Cel de-al XXV-lea Congres SNPCAR

Vă invităm să participați la Cel de-al XXV-lea Congres SNPCAR şi a 47-a Conferinţă Naţională de Neurologie, Psihiatrie și Profesiuni Asociate Copii şi Adolescenți din România .

24-27 septembrie 2025 – Brașov Hotel Kronwell

Pentru a vă înscrie la congres, vă rugăm să apăsați aici.

Vă așteptăm cu drag!

Asist. Univ. Dr. Cojocaru Adriana – Președinte SNPCAR


RELAȚIA DINTRE NEUROTRANMIȚĂTORI, COMPORTAMENT ȘI ABUZ: O PRIMIRE RETROSPECTIVĂ / O ANALIZĂ

Off NUMAR: 2, Vol.: 2013,

Autor: Adrian V. Rus Sheri R. Parris
Distribuie pe:

Această retrospectivă examinează următorii opt Neurotransmițători: dopamina, norepinefrina, epinefrina, serotonina, histamina, feniletilamina (FEA), glutamatul și acidul gama aminobutiric (GABA).  Mai precis, lucrarea examinează relația dintre acești neurotransmițători și comportamente psihopatologice care indică problemele psihologice latente sau antecedente de abuz. Cunoașterea acestor legături poate oferi o înțelegere profundă a acestor comportamente și îi poate ajuta pe specialiști în luarea unor decizii de tratament bine documentate.

Introducere

Această lucrare retrospectivă examinează următorii opt neurotransmițători: dopamina, norepinefrina, epinefrina, serotonina, histamina, feniletilamina (FEA), glutamatul și acidul gama-aminobutiric (GABA).  În continuare se va discuta relaţia dintre comportament şi aceşti neurotransmiţători. Unii dintre compuşii neuro chimici enumeraţi mai sus nu sunt definiţi în mod consecvent ca “neurotransmiţători” în literatura de specialitate datorită ambiguităţii modului în care acţionează, dacă afectează sistemul nervos central sau pe cel periferic. Dar, pentru a ușura lectura îi vom considera pe toți neurotransmițători. Neurotransmițătorii, definiți drept mesageri chimici ai sistemului nervos, susțin transmiterea semnalelor de la un neuron la altul și în cele din urmă permit ca semnalul să fie purtat prin toate organele din corp. Neurotransmițătorii sunt prezenți în toate fluidele corpului, cum ar fi limfa, lichidul cefalorahidian (LCR), saliva și urina (Ailts, Ailts, & Bull, 2007). Deși sunt prezenți în tot corpul, Neurotransmițătorii sunt în primul rând  sintetizați, depozitați și secretați de către sistemul nervos central (SNC). Cei mai mulți dintre Neurotransmițători sunt sintetizați din aminoacizii obținuți din hrană și de aceea precursorii neurotransmițătorilor pot trece de bariera sânge – creier (Ailts, Ailts, & Bull, 2007).

 

Neurotransmițătorii catecolaminergici – dopamina, epinefrina și norepinefrina

Principalele catecolamine din sistemul nervos sunt amine biogene și includ dopamina, norepinefrina și epinefrina (Smeets & González, 2000). Catecolaminele sunt prezente în mai multe comportamente care includ, reglarea proceselor afective, comportamentul de căutare de compensații și modularea funcției cardiovasculare, precum și comportamentele de auto-reglare, funcțiile cognitive și consolidarea memoriei. În continuare vom discuta despre aceste catecolamine și relația lor cu comportamentele normale și psihopatologice.

Dopamina

Dopamina, care are atât efecte excitatorii cât și inhibitorii (Carlson, 2007), este implicată în reglarea proceselor afective, și joacă un rol central în comportamentul căutării de compensații cum ar fi abordarea, consumul și dependența; activarea comportamentală; și comportamentul orientat spre scop (Başar & Güntekin, 2008; Pessiglione et al., 2006; Wise, 2004). În special, transmisia dopaminei din substantia nigra și tegmental ventral către structurile cortexului frontal cum sunt nucleus accumbens și neostriatum joacă un rol important în medierea valorii de recompensă a hranei, băuturii, sexului, recunoașterii sociale, abuzului de droguri și stimulării creierului (Berridge & Robinson, 1998). Mai mult, în poziția de catecolamină principală din creierul mamiferelor, dopamina contribuie, de asemenea, la modularea funcției cardiovasculare, la secreția catecolaminelor și hormonilor, la tonusul vascular, la funcția renală și la motilitatea gastrointestinală (Missale, Nash, Robinson, Jaber, & Caron, 1998).

Dopamina are un rol și în funcțiile cognitive, în memoria de lucru (memoria de scurtă durată) și în procesele intenționale și atenționale (Herschkowitz, 2000). Tulburări în dezvoltarea sistemului dopaminergic pot duce la numeroase dereglări și anomalii cum ar fi diskinezia, distonia, ticurile, tulburări obsesiv-compulsive și mișcări anormale ale ochilor (Herlenius & Lagererantz, 2001). Împreună cu serotonina, GABA, glutamatul, opioidele și oxitocina, dopamina a fost de asemenea legată de autism (Penn, 2006). Beard și Conner (2003) sugerează că deficitul de fier timpuriu în cursul vieții are ca rezultat modificări în metabolismul dopaminei, fapt care poate cauza probleme de percepție și motivație; și de aceea probleme cu dezvoltarea cognitivă și comportamentală. Georgieff (2007) a notat că deficitul de fier în perioada fetală și neonatală poate duce la niveluri scăzute ale dopaminei. Aceste niveluri scăzute ale dopaminei au fost corelate cu probleme de atenție și ADHD (Volkow et al., 2009; Konrad, Gauggel, & Scurek, 2003). Nivelurile ridicate au fost corelate cu probleme cognitive, de atenție(Herschkowitz, 2000), și cu simptomele tulburării stresului posttraumatic la femeile adulte (Glover et al., 2003).

Mai mult, De Bellis et al. (1999a) au descoperit niveluri ridicate ale dopaminei în urină la copiii abuzați aflați în perioada de prepubertate cu tulburări de stres posttraumatic (TSPT). În mod specific, acest studiu a comparat 18 copii maltratați, suferind de TSPT cu 24 de copii neabuzați într-un grup de control. În grupul TSPT au fost descoperite niveluri semnificativ mai mari de catecolamide (inclusiv dopamina) decât în grupul de control al copiilor neabuzați. În plus, nivelul catecolaminelor din urină și cel al cortisolului s-au corelat pozitiv cu gândurile supărătoare, evitarea și hiperexcitabilitatea. Într-un alt studiu, De Bellis et al. (1999b) a descoperit că 44 de copii și adolescenți abuzați cu TSPT, care au fost evaluați prin scanarea creierului prin rezonanță magnetică aveau un volum intracranian și cerebral cu 7% și 8% mai mic decât cei din grupul de control (61 de copii care se potriveau în ceea ce privește vârsta, sexul, îndemânarea, poziția pe scala Tanner, rasa, înălțimea și greutatea). În plus, copiii abuzați din grupul TSPT, prezentau în proporții crescute tulburări de internalizare și externalizare în concordanță cu rezultatele descoperite în alte studii asupra copiilor abuzați. În general, aceste rezultate pot fi explicate, conform autorilor acelui studiu, ca un efect al abuzului cronic asupra copiilor cu TSPT, care le-a alterat sistemele majore ale stresului biologic (inclusiv neurotransmițătorii catecolaminergici – dopamina, epinefrina și norepinefrina) și a avut efecte adverse asupra dezvoltării creierului.

Mai mult, Yehuda, Southwick, Giller, Ma, și Mason (1992) au descoperit de asemenea niveluri înalte ale dopaminei la veteranii războiului din Vietnam cu tulburări de stres posttraumatic (TSPT) . În acest studiu, autorii au explicat nivelurile mari ale dopaminei ca fiind rezultatul activității crescute a sistemului nervos simpatic la persoanele cu TSPT, legând severitatea grupurilor de simptome ale TSPT de nivelul excitației sistemului nervos simpatic.

Norepinefrina

Norepinefrina are atât efecte excitatorii cât și iMnhibitorii, totuși efectele comportamentale ale norepinefrinei sunt excitatorii (Carlson, 2007). Sistemul norepinefrinei este destinat funcțiilor autoregulatorii cum ar fi medierea răspunsului de orientare, atenția selectivă și posibil a vigilenței (Solanto, 1998). Norepinefrina (noradrenalina) este implicată de asemenea în somn, visare și învățare; deoarece este eliberată în vasele sanguine, ea cauzează contracția vaselor  sanguine și astfel ritmul bătăilor inimii crește. (Başar & Güntekin, 2008). Beane and Marrocco (2004) au sugerat ideea că o eliberare insuficientă de norepinefrină poate explica problemele care afectează atenția reflexă și pe cea voluntară. Viggiano (2008) nota că o descreștere în sinteza norepinefrinei are, de obicei, ca rezultat, un comportament hipoactiv. Cu toate acestea, și o creștere cronică poate avea ca rezultat hipoactivitatea. Norepinefrina este asociată, de asemenea, cu tulburări afective cum ar fi depresia maniacală, cunoscută și sub numele de tulburare bipolară (Başar & Güntekin, 2008);  modularea stării de excitare (arousal); și cu manifestarea unei sensibilități a organismului față de factorii de mediu, care poate avea ca rezultat reacții negative la stimuli noi sau ostili din mediul înconjurător (Berman & Coccaro, 1998).  Rogeness (1991) a descoperit că acei copii care aveau un precedent de neglijare prezentau niveluri scăzute de norepinefrină în urină.

Mai mult, Yehuda, Southwick, Giller, Ma, și Mason (1992) au arătat faptul că veterani ai războiului din Vietnam cu TSPT aveau niveluri de norepinefrină mai ridicate decât pacienții externi și decât membrii normali ai grupului de control. Ca și în cazul nivelurilor de dopamină semnificativ mai ridicate, nivelurile ridicate de norepinefrină erau corelate cu o activare mărită a sistemului nervos simpatic la persoanele cu TSPT.

Modelele animale arată că stresul traumatic activează locus coeruleus (acel nucleu din creier care conține catecolamine – în special norepinefrina) precum și faptul că sistemul nervos simpatic conduce spre un răspuns de tip „luptă sau fugi”. În consecință, acest mecanism influențează creșterea cantității de catecolamine din creier, din sistemul nervos simpatic și din miezul glandei suprarenale fapt care influențează creșterea bătăilor inimii, a tensiunii arteriale, a stării de alertă și a circulației epinefrinei, norepinefrinei și dopaminei. Totuși, în timpul stresului sever, locus coeruleus stimulează axa hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenală (HPA) și se elimină hormonul de eliberare a corticotropinei (CHR) stimulând secreția hormonului adrenocorticotrop (ACTH) și a cortisolului. Această cascadă de modificări chimice stimulează activarea biologică și stimularea intensă fapt care se exprimă în anxietate și hipervigilență (De Bellis, 2002).

Echilibrul norepinefrinei este afectat nu doar de stresul traumatic ci și și de niveluri înalte ale stresului fiziologic cronic așa cum au arătat Babisch, Fromme, Beyer, și Ising (2001) în cercetările efectuate pe subiecți expuși la zgomot. Mai precis, ei au aflat că volumul traficului, ca indicator al expunerii la zgomot, era asociat cu o concentrație mai mare a noradrenalinei în urină.

 

Epinefrina

Epinefrina (adrenalina) este un neurotransmițător cu acțiune excitatorie (Feldman, Meyer, & Quenzer, 1997) și se consideră că are un efect în consolidarea memoriei umane (Cahill, Gorski, & Le, 2003) și în stres (Charmandari, Kino, Souvatzoglou, & Chrousos, 2003). Delahanty, Nugent, Christopher, și Walsh (2005) au raportat că niveluri ridicate ale epinefrinei în urină se corelau în mod pozitiv cu nivelurile tulburărilor de stres posttraumatic la copii de șase săptămâni, care suferiseră un eveniment traumatic. Krantz, Forsman, și Lundberg (2004) au găsit de asemenea că stresul crește nivelurile de epinefrină. Ei au legat epinefrina de activitatea cardiovasculară și de tensiunea musculară. Garde, Hansen, Persson, Ohlsson, și Ørbæk (2003) au descoperit că stimularea (arousal) atât cea pozitivă cît și cea negativă, se asociază cu concentrații crescute de adrenalină în urină; astfel, atât emoțiile pozitive cât și cele negative se asociază cu concentrații mărite ale epinefrinei. Epinefrina, ca și dopamina și norepinefrina a fost corelată și cu ADHD (Konrad, Gauggel, & Schurek, 2003). Mai mult, Yehuda, Southwick, Giller, Ma, și Mason (1992) au demonstrat niveluri mai crescute ale epinefrinei la veteranii războiului din Vietnam care sufereau de TSPT decât la pacienții externi și la persoanele din grupul de control.

Catecolamine – Concluzii

Niveluri ridicate ale epinefrinei, norepinefrinei și cortisolului în urină pot indica prezența unei stări de stres acut și cronic (Babisch, Fromme, Beyer, & Ising, 2001). În plus, studii asupra animalelor au arătat norepinefrină și efedrină alterate în plasmă ca rezultat al unui stresor intermitent cronic (Marby, Gold, & McCarty, 1994).

Eliberarea de norepinefrină și dopamină în cortex-ul prefrontal se corelează cu o stare de stimulare (arousal) (Arnsten & Pliszka, 2011). În condiții de stres, nivelurile mari de catecolamine (dopamina și norepinefrina) sunt eliberate în cortex-ul prefrontal (Finlay, Zigmond, & Abercrombie, 1995). În plus, niveluri scăzute ale stimulării (arousal) se corelează cu niveluri scăzute ale norepinefrinei (Foote, Aston-Jones, & Bloom, 1980). Efectele norepinefrinei și dopaminei asupra stării emoționale, stimulării, și comportamentului sunt mediate prin receptori localizați în cortex-ul prefrontal care este sensibil la mediul neurochimic (Arnsten & Pliszka, 2011). În consecință, eliberarea de catecolamine, care este fie insuficientă, fie în exces, va conduce la deteriorarea funcției cortexului prefrontal. Mai precis, atât norepinefrina cât și dopamina sunt prezente în cantități scăzute în timpul oboselii și plictiselii și în cantități moderate c&acacirc;nd o stare de alertă este provocată de stimuli relevanți sau în timpul mersului fără stres. Niveluri insuficiente de dopamină sunt corelate cu atenția/reacția nedirijată, cu confuzia și un control slab al impulsurilor (ADHD netratat). Niveluri moderate de norepinefrină sunt corelate cu atenție și reacție dirijate și cu comportamente flexibile, organizate și canalizate (ADHD tratat în mod optim). Norepinefrina în cantități mari este corelată cu atenția sau reacția direcționate greșit, cu inflexibilitate mentală, doze excesive de stimulente și deteriorarea funcționării cortexului prefrontal (Arnsten & Pliszka, 2011). În timp ce cauza specifică a ADHD nu a fost identificată, există dovezi că această tulburare implică modularea disfuncțională a circuitului cortico-limbic- striat de către catecolamine (în special dopamina și noradrenalina) precum și de serotonină (Dalley, Mar, Economidou, & Robbins, 2008).

Serotonina

Serotonin (5-hidroxitriptamina 5-HT),  are atât efecte excitatorii cât și inhibitorii (Carlson, 2007) și poate fi implicată într-o serie largă de comportamente cum sunt pofta de mâncare, emoțiile, funcțiile cognitive și motorii, modularea funcției neuroendocrine, și ritmul circadian (Hensler, 2006). Anomalii serotoninergice au fost depistate atât în autism cât și în epilepsie(Chugani, 2004); în depresie și tulburări de anxietate(Ressler & Nemeroff, 2000) și în ADHD (Hawi et al., 2002). Alți cercetători au corelat activitatea redusă a serotoninei cu comportamentul agresiv față de alți oameni, față de proprietățile altor oameni și față de propria persoană  (Meyer et al., 2008; Berman & Coccaro, 1998; Meyer et al., 2008; Mitsis et al., 2000; Oades et al., 2008; Tuinier, Verhoeven, & Van Praag, 1996). Niveluri sub valorile optime indică posibilitatea depresiei (Booij, Van der Does, & Riedel, 2003) și o slabă reglare a impulsurilor (Kent et al., 2002). Kaufman et al. (1998) a descoperit că abuzul la copil poate duce la un sistem al serotoninei care operează ineficient provocând probleme la nivel cognitiv și comportamental. O cauză a acestei situații se poate datora monoaminoxidazei A (MAO-A), o enzimă care catalizează degradarea dopaminei, serotoninei și norepinefrinei. Studiile au arătat că expresia MAO-A este influențată de factorii de mediu, cum ar fi abuzul în copilărie (Caspi et al., 2002; Foley et al., 2004; Nilsson, 2006; Nilsson, Sjoberg, Wargelius, & Leppert, 2006). Când activitatea MAO-A este declanșată de abuz, nivelurile de dopamină, serotonină și norepinefrină sunt și ele afectate (Oreland, Nilsson, Damberg, & Hallman 2007; Shih & Thompson, 1999).

Histamina

Histamina are atât efecte excitatorii cât și inhibitorii (Feldman, Meyer, & Quenzer, 1997) și este implicată în diferite funcții ale sistemului nervos central cum ar fi stimularea (arousal), anxietatea, activarea sistemului nervos simpatic, reglarea ciclului somn-veghe, retenția de apă, și suprimarea alimentației  (Brown et al., 2001). Unii cercetători consideră că histamina joacă un rol important în reglarea energiei și a homeostazei endocrine precum și în plasticitatea sinaptică și în învățare (Haas & Panula, 2003). Histamina a fost descrisă, de asemenea, ca având un rol modulator  în răspunsul imun (Hough & Leurs, 2006; Tanaka & Ichikawa, 2006).

O concentrație mare a histaminei se găsește în multe alimente, în special în produsele obținute prin fermentație microbiologică cum ar fi brânza maturată, varza acră, vinul, carnea prelucrată și alimentele citrice (Bodmer, Imark & Kneubühl, 1999; Mainz & Novak, 2007; Ruiz-Capillas, & Jiménez-Colmenero, 2004). Cantitatea de histamine găsită în anumite alimente poate fi un factor care contribuie la nivelurile înalte ale histaminelor la copii. Legislația europeană permite niveluri ale histaminelor de două ori mai mari decât cele permise de către Food and Drug Administration în Statele Unite ale Americii. Unii cercetători atrag atenția față de “toxicitatea histaminelor” din alimente și băuturi; astfel, este necesar ca autoritățile sanitare să stabilească limite legale de siguranță asupra aminelor biogene așa cum este histamina (Ruiz-Capillas & Jiménez-Colmenero, 2004).

Alergiile, mastocitoza, bacteriile sau hemoragiile gastrointestinale pot de asemenea să producă un exces de histamine(Mainz & Novak, 2007). Mainz și Novak (2007) au raportat că histaminele produc contracția celulelor musculare netede, vasodilatare, permeabilitate vasculară crescută, secreția de mucus, tahicardie, modificări ale tensiunii arteriale și aritmii.

Sistemul histaminic, propus ca un sistem de răspuns la pericole, eliberează mai multă histamină în condiții extreme ca deshidratare, hipoglicemie sau stres (Brown, Stevens, & Haas, 2001). În studiile pe animale, histamina a fost corelată cu provocarea anxietății experimentale, ceea ce sugerează faptul că histamina poate juca un rol important în reglarea anxietății (Ikarashi & Yuzurihara, 2002). Histamina a fost legată, de asemenea, de boala Alzheimer și de schizofrenie  (Fernández-Novoa & Cacabelos, 2001) precum și de sindromul Down și de boala Parkinson (Haas & Panula, 2003). Conform unor cercetători, histamina are și un efect asupra proceselor memoriei  (Blandina, Efoudebe, Cenni, Manaioni, & Passani, 2004; Philippu & Prast, 2001).

Histamina a mai fost asociată cu  anxietata și cu problemele de somn (Brown et al., 2001; Hough & Leurs, 2006; Tanaka & Ichikawa, 2006). Stimulări psihologice adverse, cum ar fi stresul imobilizării sau izolarea socială au ca rezultat eliberarea substanței P în creier (Ebner, Rupniak, Saria, & Singewald, 2004). Substanța  P, o neuropeptidă, provoacă eliberarea de histamină ceea ce duce la inflamări și la stări emoționale negative, teamă și anxietate (Rosenkranz, 2007).

HCL

Beta-feniletilamina (HCL) este un neurotransmițător excitator care funcționează ca o amfetamină (Kahane, 2009). Niveluri scăzute ale HCL au fost asociate cu depresia (Nakagawara, 1992;) și cu ADHD (Kusaga et al., 2002). Niveluri crescute au fost observate la indivizi cu anxietate și schizofrenie (vezi Burchett & Hicks, 2006). Există o asociere foarte puternică între monoamioxidaza B (MAO-B), o enzimă care catalizează degradarea HCL, și mediile psiho-sociale adverse (de exemplu, abuzul) și comportamentul criminal (Oreland, 2007). În plus, MAO-B este asociată cu susceptibilitatea față de multe tulburări psihiatrice (pentru o trecere în revistă, vezi Volavka, 1999), și joacă un rol în reglarea stărilor afective  (Bortolato, Godar, Davarian, Chen, & Shih, 2009); a reacțiilor emoționale, inclusiv activitatea exploratorie, stimularea (arousal), și întărirea comportamentului (Sabelli & Javaid, 1995); criminalitate violentă (Asberg, 1997; Belfrage, Lindberg, & Oreland, 1992; Longato-Stadler, af Klinteberg, Garpenstrand, Oreland, & Hallman, 2002); și suicid (Verkes et al., 1998).  În concluzie, studiile au arătat că mediul psiho-social al unui individ influențează atât activitatea MAO (care are un efect direct asupra nivelurilor HCL) cât și  expresia comportamentală a individului respectiv.

Glutamatul

Glutamatul este un neurotransmițător excitator (Carlson, 2007) și este considerat principalul mediator al informației senzoriale, coordonării motorii, emoțiilor și cunoașterii, inclusiv formarea memoriei și regăsire a informațiilor memorate (Hassel & Dingledine, 2006). Glutamatul joacă de asemenea un rol în alinarea efectelor neuronale ale stresului, anxietății  și modulează activitatea neuronală de-a lungul sistemului nervos central (Johnson et al., 2005; Niswender, Jones, & Conn, 2005). El a fost implicat în inițierea și propagarea atacurilor  (Holmes, 1995) precum și în patofiziologia tulburărilor afective (Sanacora, Zarate, Krystal, & Manji, 2008). Glutamatul a fost implicat și în tulburarea de depersonalizare, care a fost asociată cu abuzul emoțional și trauma în copilărie (Simeon, 2004). Mai mult, un exces de glutamat a fost asociat cu tulburarea obsesiv – complusivă (Carlsson, 2000), în timp ce un deficit a fost asociat cu ADHD (Moore et al., 2006) și cu simptomele depresive (Tordera et al., 2011). Disfuncția glutamatului a fost asociată cu autismul  (Page et al., 2006; Shinohe et al., 2006) și schizofrenia (Coyle, 2006). Stresul acut modifică eliberarea de glutamat în creier  (Musazzi et al., 2010), iar mediile în care copiii sunt crescuți și care sunt marcate de neglijență și izolare sunt asociate cu o expresie redusă a glutamatului în creier, fapt care duce la deficit cognitiv și tulburări psihiatrice.  Se suspectează că disfuncția glutamatului produsă de stres ar juca un rol în schizofrenie și dependență (Melendez, Gregory, Bardo, & Kalivas, 2004). Niveluri ale glutamatului exterm de ridicate, care conduc spre degradarea celulelor/moarte au fost descoperite la copii cu leziuni traumatice  ale creierului care au fost de asemenea victime ale abuzului (Ruppel, 2001).

GABA

Acidul gama-amino-butiric (GABA), neuro-transmițătorul inhibitor cel mai important al Sistemului Nervos Central (SNC), joacă un rol trofic în timpul dezvoltării timpurii a creierului, incluzând ramificațiile neuronale, plasticitatea rețelei neuronale și organizarea neuronală (Herlenius & Lagercrantz, 2001). Sinteza GABA atinge o activitate de vârf în al doilea an de viață; astfel, la vârsta de doi ani, copiii ar trebui să prezinte îmbunătățiri în integrarea informației (Herschkowitz, 2000). Olsen 5#537;i Betz (2006) au raportat o legătură între funcția GABA-ergică defectuoasă  și tulburările neurologice și psihiatrice, legate în primul rând de hiperexcitabilitate, inclusiv deficiențe în dezvoltare; retard mintal și epilepsie, tulburări de somn; dependență de droguri, procesare senzori-motorie, și coordonare motorie. Brambila, Perez, Barale, Schettini, și  Soares (2003) au raportat niveluri scăzute atât la pacienți deprimați cât și la pacienți maniacali. Johnston și Singer (2001) au raportat niveluri scăzute ale GABA în lichidul cerbero-spinal la indivizii cu convulsii. Mai mult, au fost găsite niveluri ridicate de GABA în plasmă la tineri cu tulburări autiste și unii cercetători consideră că GABA este un marker biochimic al autismului (Dhossche et al., 2002)  precum și al ADHD cu tulburări de conduită (Prosser et al., 1997).

Concluzii

În concluzie, abuzul poate afecta nivelurile neurotransmițătorilor prezentați mai sus. Specialiștii care lucrează în domeniul sănătății și ocrotirii copilului ar trebui să fie conștienți că acei copii cu un istoric de traume, neglijare și alte forme de abuz, prezintă adesea un comportament care este determinat de niveluri neregulate  ale neurotransmițătorilor care sunt generate de abuz (Purvis, McKenzie, Cross, Kellermann, & Huisman, 2011). Probe de urină pentru măsurarea nivelurilor specifice corespunzătoare  fiecărui neurotransmițător cu scopul de a determina dacă el se găsește în parametri optimi, pot fi utile în planificarea terapiilor și intervențiilor adecvate (de exemplu, intervenții psihologice și comportamentale, suplimente, sau medicații) dar și în evaluarea eficienței intervențiilor.Într-un studiu recent, s-a observat o reducere substanțială a comportamentului inadaptabil la copiii cu risc atunci când nivelurile de serotonină și de GABA au fost mărite cu ajutorul suplimentelor naturale (Cross, Kellermann, McKenzie, Purvis, Hill, & Huisman, 2011). Mai mult, s-a utilizat screening-ul translucenței nucale pentru a detecta abuzul asupra copiilor.

Într-un studiu de caz, o mamă urmărea să restabilească custodia totală asupra copilului ei care se afla în adopție temporară de un an. Cu toate acestea, copilul avea reacții extreme în prezența mamei în timpul vizitelor. Copilul a fost testat pentru a urmări activitatea neurotransmițătorilor la bază și imediat după ce a fost vizitat de către mamă. O creștere bruscă a nivelului mai multor neurotransmțători după vizită a indicat un răspuns de stres dramatic asociat cu vizita. Atunci când mamei i s-a prezentat rezultatul acestor analize precum și rezultatele pe care le-a obținut ea în urma parcurgerii Interviului de Atașament al Adultului (AAI), femeia a mărturisit că  utiliza practici parentale abuzive cu copilul (Purvis, McKenzie, Kellermann, & Cross, 2010).

 

BIBLIOGRAFIE

 

  1. Ailts, J., Ailts, D., & Bull, D. (2007). Urinary Neurotransmitter Testing: Myths and  Misconceptions. Retrieved January 20, 2013, from http://www.bloomnaturalhealth.com/documents/Neurotest%20article.pdf
  2. Arnsten, A. F. T., & Pliszka, S. R. (2011). Catecholamine influences on prefrontal cortical  function: Relevance to treatment of attention deficit/hyperactivity disorder and related disorders. Pharmacology, Biochemistry and Behavior, 99(2), 211-216.
  3. Asberg, M. (1997). Neurotransmitters and suicidal behavior: The evidence from  cerebrospinal fluid studies. Annals of the New York Academy of Sciences, 836, 158- 181.
  4. Babisch, W., Fromme, H., Beyer, A., & Ising (2001). Increased catecholamine levels in urine  in subjects exposed to road traffic noise: The role of stress hormones in noise  research. Environment International, 26, 475-481.
  5. Başar, E., & Güntekin, B. (2008). A review of brain oscillations in cognitive disorders and the role of neurotransmitters.  Brain Research, 1235, 172-193.
  6. Beane, M., & Marrocco, R. T. (2004). Norepinephrine and acetylcholine mediation of the  components of reflexive attention: implications for attention deficit disorders.  Progress in Neurobiology, 74, 167-181.
  7. Beard, J. L., & Connor, J. R. (2003). Iron status and neural functioning. Annual Review of  Nutrition, 23, 41-58.
  8. Belfrage, H., Lidberg, L., & Oreland, L. (1992). Platelet monoamine oxidase activity in  mentally disordered violent offenders. Acta Psychiatrica Scandinavica, 85, 218-221.
  9. Berman, M. E., & Coccaro, E. F. (1998). Neurobiologic Correlates of Violence: Relevance to  Criminal Responsibility. Behavioral Sciences and the Law, 16, 303-318.
  10. Berridge, K. C., & Robinson, T. E. (1998). What is the role of dopamine in reward: hedonic  impact, reward learning, or incentive salience? Brain Research Review, 28, 309-369.
  11. Blandina, P., Efoudebe, M., Cenni, G., Mannaioni, P., & Passani, M. B. (2004). Acetylcholine, Histamine, and Cognition: The Sides of the Same Coin. Learning & Memory, 11, 1-8.
  12. Bodmer, S., Imark, C., & Kneubühl, M. (1999). Biogenic amines in foods: Histamine and  food processing. Inflammation Research, 48, 296-300.
  13. Booij, L., Van der Does, A. J. W., & Riedel, W. J. (2003). Monoamine depletion in  psychiatry and healthy population: Review. Molecular Psychiatry, 8, 951-973.
  14. Bortolato, M., Godar, S. C., Davarian, S., Chen, K., & Shih, J. (2009). Behavioral  disinhibition and reduced anxiety-like behaviors in monoamine oxidase B-deficient  mice. Neuropsychopharmacology, 34, 2746-2757.
  15. Brambila, P., Perez, J., Barale, F., Schettini, G., & Soares, J. C. (2003). GABAergic  dysfunction in mood disorders. Molecular Psychiatry, 8, 721–737.
  16. Brown, R. E., Stevens, D.R., & Haas, H. L. (2001). The physiology of brain histamine.  Progress in Neurobiology, 63(6), 637-72.
  17. Burchett, S. A., & Hicks, T. P. (2006). The mysterious trace amines: Protean neuromodulators of synaptic transmission in mammalian brain. Progress in Neurobiology, 79(5-6), 223-246.
  18. Cahill, L., Gorski, L., & Le, K. (2003). Enhanced Human Memory Consolidation with Post- Learning Stress: Interaction with the Degree of Arousal at Encoding. Learning &  Memory, 10(4), 270-274.
  19. Carlson, N. R. (2007). Physiology of behavior, 9th ed. Boston, MA: Pearson.
  20. Carlsson, M. L. (2000). On the role of cortical glutamate in obsessive-compulsive disorder  and attention-deficit hyperactivity disorder, two phenomenologically antithetical  conditions. Acta Psychiatr Scand, 102, 401-413.
  21. Caspi, A., McClay, J., Moffitt, T. E., Mill, J., Martin, J., Craig, I. W., Taylor, A., & Poulton,  R. (2002). Role of genotype in the cycle of violence in maltreated children.  Science,  297, 851-854.
  22. Cross, D. R., Kellermann, G., Mckenzie, L. B., Purvis, K. B., Hill, G. J., & Huisman, H. (2010). A randomized targeted amino acid therapy with behaviourally at-risk adopted children. Child: Care, Health and Development. 37(5), 671-678.
  23. Charmandari, E., Kino, T., Souvatzoglou, E., & Chrousos, G. P. (2003). Pediatric Stress: Hormonal Mediators and Human Development. Hormone Research, 59, 161-179.
  24. Chugani, D. C. (2004). Serotonin in autism and pediatric epilepsies. Mental Retardation and Developmental Disabilities Research Reviews, 10, 112-116.
  25. Coyle, J. T. (2006). Glutamate and schizophrenia: Beyond the dopamine hypothesis. Cellular and Molecular Neurobiology, 26(4-6), 365-384.
  26. Dalley, J. W., Mar, A. C., Economidou, D., & Robbins, T. W. (2008). Neurobehavioral  mechanisms of impulsivity: Fronto-striatal systems and functional neurochemistry. Pharmacology, Biochemistry and Behavior 90, 250–260.
  27. De Bellis, M. D. (2002). Developmental traumatology: a contributory mechanism for alcohol  and substance use disorders. Psychoneuroendocrinology, 27, 155-170.
  28. De Bellis, M. D., Baum, A. S., Birmaher, B.,  Keshavan, M. S., Eccard, C. H., Boring, A. M., et al. (1999a). Developmental traumatology. Part I: Biological stress systems.  Biological Psychiatry, 45(10), 1259-1270.
  29. DeBellis, M.D., Keshavan, M.S., Clark, D.B., Casey, B.J., Giedd, J.N., Boring, A.M., et al.  (1999b). Developmental traumatology. Part II: Brain development. Biological Psychiatry, 45(10), 1271-1284.
  30. Dhossche, D., Applegate, H., Abraham, A., Maertens, P., Bland, L., Bencsath, A., &  Martinez, J. (2002). Elevated plasma gamma-aminobutyric acid (GABA) levels in  autistic youngster: stimulus for a GABA hypothesis of autism. Medical Science  Monitor, 8(8), 1-6.
  31. Delahanty, D. L., Nugent, N. R., Christopher, N. C., & Walsh, M. (2005). Initial urinary  epinephrine and cortisol levels predict acute PTSD symptoms in child trauma victims.  Psychoneuroendocrinology, 30, 121-128.
  32. Ebner, K., Rupniak, N. M., Saria, A., & Singewald, N. (2004). Substance P in the medial amygdala: Emotional stress-sensitive release and modulation of anxiety-related  behavior in rats. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United  States of America, 101(12), 4280-4285.
  33. Feldman, R. S., Meyer, J. S., & Quenzer, L. F. (1997). Principles of  neuropsychopharmacology. Sunderland, Massachusetts: Sinauer Associates, Inc.
  34. Fernández-Novoa, L., & Cacabelos, R. (2001). Histamine function in brain disorder.  Behavioural Brain Research, 124, 213-233.
  35. Finlay, J. M., Zigmond, M. J., & Abercrombie, E. D. (1995). Increased dopamine and  norepinephrine release in medial prefrontal cortex induced by acute and chronic  stress: effects of diazepam. Neuroscience, 64, 619–28.
  36. Foley, D. L., Eaves, L. J., Wormley, B., Silberg, J. L., Maes, H. H., Kuhn, J., & Riley, B.  (2004). Childhood adversity, monoamine oxidase A genotype, and risk for conduct  disorder. Archives of General Psychiatry, 61, 738-744.
  37. Foote, S.L., Aston-Jones, G., & Bloom, F. E. (1980). Impulse activity of locus coeruleus  neurons in awake rats and monkeys is a function of sensory stimulation and arousal.  Proc. Natl. Acad. Science. USA, 77(5), 3033-3037.
  38. Garde, A. H., Hansen, Å. M., Persson, R.; Ohlsson, K., & Ørbæk, P. (2003). The influence of production systems on physiological responses measured in urine and saliva. Stress  and Health: Journal of the International Society for the Investigation of Stress, 19(5),  297-306.
  39. Georgieff, M. K. (2007). Nutrition and the developing brain: nutrient priorities and  measurement. American Journal of Clinical Nutrition, 85, 614S-620S.
  40. Glover, D. A., Powers, M. B., Bergman, L., Smith, J. A. J., Telch, M. J., & Stuber, M.  (2003). Urinary dopamine and turn bias in traumatized women with and without  PTSD symptoms. Behavioural Brain Research, 144, 137–141.
  41. Haas, H., & Panula, P. (2003). The role of histamine and the tuberomamillary nucleus in the nervous system. Nature Reviews. Neuroscience, 4(2), 121-130.
  42. Hassel, B., & Dingledine, R. (2006). Glutamate. In Siegel, G. J., Albers, R. W., Brady, S. T.,  & Price, D. L. (Eds.), Basic Neurochemistry: Molecular, Cellular, and Medical Aspects (267-290). San Diego, Ca:  Elsevier Academic Press.
  43. Hawi, Z., Dring, M., Kirley, A., Foley, D., Kent, L., & Craddock, N. (2002). Serotonergic  system and attention deficit hyperactivity disorder (ADHD): A potential susceptibility  locus at the 5-HT1B receptor gene in 273 nuclear families from a multi-centre sample.  Molecular Psychiatry, 7, 718-725.
  44. Hensler, J. G. (2006). Serotonin. In G. J. Siegel, R. W. Albers, S. T. Brady, & D. L. Price (Eds.), Basic Neurochemistry: Molecular, Cellular, and Medical Aspects (227-248).  San Diego, Ca: Elsevier Academic Press.
  45. Herlenius, E., & Lagererantz, H. (2001). Neurotransmitters and neuromodulators during early  human development. Early Human Development, 65(1), 21-37.
  46. Herschkowitz, N. (2000). Neurological bases of behavioral development in infancy. Brain &  Development, 22, 411-416.
  47. Holmes, G. L. (1995). Role of glutamate and GABA in the pathophysiology of epilepsy.  Mental Retardation and Developmental Disabilities Research Review, 1, 208-219.
  48. Hough, L. B., & Leurs, R. (2006). Histamine. In G. J. Siegel, R. W. Albers, S. T. Brady, & D. L. Price (Eds.), Basic Neurochemistry: Molecular, Cellular, and Medical Aspects (249-265). San Diego, Ca:  Elsevier Academic Press.
  49. Ikarashi Y., & Yuzurihara, M. (2002). Experimental anxiety induced by histaminergics in  mast cell-deficient and congenitally normal mice. Pharmacology, Biochemistry, &  Behavior, 72(1-2), 437-441.
  50. Johnson, M. P., Barda, D., Britton, T. C., Emkey, R., Hornback, W. J., Jagdmann, G. E.,
  51. McKinzie, D. L., et al. (2005). Metabotropic glutamate 2 receptor potentiators:  Receptor modulation, frequency-dependent synaptic activity, and efficacy in  preclinical anxiety and psychosis model(s). Psychopharmacology, 179, 271-283.
  52. Johnston, M. V., & Singer, H. S. (2001). Brain Neurotransmitter and Neuromodulators in  Pediatrics. Pediatrics, 70(1), 57-68.
  53. Kahane, A. (2009). Urinary neurotransmitter analysis as a biomarker for psychiatric disorders. Townsend Newsletter, 306, 70.
  54. Kaufman, J., Birmaher, B., Perel, J., Dahl, R. E., Stull, S., Brent, D., et al. (1998).  Serotonergic functioning in depressed abused children: Clinical and familial  correlates. Biological Psychiatry, 44, 973-981.
  55. Kent, L., Doerry, U., Hardy, E., Parmar, R., Gingell, K., Hawi, Z., et al. (2002). Evidence that  variation at the serotonin transporter gene influences susceptibility to attention deficit  hyperactive disorder (ADHD): Analysis and pooled analysis. Molecular Psychiatry, 7,  908-912.
  56. Konrad, K., Gauggel, S., & Scurek, J. (2003). Catecholamine functioning in children with  traumatic brain injuries and children with attention-deficit / hyperactivity disorder.  Cognitive Brain Research, 16, 425–433.
  57. Krantz, G., Forsman, M., & Lundberg, U. (2004). Consistency in physiological stress  responses and electromyographic activity during induced stress exposure in  women and men. Integrative Physiological & Behavioral Science, 39(2), 105-118.
  58. Kusaga, A., Yamashita, Y., Koeda, T., Hiratani, M., Kaneko, M., Yamada, S., & Matsuishi, T. (2002). Increased Urine Phenylethylamine after Methylphenidate Treatment in Children with ADHD. Annals of Neurology, 52(3), 371-374.
  59. Longato-Stadler, E., af Klinteberg, B., Garpenstrand, H., Oreland, L., & Hallman, J. (2002). Personality traits and platelet MAO activity in a Swedish male criminal population.  Neuropsychobiology, 46, 202-208.
  60. Mainz, L., & Novak, N. (2007). Histamine and histamine intolerance. The American Journal  of Clinical Nutrition, 85, 1185-1196.
  61. Marby, T. R., Gold, P. E., & McCarty, R. (1994). Age related changes in plasma catecholamine responses to chronic intermittent stress. Physiology & Behavior, 58(1),  49-56.
  62. Melendez, R. I., Gregory, M. L., Bardo, M. T., & Kalivas, P. W. (2004). Impoverished  rearing environment alters metabotropic glutamate receptor expression and function  in the prefrontal cortex. Neuropsychopharmacology, 29, 1980-1987.
  63. Meyer, J. H., Wilson, A. A., Rusjan, P., Clark, M., Houle, S., & Woodside, S., et al. (2008).  Serotonin2A receptor binding potential in people with aggressive and violent behavior.  Journal of Psychiatry and Neuroscience, 33(6), 499-508.
  64. Missale, C., Nash, S. R., Robinson, S. W., Jaber, M., & Caron, M. G. (1998). Dopamine  Receptors: From Structure to Function. Psychological Review, 78(1), 198-225.
  65. Mitsis, E. M., Halperin, J. M., & Newcorn, J. H. (2000). Serotonin and Aggression in  Children. Current Psychiatry Reports, 2, 95-101.
  66. Moore, C. M., Biederman, J., Wozniak, J., Mick, E., Aleardi, M., Wardrop, M., et al. (2006).  Differences in Brain Chemistry in Children and Adolescents With Attention Deficit  Hyperactivity Disorder With and Without Comorbid Bipolar Disorder: A Proton Magnetic Resonance Spectroscopy Study. The American Journal of Psychiatry, 163,  316-318.
  67. Musazzi, L., Milanese, M., Farisello, P., Zappettini, S., Tardito, D., Barbiero, V. S., et al.  (2010). Acute stress increases depolarization-evoked glutamate release in the rat  prefrontal/frontal cortex: The dampening action of antidepressants. European  Neuropsychopharmacology, 20, S27-S28.
  68. Nakagawara, M. (1992). Beta-phenylethylamine and noradrenergic function in depression. Progress in Neuro-Psychopharmacology & Biological Psychiatry, 16, 45-53.
  69. Nilsson, K. W. (2006). Gene-environment interaction in adolescent deviant behavior.  Uppsala University, Uppsala.
  70. Nilsson, K. W., Sjoberg, R. L., Wargelius, H., Leppert, J., Lindstrom, L., & Oreland, L.  (2006). The monoamine oxidase A (MAO-A) gene, family function and maltreatment as predictors of destructive behavior during male adolescent alcohol  consumption, Addiction, 102, 389-398.
  71. Niswender, C. M., Jones, C. K., & Conn, P. J. (2005). New therapeutic frontiers for  metatropic glutamate receptors. Current Topics in Medicinal Chemistry, 5, 847-857.
  72. Oades, R. D., Lasky-Su, Christiansen, H., Faraone, S. V., Sonuga-Barke, E. J. S., & Banaschewski, T., et al. (2008). The influence of serotonin- and other genes on  impulsive behavioral aggression and cognitive impulsivity in children with attention- deficit/hyperactivity disorder (ADHD): Findings from a family-based association test  (FBAT) analysis. Behavioral and Brain Functions, 4:48.
  73. Olsen, R. W., & Betz, H. (2006). GABA and Glycine. In G. J. Siegel, R. W. Albers, S. T. Brady, & D. L. Price (Eds.), Basic Neurochemistry: Molecular, Cellular, and Medical  Aspects (291-301). San Diego, Ca: Elsevier Academic Press.
  74. Oreland, L., Nilsson, K., Damberg, M., & Hallman, J. (2007). Monoamine oxidases – activities, genotypes and the shaping of behavior. Journal of Neural Transmission,  114, 817-822.
  75. Page, L. A., Daly, E., Schmitz, N., Simmons, A., Toal, F., et al. (2006). In vivo 1H-magnetic resonance spectroscopy study of amygdala-hippocampal and parietal regions in  autism. American Journal of  Psychiatry, 163, 2189-2192.
  76. Penn, H. E. (2006). Neurobiological Correlates of Autism: A Review of Recent Research.  Child Neuropsychology, 12, 57–79.
  77. Pessiglione, M., Seymour, B., Flandin, G., Dolan, R. J., & Frith, C. D. (2006). Dopamine- dependent prediction errors underpin reward-seeking behaviour in humans. Nature, 442, 1042-1045.
  78. Philippu, A., & Prast, H. (2001). Importance of histamine in modulatory process, locomotion  and memory. Behavioural Brain Research, 124, 151-159.
  79. Prosser, J., Hughes, C. W., Sheikha, S., Kowatch, R. A., Kramer, G. L., Rosenbarger, N., et al. (1997). Plasma GABA in children and adolescents with mood, behavior, and  comorbid mood and behavior disorders: A preliminary study. Journal of Child and  Adolescent Psychopharmacology, 7(3), 181-199.
  80. Purvis, K. B., McKenzie, L. B., Cross, D. R., Kellermann, G., & Huisman, H. (2011). A randomized targeted amino acid therapy with behaviourally at-risk adopted children. Child: Care, Health, and Development, 37(5), 671-678.
  81. Purvis, K. B., McKenzie, L. B., Kellermann, G., & Cross, D. R. (2010). An attachment based approach to child custody evaluation: A case study. Journal of Child Custody, 7, 45- 60.
  82. Ressler, K. J., & Nemeroff, C. B. (2000). Role of serotonergic and noradrenergic systems in  the pathophysiology of depression and anxiety disorders. Depression and Anxiety,  12(1), 2-19.
  83. Rogeness, G. A. (1991). Psychosocial factors and amine systems. Psychiatry Research, 37(2),  215-217.
  84. Rosenkranz, M. A. (2007). Substance P at the nexus of mind and body in chronic inflammation and affective disorders, Psychological Bulletin, 133(6), 1007-1037.
  85. Ruiz-Capillas, C., & Jiménez-Colmenero, F. (2004). Biogenic Amines in Meat and Meat  Products. Clinical Reviews in Food Science and Nutrition, 44, 489-499.
  86. Ruppel, R. A., Kochanek, P. M., Adelson, P. D., Rose, M. E., Wisniewski, S. R., Bell, M. J., Clark, R. S., Marion, D. W., & Graham, S. H. (2001). Excitatory amino acid  concentrations in ventricular cerebrospinal fluid after severe traumatic brain injury in infants and children: The role of child abuse. The Journal of Pediatrics, 138(1), 18- 25.
  87. Sabelli, H. C., & Javaid, J. I. (1995). Phenylethylamine modulation of affect: Therapeutic and diagnostic implications. Journal of Neuropsychiatry and Clinical Neurosciences, 7, 6- 14.
  88. Sanacora, G., Zarate, C. A., Krystal, J. H., & Manji, H. K. (2008). Targeting the  glutamatergic system to develop novel, improved therapeutics for mood disorders.  Nature Review, 7, 426-437.
  89. Shih, J. C., & Thompson, R. F. (1999). Monoamine oxidase in neuropsychiatry and behavior.  American Journal of Human Genetics, 65, 593-598.
  90. Shinohe, A., Hashimoto, K., Nakamura, K., Tsujii, M., Iwata, Y., et al. (2006). Increased  serum levels of glutamate in adult persons with autism. Progress in Neuro- Psychopharmacology & Biological Psychiatry, 30, 1472-1477.
  91. Simeon, D. (2004). Depersonalisation disorder: A contemporary overview. CNS Drugs,  18(6), 343-354.
  92. Smeets, W. J. A. J., & González, A. (2000). Catecholamine system in the brain of vertebrates:  New perspectives through a comparative approach. Brain Research Reviews, 33, 308- 379.
  93. Solanto, M. V. (1998). Neuropsychopharmacological mechanisms of stimulant drug action in  attention-deficit hyperactivity disorder: A review and integration. Behavioural Brain  Research, 94, 127–152.
  94. Tanaka, S., & Ichikawa, A. (2006). Recent advances in molecular pharmacology of the  histamine systems: Immune regulatory role of histamine produced by leukocytes.  Journal of Pharmacological Sciences, 101(1), 19-23.
  95. Tordera, R. M., Garcia-Garcia, A. L., Elizade, N., Segura, V., Aso, E., Venzala, E., et al.  (2011). Chronic stress and impaired glutamate function elicit a depressive-like  phenotype and common changes in gene expression in the mouse frontal cortex.  European Neuropsychopharmacology, 21(1), 23-32.
  96. Tuinier, S., Verhoeven, W. M. A., & Van Praag, H. M. (1996). Serotonin and disruptive  behavior: A critical evaluation of the clinical data. Human Psychopharmacology, 11, 469-482.
  97. Verkes, R. J., Van der Mast, R. C., Kerkhof, A. J., Fekkes, D., Hengeveld, M. W., Tuyl, J. P.,  et al. (1998). Platelet serotonin, monoamine oxidase activity, and [3H]paroxetine  binding related to impulsive suicide attempts and borderline personality disorder.  Biological Psychiatry, 43, 740-746.
  98. Viggiano, D. (2008). The hyperactive syndrome: Metanalysis of genetic alterations,  pharmacological treatments and brain lesions which increase locomotor activity.  Behavioural Brain Research, 194, 1–14.
  99. Volavka, J. (1999). The neurobiology of violence: An update. Journal of Neuropsychiatry &  Clinical Neurosciences, 11, 307-314.
  100. Volkow, N. D., Wang G. J., Kollins, S. H., Wigal, T. L., Newcorn, J. H., Telang, F., et al.  (2009). Evaluating dopamine reward pathway in ADHD: Clinical implications.  JAMA, 302(10), 1084-1420.
  101. Wise, R. A. (2004). Dopamine, learning and motivation. Nature Reviews Neuroscience, 5, 1- 12.
  102. Yehuda, R., Southwick, S. M., Giller, E. L., Ma, X., & Mason, J. W. (1992). Urinary  catecholamine excretion and severity of PTSD symptoms in Vietnam combat  veterans. Journal of Nervous and Mental Disease, 180(5), 321-325.

Adresa de corespondenta:
aadrianrus@gmail.com | adrian.rus@swcu.edu

 

DESCĂRCAȚI ARTICOLUL

Etichete: ,