu şi ceea ce este contrar Eu-lui meu, înger bun-înger rău. Când voi reuşi să fac echilibru între acestea, voi şti că am răzbit. Lupta e cu mine, nu cu cei dinjur!”

“Am nevoie de linişte! Mă deranjează mamele, copiii… vreau doar să colaborez cu cei care simt că mă pot ajuta, să fac lumină în haosul meu! Am nevoie de linişte si timp!… E o luptă în mine! Sunt 2 tabere: Eu care simt, înţeleg şi tot ce e contrar eului meu-mamele, copiii, regulile din spital, animalul-instictele şi omul- judecata. Animalul se sperie când e zgomot, agitaţie, iar omul încearcă să-l calmeze, se luptă şi atunci apare criza. ” “Acum înţeleg cum poţi îmbânzi cel mai feroce animal! Dacă stai nemişcat şi îi transferi linişte, poţi să-lfaci să se împrietenească cu tine. ” “Uneori mă zbat ca peştele pe uscat, dar am credinţa că va veni un val, care mă va trage în larg unde sunt salvată!”

“Sunt neliniştită, pentru că nu am răbdare să-i spun d-nei psiholog că am progresat. Am nevoie de linişte… sunt obosită şi nimeni nu mă crede…parcă toţi mă go­nesc! Azi nu vreau să vorbesc cu nimeni. Nu mai pot!”

“Azi am avut 3 crize… criza eprevestită de sentimen­tul că eu înţeleg tot şi nimeni nu mă înţelege… dacă sunt lăsată în pace, trece repede, dacă intervine cineva cu con­solări, se prelungeşte… Vreau să fiu lăsată în pace!”

“Cred că amprogresat…nu mai e nevoie ca cei din jur să facă linişte. Liniştea o pot face doar eu în mine. Simt că mă pot acomoda, pot accepta! Stau cu copiii, îi ascult şi îmi amintesc perioade frumoase din copilărie… Am început să am amintiri frumoase şi din liceu, peri­
oadă, care scriam că m-a dus la sinucidere… Am făcut o nouă schiţă a vieţii mele, marcată de câte un motto:

Eu parcă cresc într-o zi ca alţii într-un an! Acum simt că am cam 10 ani… Mă simt îngrijorată pentru că voi pleca din spital. Aici am simţit, că un val puter­nic m-a apropiat de mare…, dar mai am până ajung în mare…până îmi găsesc pacea interioară. Am murit, dar am renăscut din propria cenuşă asemeni păsării Phoenix… Aici mi-am recuperat mulţi ani din viaţă! Mă iubesc! Mă iubesc!

Reîntoarceraea în mediul natal, a destabilizat des­tul de curând acestă crudă şi incipientă stabilizare. Era încă un copil ,care avea nevoie de însoţitorul său pentru a prelucra realităţile şi a acţiona de pe noua poziţie abia câştigată. Am avut întâlniri la două, trei săptămâni pentru ca treptat să relaxăm tot mai mult ritmul acestor întrevederi şi la fiecare întâlnire, pri­meam câteva pagini de jurnal. Una din ultimele în­semnări: “Simt că viaţa este frumoasă! Sunt liberă! Sunt eu însămi! Mă bucur că sunt!” [1]

Lectura paginilor de jurnal, oferite de această ado­lescentă spre finalul perioadei de terapie, dar şi multe alte cazuri poate mai puţin ofertante în comunicarea frământărilor care au dus la actul suicidar, m-a provo­cat şi m-a mobilizat să conturez o terapie de grup, de inspiraţie analitic-existenţială cu valenţe preventive.

Modul PSY I şi PSY II conceput de Dr. Alfried Langle pentru grup de autocunoaştere cu cadre medicale, a fost un stimulent şi o bază de plecare pentru a structura împreună cu colega mea Dr. Si- mona Ştefănigă, un demers psihoterapeutic pentru adolescenţii cu risc suicidar. Încercăm să răspun­dem astfel unei duble provocări: cea a adolescenţilor internaţi în clinică, care la externare îşi exprimau frec­vent nevoia de întâlnire, comunicare, autocunoştere, dar şi una personal-profesională, de a experimenta o abordare cu valenţe preventive pentru adolescenţii cu conduită suicidară sau alte rătăciri existenţiale.

Pentru demararea acestui demers se impunea: o sistematizare şi structurare a unor intervenţii de grup făcute sub presiunea timpului în clinică; o locaţie în afara spitalului (Centrul Lumina S.A.E.L., pus la dipoziţie cu generozitate de mentorul nostru Dr. W. Popa, pentru activitatea tuturor membrilor) şi o perioadă de timp dedicată exclusiv acestei terapii de grup care să fie oportună pentru participanţi şi psihoterapeuţi (vinerea între 15,oo-18,oo).

Adolescentul tensionat în arcul între A FI şi A PUTEA FI, lansat ca un Icar, se dezmeticeşte ades poposind pe vârful unei construcţii şubrede, cu multe goluri şi puncte vulnerabile (anxietăţi, pierderi, de­cepţii, neîmpliniri, umiliri…) dar cel mai ades şi cu privirea îndreptată spre lumina unui rost imens, iar o prăbuşire devine posibilă brusc sau treptat.

Rolul unui asemenea demers psihoterapeutic, se vrea a fi, asemeni intervenţiei arhitectului de rezistenţă în construcţii ( a ajuta la depistarea şi consolidarea posibilelor punctelor slabe de la toate nivelele). Acest demers s-a srtructurat pe teoria celor 4 motivaţii fundamentale ale lui Alfried Langle.

Teoria celor 4 motivaţii fundamentale

Alfried Langle [7]

Analiza existenţială actuală distinge 4 motivaţii personal-existenţiale fundamentale (A.Langle), motivaţii care trebuiesc împlinite, ca o scară a deve­nirii, pentru ca persoana să poată ajunge la existenţă autentică:

  1. A putea fi EXISTENT (ce presupune răspun­sul la întrebarea fundamentală a existenţei: Eu sunt, dar pot să fiu?) prin intermediul percepţiei şi cogniţiei ajungându-se la ÎNCREDEREA fUnDaMeN­TALĂ;
  2. A place VALOROSUL-A place VIAŢA (Eu trăiesc, dar îmi place să trăiesc?) prin intermediul emoţiei ajungându-se la VALOAREA FUNDA­MENTALĂ;
  3. A avea voie SĂ FII TU ÎNSUŢI (Eu sunt, dar am voie să fiu aşa?) prin intermediul atitudinii şi iden­tificării ajungându-se la VALOAREA PROPRIE
  4. VOINŢA (DORINŢA) DE SENS (V.FRANKL)(Eu sunt aici! De ce este bine acest lu­cru?) prin acţiune, dăruire şi consacrare ajungându-se la SENSUL VIEŢII

“Dacă împlinirea fiecărei condiţii fundamentale a existenţei în parte nu reuşeşte, vor apărea sentimente existenţiale fundamentale, care o dată permanetizate, respectiv sendimentate psihic, vor deveni din ce în ce mai împovărătoare declanşând în felul acesta tulbu­rări psihice.” [7]

În structurarea acestui demers psihoterapeutic ne-am inspirat din modulele PSY I şi PSY II, conce­pute de Dr. A. Langle pentru grup de autocunoştere cu cadre medicale, în 4 blocuri de 3-5 zile, modu­le pe care le-am adaptat şi dezvoltat pentru un de­mers de lungă durată cu adolescenţii care urmau să participe şi am completat structura acestor module, când situaţia o impunea, cu alte procedee şi metode analitic-existenţiale, pentru a face mai accesibilă şi a aprofunda resimţirea temelor abordate. Menţionăm câteva din aceste metode, prezentate de Silvia Langle în Structura metodologică a Logoterapiei şi Analizei Existenţiale.[6]

Metode procesuale:

Analiza Existenţială Personală – AEP – (A:Langle); Imaginaţie existenţială iniţiată şi magistral aplicată de formatorul şi mentorul noastru Dr. Wilhelmine Popa.

Metode provocatoare şi mobilizatoare de resurse:

schimbarea de atitudine; poziţionarea personală; for­tificarea voinţei; demersuri biografice.

AEP – se bazează pe conceptul procesual al per­soanei. Persoana fiinţează într-un schimb dialogal cu lumea prin 3 paşi, ce marchează 3 capacităţi funda­mentale de întâlnire personală şi care crează accesul interior (subiectiv -intim) cât şi exterior (relaţional) al persoanei. Aceste 3 capacităţi formează o unitate atât în întâlnirea dialogală cât şi în trăirea subiectivă. [6]

Paşii AEP:

AEO 0 – faza descriptivă preliminară-descrierea conţinutului, faptelor. Relaţionare, atitudine cogni­tivă a terapeutului.

AEP 1 – analiza fenomenologică-concretizarea

impresiei (emoţia primară şi conţinutul fenomenal). Atitudinea terapeutului-empatică.

AEO2 – prelucrarea impresiei şi luare de atitudine interioară (emoţie integrată). Atitudinea terapeutului -confruntativ -relaţională.

AEP3 (actualizare de sine) – găsirea unei expre­sii, răspuns adecvat, acţiune. Atitudinea terapeutului- sprijinător – încurajatoare. [6]

Imaginaţia Existenţială iniţiată şi practicată de doamna Dr. Wilhelmine Popa, vizează o abordare unitară şi complexă a realităţii personale permiţând şi spiritualităţii personale inconştiente să “ia cuvîntul”.

“Într-o stare de relaxare profundă, persoana care imaginează, se trăieşte pe sine în timpul reveriei, în întreaga sa plenitudine şi autenticitate. Aici percepţi­ile cele mai diverse (vizuale, auditive, olfactive, tactile, kinestezice…) joacă un rol deosebit de important. Din abisurile neexplorate ale sinelui, emerg atunci mesa­je cifrate minunat, care se adresează acestui sine încă desăvârşibil. Ele lărgesc, aprofundează, completează astfel propria imagine, relevând Propriul, din acestă imagine de sine.” [5]

“Procedeele imaginative, reprezintă un fel specific de analiză fenomenologică, care se adresează Auto- distanţării şi Autoacceptanţei şi care se potrivesc mai bine decât interacţiunea verbală pentru unii pacienţi şi terapeuţi. Paşii următori ai AEP-ului spre o restruc­turare autentică, pot fi obţinuţi atât prin continuarea I.E .cât şi prin prelucrarea clasică.”[6]

Au participat la acest grup de autocunoştere doi psihoterapeuţi (Psih. Lorica Gheorghiu şi Dr. Simo- na Ştefănigă) şi 14 pacienţi (pentru o scurtă perioadă 17 adolescenţi) din care : 10 adolescenţi care au fost internaţi în Clinica NPCA Timişoara pentru tentati­vă de suicid (6), sau tulburare de adaptare (4); 3 ado­lescenţi aduşi la scurt timp de la începerea acestui de­mers de psihologul unui colegiu, adolescenţi anchetaţi într-un proces de omor (au participat doar ~ 2 luni); 4 adolescenţi, cunoştinţe ale unora din cei internaţi, motivaţi afimativ de “curiozitate”.

Durata acestui model de intervenţie psihoterape- utică a fost de18 luni în perioada octombrie 2000- iu­nie 2002 cu pauză în perioada vacanţelor.

Ritmul şedinţelor a fost în primele 3 luni, săptă­mânal, şi pe restul perioadei de două ori pe lună, iar durata unei întâlniri era de 3 ore.

Evaluarea participanţilor la acest grup s-a făcut la intrarea în grup cu: Scala Existenţială [4], teste pro­iective şi interviu, care au evidenţiat la toţi dificultăţi existenţiale şi personale în dialogul cu sine şi cu lumea şi monitorizarea evoluţiei s-a făcut cu Scala de apre­ciere a situţiei actuale de viaţă (A.Langle ) la fiecare întâlnire, şi periodic, la 10 întâlniri şi la final cu ese­uri tematice, pagini de jurnal, reprezentări plastice ale stării actuale.

Obiectivele acestui demers psihoterapeutic, sunt cele formulate de A.Langle pentru Modulul PSY I şi PSY II:

  • Autocunoaştere (re)structurantă şi maturantă având la bază M.F. (comprehensiunea şi resimţirea M.F. fără teorie şi studiu) având ca ţel dezvoltarea personalităţii;
  • Exersarea viziunii fenomenologice în scopul de a privi, spre ce este în spatele unor simptome deranjante;
  • Conştientizarea simţămintelor şi accesul la emo- ţionalitatea autentică.

Formula metaforică propusă grupului pentru acest demers a fost cea a unei “călătorii asistate în albia pro­priei existenţe”, pentru a putea poposi şi aborda din perspectiva Analizei Existenţiale, acele surpări ale malului, vârtejuri sau ştrangulări, blocări ale cursului, abateri sau căderi în cascadă.

Prima întâlnire a fost structurată pe următorul model:

  1. runda de prezentare – nume, prenume, motivaţia participării la acest grup, resurse, slăbiciuni, relaţia cu părinţii, modul cum şi-a rezolvat şi a făcut faţă pro­blemelor până acum, aşteptări, temeri legate de parti­ciparea la acest grup.
  2. stabilirea unor reguli pornind de la întrebarea: “De ce aş avea nevoie pentru a participa, a mă putea deschide şi a evolua în acest grup ?” Cele mai frecven­te raspunsuri au fost: “Să fim ascultaţi!”; “Să ne per­mitem să spunem ce simţim fără judecăţi de valoare, fără penalizări, cu respect pentru ceea ce simţim!”; “Să vorbim doar când şi cât dorim!”; “Să nu monopolizăm discuţia!”; “Să fim sinceri!” (A.P.: “Realitatea mea psi­hologică nu e bună sau rea…. e a MEA.., ceea ce simt eu e important, nu ce cred alţii… Ei îmi fac oferte pentru a mă ajuta să înţeleg… dar eu aleg….’)
  3. aplicarea Scalei de apreciere a situaţiei actuale de viaţă (A. Langle).
  4. tur final -feed back-ul acestei prime întâlniri

A doua întânire a constat în:

  1. tur de prezentare şi starea mea de la prima întâl­nire (buletin meteo personal)
  2. completări, clarificări legate de aşteptări, temeri, reguli.
  3. imagine plastică a situaţiei mele existenţiale ac­tuale: (“Mă simt ca un extraterestru! Am sezatia că îi înţeleg pe toţi, dar nimeni nu mă înţelege!”; “Într-o parte este mlaştină, în alta poiană… dar totul e în ceaţă”; “Mă simt ca un ciumat, de care se feresc toţi… îmi vine să-i pocnesc!”; “Sunt ca un cer senin… dar neinteresat de ce-i în jos.”).
  4. imaginaţie existenţială pe tema “CĂLĂTORIE”
  5. tur final (cum mă simt, revelaţii, întrebări, aş­teptări)

Întâlnirile de fond, care au urmat, au fost structu­rate pe următorul model:

  1. buletin meteo personal
  2. revelaţii, întrebări, clarificări la tema abordată anterior
  3. prelucrarea unei teme de autocunoştere legată de o anume M.F.
  4. imaginaţie existenţială la tema abordată
  5. momentul MEU (o problemă acută a unui par­ticipant)
  6. tur final (revelaţii, întrebări, aşteptări).

Principalele teme prelucrate în cadrul întâlniri­lor de fond, sunt cele propuse de A.Langle în Modul PSY II: (Menţionez că la fiecare temă sunt mai multe întrebări pentru aprofundare)

M.F.1 (Simt că sunt aici! Exist!)

  1. Cum “locuiesc” în viaţa mea? (Cum resimt, percep spaţiul meu personal?) Imaginaţie existenţială – tema: Locuinţă
  2. Încrederea – (Consimţirea de a te lăsa în voia unei structuri dătătoare de stabilitate, suport în vederea depăşirii nesiguranţei) [8] Imaginaţie existenţială – teme: Puntea şi Pluta
  3. Relaţia cu corpul meu: Cum locuiesc în corpul meu?; Ce simţământ al corpului meu am?; Îmi simt corpul? Când? Cum? Imaginaţie existenţială – teme: Vas şi Copac
  4. Temă de autocunoştere – A primi – A lua (pentru A PUTEA FI, Eu, Tu, Noi) Imaginaţie existenţială – tema: Rucsacul de drumeţie

M. F. 2 ( Resimţirea valorii fundamentale a vieţii)

Mă simt bine în viaţa mea? Îmi place viaţa mea? E bine că exist?

Ce dă puls, căldură, face viaţa plăcută, bună…ce dă valoare vieţii mele?

Imaginaţie existenţială – tema: Comoara din adâncul lacului

M.F. 3 – A FI TU ÎNSUŢI

Recunoaşterea persoanei în unicitatea sa de tră­ire, simţire, acţiune: Este bine aşa cum sunt? Pot să rămân aşa cum sunt şi cum acţionez? Sunt eu aşa cum sunt, cu adevărat?

Imaginaţie existenţială – Suprafaţa liniştită a unui lac

Delimitarea propriului:

Eu şi generaţia mea. Eu şi anturajul meu apropiat. Ce mă apropie, ce mă irită? Ce fac ca să fiu acceptat? Ce nu pot face?

Imaginaţie existenţială – tema: Poarta

Cum mă văd eu pe mine? Sunt conştient de ce pot? (calităţi – defecte, resurse, aşteptări)

Imaginaţie existenţială – tema : Fântâna

M.F. 4 – Orientarea şi modelarea plină de sens a vieţii. Recunoaşterea şi realizarea acelei valori pe care într-o situaţie, o trăim ca fiind în acord cu noi.

Imaginaţie existenţială – teme: Panorama de pe piscul unui munte şi Altar /Loc de cult.

Concluzii:

Experimentarea acestui demers psihoterapeutic a fost un răspuns pozitiv şi mobilizator dublei provocări care a motivat şi susţinut această abordare:

Pentru terapeuţi, a fost un exerciţiu de participa­re “vie” şi creativă, o şansă de revigorare personală, o confirmare a ipotezelor motivante şi împlinirea obiec­tivelor propuse pentru acest experiment, obiectivată în rezultatele la scalele de monitorizare a evoluţiei, eseurile de final, producţiile grafice dar mai ales în modificările vizibile în plan atitudinal-comportamen- tal ale participanţilor.

Pentru adolescenţii participanţi, a însemnat o îm­plinire a aşteptărilor care i-au motivat să vină la grup şi o evoluţie vizibil resimţită şi afirmată în modul de raportare la sine şi la lume, o aşezare mai calmă, mai relaxată şi mai matură în albia existenţei lor, cu senti­mentul că “îmi sunt mie însumi încredinţat”. (A.Langle)

Dacă scalele de evaluare folosite au evidenţiat fără excepţie, o modificare semnificativă sau chiar o inversa­re a polarităţii, în sens pozitiv la variabilele vizate, cred că mai relevante sunt descrierile literare sau plastice ale stării lor la finalul acestui demers psihoterapeutic.

K.K. ne-a făcut aceste reprezentări simbolice ale stării sale psihice, la venirea în grup şi la sfârşitul tera­piei însoţite de un comentariu semnificativ: “Eram ca într-o mlaştină, prinsă parcă în nisipuri mişcătoare… cu cât mă zbăteam mai tare cu atât mă afundam mai mult! Nu mă puteam simţi! Nu mă puteam vedea! Acum am putut ieşi. parcă am o aură protectoare care mă ridică în sus”. (Fig. 1 & 2)

În perioada de formare în Analiză existenţială şi logoterapie dar şi apoi în perioada de supervizare şi autocunoaştere, mentorul nostru doamna Dr. Wilhel- mine Popa şi domnul Dr. Alfried Langle, preşedintele Asociaţiei de Logoterapie şi Analiză Existenţială din Austria (G.L.E.) care ne-au onorat cu accepţiunea de a fi printre membrii fondatori ai Societăţii de Analiză Existenţială şi Logoterapie (S.A.E.L.) din România, fondată în 1995 la Lugano, Elveţia şi cu statut juridic în Romănia, din ianuarie 1999, ne-au oferit pentru biblioteca S.A.E.L. un bogat material formativ şi informativ din partea G.L.E. Viena, tradus de doam­na Dr. W. Popa şi colegi.Ne-au făcut aceste daruri, cu dorinţa explicită de a oferi şi noi mai departe, de a ajuta prin activitatea noastră.

BIBLIOGRAFIE:

1. Gheorghiu L. G., Salt în moarte pentru viaţă (analiză de caz), pag. 54-59 Revista SAEL 1-2, 2000

2. Frankl V., The Doctor and the Soul, 1986, pag.200-206,

3. Langle A. Poziţia Personală (traducere Dr. Popa W.)

4. Langle A., Orgler C., Existenzanayse nr. 2/iunie 1996, pag. 44-50 (traducere Dr. Popa W.)

5. Popa W., Imaginaţia Existenţială, pag.16-17, Revista SAEL nr.2/1999

6. Langle S., Structura metodologică a Logoterapiei şi Analizei Existenţiale, Buletinul GLE Wien Existenzanalyse 2+3, (traducere Dr. Popa W.)

7. Langle A., Înţelegerea şi terapia psihodinamicii în analiza existenţială, Revista SAEL nr.(4) 1/2005, pag.35-47 (traducere Dr. Popa W. din revista GLE 1/1998, pag. 16-27)

8. Langle A., Omul în căutarea stabilităţii, revista SAEL nr.(4) 1/2005, pag.55-64 (traducere Dr. Popa W., Dr. Furnica C. din Existenzanalyse nr. 2/1996, pag.4-12)

9. Frankl V., The will to meaning, 1988, New York

 

Adresa de corespondenta:
lorica_gabriela_laura@yahoo.com