STRES, EUSTRES, DISTRES, EUSTRESORI, DISTRESORI. CONSIDERAȚII GENERALE

Se subliniază faptul că de la sensul său originar de realitate în primul rând fiziologică si psihofiziologică, pe parcurs, cuvântul stres şi-a modificat în mod tacit și neexplicit sfera de acoperire. Astfel că centrul său de greutate s-a deplasat spre idea de fenomen prioritar patologic şi de pe efect pe cauză. Faptul nu numai că ignoră distincțiile semantice necesare dintre noțiunile de eustres (stare de eustress), distress (stare de distres), eustressor şi distresor. El generează şi confuzii de nedorit între cauze şi efect dar mai ales între normal şi anormal. Întradevăr, substituirea termenilor de mai sus cu cel (a toate cuprinzător) de stress, cum se procedează  adesea, facilitează confuzia dintre  starea de eustres şi cea de distres ca şi cea dintre acestea şi cea de eustresori, respectiv distresori. Din perspective psihiatriei copilului şi adolescentului  supărătoare ni se pare uşurinţa cu care astfel, orice disconfort devine prea  uşor distresor  şi educaţia hiperprotectoare o soluţie destinată prevenirii distresului.

Termenul de stres are o lungă istorie fiind utilizat în numeroase domenii. I se recunoaşte lui Hans Selye (1907-1982) meritul de a-i fi conferit un anumit conţinut şi de a-l fi impus, începând cu anul 1936, atenţiei lumii medicale. Numai că astăzi cuvântul stres reprezintă o sinteză a prea multor sensuri ceea ce i-ar conferi un caracter polisemic. Din păcate, recunoaşterea acestui fapt nu este totdeauna nici explicită şi nici fermă cea ce lasă posibilitatea adeziunii libere la un sens sau la altul fapt care adesea generează confuzii.

Stresul o realitate în primul rând fiziologică şi psihofiziologică generală şi comună, necesară şi benefică. Aceasta este la origine accepţiunea noţiunii de stres conferită de Selye.

Într-adevăr pentru Selye, stresul este un fenomen în primul rând fiziologic şi se înţelege că şi psiho-fiziologic el fiind definit de către acesta ca ”răspuns nespecific al corpului la orice solicitare făcută asupra sa” (citat de Alexandrescu -2000). În acest fel, el pleacă de la faptul că toate fiinţele vii se află în interacţiune cu mediul lor extern sau intern şi că orice astfel de interacţiune care vizează homeostazia (înţeleasă ca fenomen dinamic), reprezintă un stres. Ca atare, stresul se referă la răspunsul generat de ;orice tentativă de destabilizare a homeostaziei indiferent de natura stimulilor, respectiv la fenomenul de restabilire a unui echilibru perturbat.

Accentul pus de către Selye pe latura fiziologică şi psihofiziologică a noţiunii de stres este atestat şi de reprezentarea sa prin ceea ce el a numit „Sindrom General de Adaptare” un complex nespecific de manifestări dinamice care are o desfăşurare în trei stadii: de alarmă, de rezistenţă şi de epuizare. Se înţelege că primele două stadii sunt cele mai importante fiind nu numai totdeauna prezente ci şi cele mai reprezentative, mai comune şi în acelaşi timp necesare şi benefice.

Aceasta deoarece ele sunt reprezentate de o paletă largă de modalităţi de exerciţiu şi de antrenament nu numai a mijloacelor de apărare ci şi de învăţare în general. Astfel, sunt fixate reflexe condiţionate, sunt deprinse noi tehnici de coping, sunt însuşite modalităţi de comportament, se realizează călirea organismului, altfel spus, un echilibru la un nivel superior. Ele sunt la baza adaptării şi a rezilienţei, condiţii fundamentale ale supravieţuirii, a competitivităţii şi a evoluţiei biologice.

Cel de al treilea stadiu este tot o formă de apărare. El constituie însă excepţia deoarece reprezintă eşecul care se finalizează, fie în cazul că este temporar, cu un echilibru la un nivel inferior (vindecare cu sechele), fie cu o suferinţă cronică, fie cu deces.

Sensul de fenomen psihofiziologic al stresului este recunoscut şi menţinut de toţi cei pentru care, în esenţa sa, stresul reprezintă ceea ce am menţionat mai sus, răspunsul generat de orice tentativă de destabilizare a homeostaziei organismelor vii indiferent de natura cauzei. E drept că în timp ce unii autori vorbesc de stimuli sau de agenţi care pun în pericol, formule superpozabile celei de solicitare folosită de Selye, alţii preferă să pună accentul de caracterul de agresiune al cauzei, se întelege, în sensul cel mai larg al acesteia.

Stresul un termen lunecos (Dinsdale şi col. 2000) cu o mare popularitate, sensuri multiple şi sursă de ambiguităţi (Garmezi şi Rutter 1990), marcat de exagerări şi confuzii (Floru- 1974). Este realitatea zilelor noastre. Faptul face ca deşi ;larg utilizat, aşa cum mulţi autori subliniază (între ei le Moal -1997 şi Alexandrescu -2000), să nu existe o definiţie unanim acceptată. Este consecinţa lungii sale istorii, a complexităţii deosebite a fenomenului desemnat, a lipsei unei accepţiuni unitare şi desigur a banalizării prin prezenţa în limbajul cotidian şi transformarea sa într-un bun de uz comun.

Este cunoscut faptul că odată intrată în limbajul medical, noţiunea de stres a trezit un interes deosebit şi s-a extins repede depăşind graniţele medicinii. Numai că în acest proces graniţele sale s-au şters, şi centrul său de greutate s-a deplasat în mod tacit de pe ideea de fenomen prioritar fiziologic şi psiho-fiziologic pe componenta sa patologică şi de pe efect pe cauză. Astfel a ajuns să se identifice cu cauza şi în primul rând cu cea cu efecte anormale sau negative. Este aspectul statuat explicit de DEX (1998) pentru care stresul este un ;„nume dat oricărui factor (sau ansamblu de factori) de mediu care provoacă organismului uman o reacţie anormală”. Este evident că în definiţia de mai sus accentul se pune pe stresori şi numai pe cei patogeni şi că sunt vizate exclusiv tulburările determinate de aceştia, respectiv consecinţele cu conotaţie negativă. Opţiunea nu este singulară.

Deplasarea interesului spre latura negativă dar particulară a noţiunii de stres a fost în bună măsură firească fiind consecinţa complexităţii şi a îmbrăţişării sale în primul rând de corpul medical interesat mai ales de patologie. Restul a fost făcut de către mass-media mai puţin preocupată de nuanţele impuse de rigoarea ştiinţifică. Mai mult, în limbajul cotidian, noţiunea de stres vizează mai ales latura sa psihică doar subînţeleasă de către Selye.

Eustres şi distres, concepte judicioase care nu s-au impus pe măsura importanţei lor. Toate cele subliniate mai sus s-au petrecut în paralel cu eforturile de aprofundare a cunoştinţelor depuse de numeroşi autori între care Cannon şi Lazarus. Aici este însă de menţionat delimitarea dintre eustres şi distres, delimitare iniţiată de Selye (Citat de Fischer şi Riedesser -2001).

În opinia lui Selye, prima noţiune, echivalentă celei de stare de eustres este destinată să acopere componenta fiziologică respectiv psihofiziologică sau principală a stresului în timp ce cea de a doua, sinonimă cu cea de stare de distres, se referă la latura sa anormală, respectiv secundară sau ne obligatorie. Ele sunt noţiuni judicioase deoarece se dovedesc foarte utile nu numai din punctul de vedere al cercetării ştiinţifice retrospective, respectiv al aprecierii rezultatului final al confruntării dintre un organism viu şi un factor extern sau intern şi al identificării, pe această cale, a stresorilor patogeni (distresorilor) cu rol determinant, vulnerabilizant, declanşant sau de întreţinere. Ea este utilă şi din punctul de vedere al medicinii curative preocupată pe de o parte, să cunoască şi să combată factorii cauzali generatori ai procesului patologic, iar pe de altă parte, să înţeleagă şi să accepte marile diferenţe individuale pe care practica clinică le oferă.

Trebuie însă subliniat şi faptul că delimitarea eustres-distres nu este la fel de funcţională şi în cazul medicinii preventive. Aceasta deoarece ea pretinde identificarea cu anticipaţie a situaţiilor în care putem avea de a face cu un viitor distres ;dar mai ales din ce punct o situaţie existenţială devine patogenă, condiţie indispensabilă intervenţiei în timp util şi a prevenirii unei astfel de evoluţii. Altfel, apare riscul grav al eliminării în cadrul acţiunilor preventive şi a acelor confruntări dintre individ-mediu care sunt indispensabile şi beneficie. Dificultatea eliminării riscului are cel puţin o cauză. Ea constă în faptul că delimitarea factorilor mediului înconjurător în pozitivi şi negativi nu este operantă. Aceasta deoarece cei benefici pot deveni patogeni în cazul că depăşesc anumite limite (Şi ce este bun dacă este prea mult strică –Milea-2006), tot aşa cum mulţi din cei consideraţi îndeobşte negativi, până la un punct şi în anumite circumstanţe au un rol benefic prin antrenarea şi dezvoltarea sistemelor adaptative şi de apărare. De fapt, în afară a aceea ce se cunoaşte a avea un rol patogen determinant, realitatea de zi cu zi este constituită în cea mai mare parte a ei din realităţi care prin natura lor nu constituie în mod automat sau sigur un pericol. În rândul lor, alături de toţi factorii indispensabili dezvoltării normale se înscriu numeroase alte circumstanţe existenţiale care singure nu constituie ameninţări efective. Pentru ca potenţialul patogen al acestora să devină o realitate este însă necesară fie asocierea unor condiţii adjuvante, unele imprevizibile, altele insuficient cunoscute, fie a unor aspecte cantitative. Desigur că dispunem de o serie de criterii din care, limitându-ne la eustresul şi distresul psihic, împreună cu Mc. Garth (citat de Botezat -1992) reţinem situaţiile în care:

• se produce un dezechilibru marcat între solicitare şi capacitatea de răspuns;
• se anticipează (factor subiectiv) imposibilitatea unui răspuns adecvat;
• urmările eşecului au importanţă pentru subiect;
• solicitările sunt ambigui sau contradictorii;
• or posibilităţile de răspuns sunt artificial restrânse.

Se adaugă: rezistenţa crescută, toleranţa sau dimpotrivă vulnerabilitatea şi e de subliniat şi subsolicitarea. Aceasta din urmă este demnă de subliniat deoarece oferă un tip aparte de factor negativ care afectează procesul de identificare, de exprimare şi de stimulare a unor funcţii şi activează fenomenul apoptotic. Mai mult, ea subliniază atât faptul că eustresul este o condiţie indispensabilă normalităţii cât şi că din prudenţă exagerată, educaţia hiperprotectoare fie că este indulgentă fie că este autoritară (Milea -2006) substituie copilul în interacţiunea sa constructivă cu mediul înconjurător, cea ce reprezintă un distres semnificativ.

Toate aceste criterii au însă ;un caracter aproximativ deoarece fie vizează aspecte cantitative vag delimitate, fie implică un grad mare de subiectivitate fie pretind individualizări ceea ce nu exclude riscul unor exagerări urmare a unei prudenţe excesive. De sigur că toate aceste dificultăţi nu scad valoarea delimitării noţiunilor de eutres şi de distres şi în cadrul medicinii preventive. Dimpotrivă, în practică, ele menţin trează necesitata efortului de a le trata cu deosebită atenţie ;şi cu prudenţa necesare evitării abuzurilor.

Stres, eustres, distres, eustresor, distrsor. Este de la sine înţeles că este benefică delimitarea explicită a diferitelor sensuri ale noţiunii de stres deoarece ea exclude posibilitatea unor confuzii nedorite. Dintre impreciziile legate de caracterul a toate acoperitor al cuvântului stres poate că cea mai supărătoare este cea în care sensul originar al termenului de fenomen în primul rând fiziologic şi psihofiziologic şi dimensiunea sa principală, sunt minimalizate adesea chiar ignorate reţinându-se mai ales componenta sa anormală. Drisdale şi col.(2000) remarcă faptul că, în acest caz, efectul se confundă cu cauza, respectiv, subiectul se suprapune peste predicat. Este unul din motivele pentru care respectivii autorii sunt de părere că probabil este înţelept să se evite pentru totdeauna a se mai utiliza cuvântul stres şi să se opteze pentru termeni diferiţi corespunzători fiecăruia din sensurile sale de bază. Este ceea ce sugerează şi Riga şi Riga (2008). În acest context, ni se pare îndreptăţit să subscriem la opinia celor care vorbesc de:

• Eustres, sau stare de eustres. Este o realitate deosebit de importantă prin dimensiune şi valoare deoarece acoperă întregul proces al creşterii şi dezvoltării normale şi al confruntării obişnuite a individului cu realitatea, al fenomenelor de rezilienţă şi adaptare. Este echivalentă componentei fiziologice, şi psihofiziologice din descrierea lui Selye. Minimalizarea ei ignoră faptul că fiinţa umană este datoare nu doar să se adapteze ci mai ales să stăpânească realitatea care-l înconjoară. Mai mult, normalitatea este terenul pe care se desfăşoară toate mijloacele de intervenţie ale profilaxii primare demers specific medicinii moderne.
• Distres sau stare de distres. Este expresia eşecului, a confruntării nereuşite dintre factorii patogeni şi individ, cu alte cuvinte substratul patologiei exogene.

Eustresor sau factor care generează starea de eustres.

Distresor sau factor care este la baza stării de distres.

Suntem de părere că o astfel de clarificare semantică are numeroase beneficii. Printre ele cea mai importantă are în vedere reducerea uşurinţei cu care distresul poate lua locul eustresului şi distresorii pe cea a eustresorilor. Altfel, din perspectiva psihiatriei copilului şi adolescentului, vorbind doar de stres pe post de noţiune generală, există permanent riscul să se considere că aproape tot ceea ce ne înconjoară şi ne solicită este stresant, că orice efort mai mare o condiţie indezirabilă, orice disconfort o stare patologică şi educaţia hipoprotectoare o soluţie destinată prevenirii distresului.

1. Stresul psihic a fost subînţeles de către Selye şi în cele ce urmează, mai ales la el vom face referire.
2. Stare de tensiune acută a organismului obligat să-şi mobilizeze mijloacele de apărare pentru a face faţă unei situaţii ameninţătoare. (Deley -1965)

• • Starea în care se află un organism ameninţat de dezechilibru sub acţiunea unor agenţi care pun în pericol mecanismele sale homeostazice. (Sillany -1996)
  • Ansamblu de reacţii consecutive unei agresiuni. (R. Lafon -1973)
  • Stres psihic înseamnă în primul rând semnificaţie stresantă a stimulilor –ameninţare, frustrare, conflict, care solicită persoana până aproape sau chiar dincolo de limitele posibilităţilor sale adaptative. (Floru-1974)
  • Răspuns nespecific al corpului la orice solicitare făcută asupra sa” (Popescu Neveanu-1978)
  • Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzător tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic- Rusu 1991 (citat de Alexandrescu-2000)
  • Sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului. Wikipedia
  • Orice cerinţă percepută ce nu poate fi controlată într-o perioadă rezonabilă de timp Werkman 1980
  • Prin stres psihic se înţelege orice stare emoţională trecătoare sau persistentă, simplă sau complex structurată, care împietează asupra capacităţii de funcţionare sau de răspuns comportamental adaptativ (adecvat) imediat sau la distanţă al persoanei ca urmare a depăşirii trecătoare sau durabile a posibilităţilor adaptativ-integrative individuale. Alexandrescu (2000)
  • Stresul „Este atunci când te simţi copleşit sau ameninţat de mult mai multe cerinţe decât poţi face faţă” (Katz -1986 –citat de Dobrescu şi Petrovai -2004)

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandrescu L (2000) Stresul psihic. In: Prelipceanu and col. Tratat de sănătate mintală vol. 1 Ed Enciclopedică
2. Botezat Antonescu I (1992) In C. Gorgos: Dicţionar Enciclopedic de Psihiatrie Vol. 4- 436-437
3. DEX – Online  1998
4. Dobrescu I Petrovai D. Stresul în copilărie şi adolescenţă. In. Mircea T: Tratat de psihopatologie şi sănătate mentală a copilului şi  adolescentului Vol 1 Ed. Augusta
5. Drisdale and col. (2000) Stress and Psychiatry. In: Kaplan & Sadock`s Comprehensive Textbook of Psychiatry 7th edition
6. Floru R (1974) Stresul psihic. Ed. Enciclopedică Română
7. Garmezy N. Rutter M (1990) Acute reaction to stress. In:Child and Adolescent Pychiatry Rutter and Hersov Ed. Blackwell Scientific Publication
8. Lafon R (1973), Stress  In : R Lafon Vocabulaire de Psychopédagogie et de Psychiatrie de L`enfant. PUF
9. Le Moal M.(1977) Stress In vol: Pelicier Y: Les Obiects de la Psychiatrie L`Esprit du Temps
10. Popescu Neveanu P (1978) Dicţionar de Psihologie. Ed. Albatros
11. Riga S, Riga D (2008) Stresologie, adaptologie şi sănătate mintală. Cartea Universitară
12. Sillamy N. (1995) Dictionnaire de la Psychologie. Larousse