IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


TĂCEREA CARE SPUNE MAI MULT DECÂT VORBELE: UN CAZ DE MOTIV ELECTIV

Autor: Ana Muntean
Distribuie pe:

Mutismul elective este o tulburare psihică asociată cu anxietatea socială. O persoană care are limbaj, este capabilă de a vorbi, nu poate să vorbească în anumite situatii sau cu anumite persoane.  Mutismul electiv este un diagnostic destul de rar întâlnit în rândurile copiilor cu tulburări de comunicare. Prezentăm un astfel de caz care exemplifică principiul sistemic conform căruia tulburările manifestate de un copil reprezintă ‘simptomul’ disfuncţionalităţilor familiei. O abordare din perspectiva teoriei ataşamentului şi a unor principii sistemice vor aduce lămuririle necesare pentru a înţelege încrengăturile cauzale care au generat tulburarea de comunicare la copil. În acelaşi timp, perspectiva comprehensivă sugerează şi speranţele şi posibilităţile de intervenţie.

Introducere: de ce vorbesc copiii?

Mutismul electiv reprezintă o contradicţie în sine: copilul deţine instrumentele comunicării (nu este mut), dar acestea sunt funcţionale doar în raport cu anumite persoane și în anumite situații sociale. Comunicarea verbală reprezintă un rod al gândirii simbolice şi în acelaşi timp este o punere în acţiune a capacităţii de simbolizare a persoanei. În acest sens, tăcerea ne spune la fel de mult, deşi poate mai puţin clar, ca şi cuvintele. Analiza mutismului electiv ne trimite la principiile care stau la baza dezvoltării sănătoase a intrumentelor de comunicare la copil, în principal a limbajului. «Elementul central în această imagine este relaţia strânsă dintre copil şi adulţii semnificativi din jurul său. Copilul participă îndeaproape la ceea ce părinţii săi fac sau spun, bucurându-se de atenţia şi răsplăţile lor. (Kiernan, Reid, Goldbart, 1987, p.16). Dorinţa de a fi cu ei, de a-i mulţumi şi de a fi ca şi ei sunt motivele care-l fac să aibă apetit pentru comunicare. Prima şi cea mai importantă cale de învăţare la copil, este imitarea. Atent la ceea ce fac şi spun părinţii, copilul va încerca să le imite comportamentele, inclusiv vorbirea. Observându-şi şi imitându-şi părinţii, copilul învaţă funcţiile subtile ale limbajului şi comunicării : cum poţi atrage atenţia celorlalţi, cum poţi cere anumite lucruri sau acţiuni, cum să-l determini pe adult să vină la tine şi să-ţi răspundă nevoilor, cum să-ţi arăţi nemulţumirea şi cum respingi, cum răspunzi la o întrebare a adultului, cum să te faci acceptat, etc. Limbajul verbal şi non-verbal deprinse de copil sunt doar instrumente pentru satisfacerea acestor funcţii impuse de supravieţuire şi dezvoltare. Limbajul şi funcţiile lui sunt achiziţionate concomitent de către copil. (Clark, Clark, 1977). La vârste foarte mici chiar, copiii devin surprinzător de abili cu cei din jur, sub aspectul comunicării, ştiind la ce se poate aştepta din partea fiecăruia, în funcţie de comportamentul şi atenţia adultului în interacţiunile lor. Imitaţia este una din primele forme de învăţare, obligatorie pentru deprinderea limbajului ( Chomsky, Piaget, 1988). Prin imitaţie copilul îşi dezvoltă abilităţile complexe de comunicare prin limbaj verbal precum şi non-verbal. Achiziţiile copilului sunt însă mai ales cele răsplătite de părinte prin comportamente de laudă sau pur şi simplu printr-un zâmbet satisfăcut sau o îmbrăţişare. Aceasta era una din cele două căi de structurare a limbajului copilului, descrise de Vagotski (1985) în lucrarea sa : Gândire şi limbaj. Achiziţia limbajului de către copil, sub aspect semantic, sintactic şi pragmatic (Bloom, Lahey, 1978), se face doar în interacţiunea cu adultul, a cărui prezenţă reprezintă pentru copil o puternică motivaţie de a-şi ameliora modalităţile de a se face înţeles, a schimba mesaje, a comunica. Momentele de atenţie împărtăşită ale copilului cu adultul semnificativ în viaţa sa, în activităţile de rutină zilnică, aşa cum le descrie J. Bruner (1993), reprezintă cheia de boltă a structurii limbajului copilului. În astfel de momente, comuniunea complexă dintre cei doi, în care sensul cognitiv şi afectiv al lucrurilor, a situaţiilor şi cuvintelor, pe care persoana semnificativă adultă (de regulă, mama) le transmite, facilitează integrarea lor de către copil la un nivel primar, subconştient. Acest nivel face imposibil controlul conştient al copilului asupra lor, iar dacă sensurile se dovedesc periculoase, prelucrarea lor va putea face doar obiectul unei psihoterapii, ulterior, când piedicile apărute în procesul conectării copilului cu ceilalţi, în mediile sociale impuse de vârsta la care se află, vor face imposibilă sau disfuncţională integrarea lui socială. Modul în care va avea loc comunicarea copilului, performanţele lui şi subiectele abordate de el vor depinde în totalitate de primirea pe care ceilalţi, adulţii din jur, o vor face mesajelor sale. Cu alte cuvinte, dimensiunea pragmatică a comunicării reclamă şi depinde de măsura în care « mediul [în care creşte copilul] este orientat spre comunicare » (Kiernan & al., 1987). Această calitate a mediului va determina dezvoltarea deprinderilor de comunicare la copil, precum şi eficienţa utilizării lor. Observaţii empirice demonstrează că atunci când copilul creşte pe lângă persoane în vârstă, care vorbesc mai puţin sau în general, atunci când creşte în medii unde schimburile verbale sunt reduse, deprinderile de comunicare ale copilului vor fi întârziate.

În rândurile de mai sus apare descris procesul de achiziţie şi dezvoltare a limbajului, din punct de vedere cognitiv. Substratul emoţional al achiziţiei şi utilizării limbajului însă, nu este suficient reliefat, nu atrage suficient atenţia, tot aşa cum mutismul electiv ar putea trece neobservat de către cei cu care copilul comunică.

Întrega dezvoltare a copilului, inclusiv dezvoltarea sa cognitivă, stau sub semnul emoţionalităţii sale. Emoţiile, cu expresiile lor consacrate, unele înnăscute, sunt primele forme de comunicare şi sunt în acelaşi timp, cele care rămân de-a lungul întregii vieţi ca o umbră mai mult sau mai puţin congruentă a mesajului lingvistic. Când congruenţa e deplină, mesajul e unitar, uşor de descifrat şi sănătos. Când însă congruenţa e defectoasă, mesajele verbale şi non verbale devin contradictorii şi se nasc aşa zisele mesaje duble, înnebunitoare (Jaccard, 1994).

În primii doi ani de viaţă a copilului, sistemul emoţional domină viaţa sa psihică. Este perioada în care se construieşte ataşamentul copilului faţă de figura de ataşament principală, dar şi faţă de ceilalţi din jur. Tiparul acestei prime relaţii cu figura de ataşament va impregna relaţiile cu ceilalţi, de-a lungul întregii vieţi a persoanei, în absenţa unor experienţe sau intervenţii speciale. Cel care a afirmat pentru prima dată aceasta, este John Bowlby, părintele teoriei ataşamentului. Bowlby (1988) susţine că relaţiile de ataşament, prin modelul internalizat de funcţionare a lumii pe care îl structurează, devin prototip pentru relaţiile de mai târziu, în viaţă. Căci acest model are o mare stabilitate de-a lungul vieţii. Sensul şi modul comunicării cu cei din jur sunt definite de tipul ataşamentului copilului. Peter Fonagy (1999) defineşte sistemul de ataşament ca pe un sistem deschis, având rolul de a regla homeostazia bio-socială a copilului : « Un sistem diadic de reglare, care se dezvoltă din semnalele pe care copilul le dă în fiecare moment cu privire la schimbările stării sale şi care sunt înţelese şi cărora li se răspunde de către cel care îngrijeşte copilul astfel încât aceste stări sunt reglate ». Ataşamentul copilului, ghidând strategiile şi comportamentul lui în situaţii în care are nevoie de ajutorul celor care-l îngrijesc, este şi o oglindă a persoanelor din jurul copilului, a disponibilităţii şi adecvării lor, în raport cu nevoile copilului. La sfârşitul primului an de viaţă, copilul are un comportament cu scop, bazat pe aşteptările ce le are, care s-au structurat şi sunt reprezentate în mintea sa, faţă de figura de ataşament. Ţinând seama de strategiile de ataşament dezvoltate de copil, în raport cu cei care-l îngrijesc, în primul rând cu figura principală de ataşament, de modul în care copilul a învăţat că se poate baza pe ea pentru a îndepărta răul de care el suferă, de care se teme, relaţiile de ataşament pot fi securizante sau insecurizante pentru copil. Când experienţele timpurii ale copilului sunt pozitive, el învaţă că indiferent cât de intolerabile ar fi trăirile sale, el se poate încrede în figura de ataşament, care va fi prezentă şi-l va calma. Astfel lui nu-i va mai fi teamă de propriile trăiri şi treptat va învăţa să şi le controleze singur. Autocontrolul progresiv al propriilor emoţii ale copilului cu ataşament securizant îi va permite acestuia « să-şi ia în stăpânire experienţele şi să se înţeleagă pe sine şi pe ceilalţi ca pe nişte fiinţe dotate cu intenţii, având comportamente determinate de stările mentale, gânduri, trăiri, credinţe şi dorinţe » (Fonagy, 1999). Cercetările arată că un copil cu ataşament securizant este mai rezilient, cu încredere în sine, orientat social, empatic cu cei care suferă, şi este capabil să construiască relaţii profunde (Stroufe&All, 2005). Când însă copilul dezvoltă un ataşament insecurizant, dezvoltarea acestor atribute existenţiale este pusă sub semnul întrebării. Ataşamentul securizant ca şi cele două forme de ataşament insecurizant descrise în literatura de specialitate (Killen, 2003) sunt strategii comportamentale în raport cu figura de ataşament, la care copilul recurge atunci când se află într-o situaţie de stres. Când însă figura de ataşament este impredictibilă sau abuzivă cu copilul sau absentă din dialog, copilul va fi incapabil să-şi structureze o strategie, iar ataşamentul său va fi clasificat ca dezorientat/dezorganizat sau inclasificabil. Numeroşi autori, printre care şi echipa lui Zeanah (Zeanah, Berlin, Boris, 2011), care a întreprins cercetări în cadrul unui orfelinat din România, menţionează categoria copiilor a căror ataşament nu poate fi clasificat, neprezentând nici unele din calităţile strategiilor comportamentale menţionate mai sus. Comportamentul acestor copii în situaţie de stress, când persoana de îngrijire este disponibilă pentru a-i securiza, este descris astfel : « O angajare minimă cu persoana care-l îngrijeşte sau cu o persoană necunoscută, nu sunt semne sau sunt foarte slabe semne că ar dori proximitatea, evitarea sau comportamente de rezistenţă faţă de persoana de îngrijire, răspunsuri emoţionale minime faţă de plecarea sau revenirea persoanei. » Carlson (1998) susţine că ataşamentul dezorganizat are un rol important şi pe termen lung în dezvoltarea de către copil a simptomelor disociative în copilărie şi adolescenţă. Există o corelaţie semnificativă între ataşamentul distorsionat al copilului şi întârzierile de limbaj, precum şi cu dezvoltarea unor comportamente stereotipe (Smyke, Dumitrescu, Zeanah, 2002). Comportamentul de ataşament, ca şi întreaga noastră viaţă psihică, îşi are fundamentul în neurobiologia creierului nostru.

În concluzie: de ce vorbeşte copilul? Pentru că are poftă să comunice! Doreşte atenţia celor din jur, satisfacţia şi laudele sau răsplata lor, doreşte să fie ca ei. În acest scop îi imită, învăţând astfel să comunice.

 

Studiul de faţă: întrebări şi metode de căutare a răspunsurilor

Aşa cum am anunţat prin titlu, vom prezenta un studiu de caz de mutism electiv, la un copil cu vârsta de 7 ani. Este vorba de un băiat, copil unic al familiei C. Ambii părinţi provin din familii cu mulţi copii, din zona rurală. Mama are amintiri plăcute din copilărie deşi a fost crescută de fapt de către bunica pe care a iubit-o foarte mult, care şi acum locuieşte cu familia. Tata a crescut cu părinţii biologici, nefiind copilul favorit al mamei şi, după spusele soţiei, fiind mereu sacrificat în interesul fratelui mai mare.

Familia C. se prezintă pentru o consultaţie privind refuzul copilului, D., de a vorbi cu alte persoane decât mama, bunica de acasă şi tata. Îngrijorarea lor e sporită de faptul că intenţionează să înscrie copilul la şcoală în toamnă, când copilul se apropie de 7 ani. În momentul întâlnirii, nici unul din părinţi nu lucrează, iar costurile vieţii de zi cu zi sunt acoperite din banii trimişi de părinţii biologici ai mamei, din Italia, precum şi din producţia pe care o au în gospodăria proprie, la sat unde locuiesc.

Întrebările care apar îndată sunt: are copilul un limbaj structurat? (punând la îndoială afirmaţiile părinţilor) şi dacă da, de ce nu vorbeşte cu nimeni înafara familiei? Aceste întrebări nu-şi pot afla un răspuns decât în contextul relaţiilor dintre ei ca membri ai familiei, precum şi al relaţiilor familiei C. cu cei dinafara familiei, cu mediul de viaţă al familiei.

Am utilizat ca metode de lucru şi evaluare cu copilul proba cuburilor Kohs, precum şi proba de coordonare ochi-mână Bender-Santucci. Pentru evaluarea limbajului impresiv am utilizat imagini solicitând copilului identificarea celor pe care le numeam. Am cerut mamei care afirma faptul că copilul ‚acasă” vorbeşte să înregistreze un dialog al lor, în momentul în care mama îi spune o poveste copilului. Am evaluat şi abilităţile de clasificare, seriere, conservare a cantităţii indiscrete, din probele genetice. Scopul aplicării acestor metode a fost de a aprecia dezvoltarea cognitivă a copilului precum şi performanţele lingvistice. În cele trei întâlniri cu copilul şi ascultând înregistrarea făcută de mama, am exclus retardul mental iar diagnosticul de mutism electiv a fost definitiv stabilit.

Am urmărit relaţionarea dintre cei trei. Într-o întâlnire conformă principiilor sistemice, cu toţi trei membrii familiei, am realizat preferinţa copilului de a interacţiona cu tatăl precum şi comportamentul capricios imatur al mamei. Tatăl răspunde copilului cu răbdare şi o oarecare gingăşie în vreme ce mama îl ameninţă că „dacă nu vorbeşte…..”. Tatăl manifestă aceeaşi răbdare faţă de criticile soţiei şi ieşirile ei emoţionale. Ambii părinţi promit copilului o vizită la magazinul de jucării şi achiziţia unei jucării dorite de copil. Copilul are un comportament distructiv faţă de jucării, se plictiseşte repede de o jucărie şi solicită mereu o alta. Este evident că atât tatăl cu comportamentul său remarcabil de calm, cât şi mama, cu geloziile şi nemulţumirile sale, sunt manipulaţi de către copil.

Relaţiile cu ceilalţi, cu familia extinsă sunt extrem de conflictuale. Deşi sunt vecini cu părinţii tatălui, mama a interzis acestora să le mai calce în casă. Faptul că tatăl vorbeşte cu părinţii săi şi le dă câte o mână de ajutor este considerat de către mama ca fiind intolerabil. Unul din fraţii mamei este in permanenţă cu familia C., iar tatăl tolerează foarte bine situaţia, el având o relaţie de prietenie cu fratele mamei şi cu familia ei.

Aplicarea probei Attachment Style Interview (ASI) (Bifulco, Thomas, 2012) cu mama, a adus informaţii care au lămurit mult din ceea ce reprezintă reţeaua socială de sprijin a doamnei C, de fapt, a familiei C. Pe de altă parte, ASI a permis identificarea cauzelor mutismului electiv al copilului în calitatea relaţiilor copilului cu părinţii.

Redăm în continuarea evaluarea cu ASI1:

 

Sumarul interviului

D-na C, este mama lui D, băiat în vârstă de 7 ani, prezentând un mutism electiv. Mama are 35 de ani, soţul având 42 de ani. Familia nucleară trăieşte într-un sat, în casa fratelui mamei, deşi în alt sat, au casă proprie. Ambii părinţi şomeri, au abandonat serviciul, şi nici ajutor de la stat nu mai au. Nu au dificultăţi băneşti pentru că-i ajută părinţii doamnei C., dar ea are « banii ei puşi deoparte », de care el nu ştie. Casa lor este lângă aceea a socrilor (părinţii soţului) cu care nu-şi vorbesc. Părinţii doamnei sunt plecaţi în Italia, de 7 ani, mama, iar tata de 5 ani. Se întâlnesc odată pe an. Vorbesc la telefon şi de 10 ori pe zi. Se simte mai apropiată de tata „că el a fost pe mintea noastră”, în copilărie. Când se întâlnesc nu se simt înstrăinaţi : „vorbim, râdem, ne certăm”. D-na C. nu consideră că o afectează distanţa fizică dintre ei. Susţine că nu-i e dor de ei şi explică asta prin faptul că comunică mult telefonic precum şi prin faptul că încă din copilărie s-a obişnuit să fie despărţită de ei. Când se întâlnesc, cu tata nu se ceartă, dar discuţia e mai generală. Nici de el nu-i e dor. Uneori mama o enervează, la fel acum ca şi înainte, pentru că era şi este cicălitoare. Chiar şi la telefon se ceartă frecvent, dar se iartă reciproc imediat apoi. Recent s-au certat la telefon pentru că d-na C. a lucrat la casă şi a primit mai mult ajutor de la fratele ei decât de la soţ. Deja de 8 ani dna C. şi mama ei se ceartă încontinuu din cauza soţului dnei C. : Da”, nu-i dau voie să se amestece în viaţa mea. Cu tata nu se ceartă, îl protejează, căci el e bolnav. Dna C. are încă doi fraţi, ea fiind copilul cel mai mare. Un frate locuieşte cu ei, nefiind căsătorit, are 33 de ani, el fiind proprietarul casei în care locuiesc cu toţii. Se ajută tot timpul. Un altul stă la oraş, are 26 de ani, dar se vizitează săptămânal. Comunică zilnic la telefon. Preferatul este cel cu care locuieşte. Dar dacă ar fi plecat nu i-ar lipsi. A crescut împreună cu el, la bunica. Celălalt a crescut cu părinţii, fiind bolnav şi rămânând în spital până la vârsta de peste un an. Se ceartă cu fraţii din cauză că soţul, G., nu merge la servici. Serviciul lui G. e un permanent măr al discordiei între cei din familia ei, deşi mai puţin în prezenţa lui G. Soţul nu reacţionează şi ei doi nu se ceartă căci G. nu răspunde când e atacat. Pur şi simplu pleacă. Toată familia ei se ceartă pentru că G. nu lucrează. Cu G. e o problemă şi o tensiune continuă. Când ea-i spune ceva, el se uită la TV, nu-i pasă, nu-i dă atenţie. Nu-şi exprimă opinia, dar îi dă sfaturi în anumite situaţii de familie, şi în general, el face cum zice ea. Ea îi spune, discută cu el. El e calm, nepăsător. Ea ar vrea ca el să meargă la servici luând autobuzul, ca toată lumea. El vrea să meargă cu maşina, iar ea nu i-o dă. G. i-a dat lui frate-su bani împrumut pe câteva luni şi fratele nu-i mai înapoiază banii. Asta e altă problemă a doamnei C. Nu şi a soţului care e încrezător că va primi banii înapoi. Nu au niciodată un timp doar ei doi. O enervează indiferenţa lui. Lui G. nu-i place că ea ţine minte şi discută toate detaliile. Ea îl ceartă zilnic, el foarte rar. Nu devin violenţi fizic unul cu celălalt. „ Mă enervez până la un punct şi nu ştiu cum sunt dar apoi îmi trece…”. Nu au fost separaţi. Crede că s-ar putea descurca fără el, dar copilul îl iubeşte foarte tare. Băiatul preferă compania tatălui. La întrebarea cum s-ar descurca dacă soţul nu ar mai fi cu ea, ea spune „mie mi-e indiferent”. Nu crede că i-ar fi greu fără el că tot în spate l-am dus, ca pe un parazit, de când îl cunosc!. El face tot ce zice ea, dar nu are iniţiativă, nu rezolvă singur probleme. Ea-i face listă cu ce are el de făcut.

D-na C., a crescut la bunica de la vârsta de 2 săptămâni până la vârsta şcolară, când a revenit la părinţi. Motivul era că părinţii lucrând ambii în agricultură şi construind şi casa familială în acel timp, nu se puteau ocupa de copii. Bunica (din partea tatălui) care a crescut-o locuieşte cu ei acum şi se ocupă de D. Bunica era blândă şi tolerantă cu ea şi cu copiii. Nu prea impunea reguli. Copiii dormeau toţi cu ea, le spunea poveşti, le făcea diafilme, în fiecare seară. Bunicul era cel mai adesea plecat.

Cele mai importante şi dragi persoane în viaţa doamnei C. sunt bunica şi tata. Bunica e cea mai apropiată. Cu bunica vorbeşte orice problemă, nu cu G. (“lui ori îi spun ori nu, e indiferent !”). Mamei nu-i spune că nu are încredere. (“ ea mă spune mai departe..”). Bunica o ajută zilnic, în toate sarcinile, inclusiv cu copilul. Bunica are 82 de ani. D-na C. nu-i povesteşte chiar tot bunicii. Se teme că ar ingrijora-o prea tare. Îi povesteşte în mare, nu toate amănuntele. Îi spune cam de toate dar nu legat de problemele cu soţul, cu starea ei de sănătate, sau frământările ei. Motivul e: „Ea e bătrână, nu vreau să o îngrijorez ; dacă-i spun ceva atunci tot acolo se gândeşte”. Încearcă să o liniştească atunci când o vede prea preocupată de câte ceva. A discutat recent cu bunica despre G., plângându-se că nu vrea să lucreze. Bunica a sfătuit-o să-l trimită ea la lucru, dar lui G., bunica nu-i spune nimic. D-na C. se mai ceartă cu bunica. Ultima ceartă, acum câteva zile, s-a datorat „nepăsării” bunicii, care deşi a simţit că s-a topit un cablu, nu a făcut nimic. D-na C. se ceartă cu bunica cam odată pe lună, întotdeauna din cauza neglijenţei bunicii. Cu toate acestea, d-na C. crede că se poate baza pe bunica. Însă d-na C. controlează tot, prin telefon, atunci când nu e de faţă. Cu referire la posibilitatea absenţei bunicii din viaţa familiei, d-na C. Spune: “m-aş descurca şi fără ea, dar mi-ar fi un pic greu!” Dacă ar fi la distanţă, i-ar lipsi. Bunica e obişnuită să facă ce vrea şi munca fizică “nu-i place să facă”. Îi place însă să se joace cu copilul.

Tata are 62 de ani, comunică telefonic zilnic, are încredere în el, dar tata e bolnav şi se tratează în Italia. Tata are o boală cronică serioasă şi de aceea toată familia, inclusiv d-na C., îl protejează.

D-na C. afirmă că are o prietenă în care are

oarecare încredere, dar căreia nu prea-i povesteşte evenimente din viaţa sa. Afirmă că evenimentele de viaţă sunt nesemnificative. Probleme serioase întâmpină doar cu familia soţului, deşi aceste frecuşuri nu o afectează zilnic.

Comunică uşor cu G. Îi spune tot „ce-mi trece prin minte”, cu amănunte, fac planuri. Doar banii sunt o limită în colaborarea lor. Simte că nu se poate baza pe el, pentru că prăpădeşte toţi banii. Atunci când au nevoie de bani, soţul spune :”cere bani de la mama ta”.

Când au locuit singuri, într-o altă localitate, unde îşi au casa lor, nu aveau aceste probleme; atunci el mergea la servici şi se descurcau bine, împreună. Pe atunci soacra, mama lui G. venea la ei zilnic, pentru a avea grijă de copilul ce avea în jur de trei ani. D-na C. menţionează însă că soacra nu voia să vină din proprie iniţiativă şi „cred că venea doar că-i spunea G. » şi se simţea obligată. În acea perioadă, se certau amândouă astfel încât « mă auzea toată strada ». Vecina-i spunea doamnei C. că soacra nu-i dădea nici de mâncare lui D.

Prietena ei locuieşte în localitatea unde au şi ei casă. D-na C. o vizitează din când în când. Atunci când se întâlnesc, d-na C. îi povesteşte cu amănunte viaţa ei, căci au probleme asemănătoare. Discuţiile lor au însă limite. Acestea sunt în legătură cu banii, cu familia, cu relaţia intimă cu G., despre care d-na C. nu-i vorbeşte. Prietena nu-i dă sfaturi şi nici nu-i îngrijorată pentru ea. Ultima problemă discutată cu prietena a fost legată de dantura ei în lucru, căci şi d-na C. este interesată să-şi facă dinţii. Un motiv că nu povestesc şi despre alte lucruri este că nu-s singure niciodată ci împreună cu copiii. Dar povestesc împreună, râd, le face plăcere să se întâlnească. D-na C. are însă un reproş faţă de prietena pe care o consideră că-i “cam mincinoasă”. De altfel, i-a şi spus prietenei că „e cam mincinoasă”. Ele două nu se ceartă însă şi asta pentru c ă “o văd cum e şi eu las după ea”. Dar crede că se poate baza pe ea, că poate să-i povestească. D-na C. apreciază şi faptul că uneori ies împreună, în familie. Dacă ar fi însă să nu o mai poată vedea, s-ar descurca uşor fără ea, nu i-ar lipsi. Se simte bine cu prietena dar nu pune mare bază pe ea.

Alte persoane importante în viaţa doamnei C., nu mai sunt.

Cel mai greu lucru i se pare acela de a avea încredere în oameni, „că am întâlnit tot oameni răi”. Când cunoaşte pe cineva, are presimţiri rele şi acestea i se confirmă ulterior. Se întreabă de ce se întâmplă lucrurile rele pe care le presimte şi răspunsul ce şi-l dă este că ceilalţi o invidiază, sunt invidioşi de cum le merge, că se descurcă bine…În general, are încredere în persoanele din familie ( aici nu este inclusă şi familia soţului). Neîncrederea ei este mai ales faţă de cei dinafara familiei. Când vin prieteni de-ai lui G., ea îi serveşte; când însă merge ea la ei, ei iau oala de pe masă, ascund tava de prăjituri. În [numele satului unde au casă] sunt oameni foarte răi! . Bunica spune la fel: “Oamenii sunt de felul lor aşa, se gândesc doar la ei, să le meargă lor bine.” Deşi ea e conştientă de această situaţie, asta nu-i schimbă comportamentul ospitalier, deşi “ doar din gură spun că dacă mai vin aşa voi face şi eu!”. I se pare greu să aibă relaţii apropiate cu ceilalţi căci „mă ţin de proastă”. Cu femeile, e mai dificil. „Caci sunt atâta de rele şi de..” Explicaţia pe care o găseşte acestei situaţii este că poate având doar fraţi, ştie mai bine să vorbească şi să se poarte cu băieţii. Când are ocazia de a face cunoştinţe noi este vorbăreaţă. Când i se solicită, dă ajutor, dar ea nu cere ajutor pentru că „prefer să fac singură tot..”. Dacă ar avea o problemă s-ar adresa fratelui mai mare, celuilalt frate şi eventual, la sfârşit, prietenei. Sunt însă unele persoane pe care le-ar evita cu orice preţ în astfel de situaţii : “familia soţului, fraţii lui şi mă-sa. Căci nu m-ar ajuta şi m-ar spune la toţi. Poate datorită neînţelegilor de la început, n-am fost de acord cu regulile impuse de mama lui…”. În copilărie şi tinereţe nu-şi aminteşte să fi trăit experienţa de a se simţi trădată. Când cineva vrea să-i povestească ceva, se bucură că persoană are încredere în ea. Când însă ea povesteşte cuiva ceva se întâmplă să regrete ulterior, căci mai târziu “ştie toată strada”. S-a simţit rănită, respinsă, de persoane care ar fi trebuit să-i fie apropiate. Astfel de experienţe au făcut-o să se retragă. Crede că poate face faţă singură oricăror probleme, dar nu e foarte sigură…totuşi recunoaşte că are nevoie de ajutorul celorlalţi, „fără ajutor, nu cred”. Îi place să aibă independenţa ei (banii ei). “Cred că sunt mai degrabă singuratică, îmi place să am de toate, ce-i al meu să fie al meu.” Cere sfaturi la nevoie, dar nu e sigur că le urmează, „pănă la urmă tot cum cred eu fac”. “Părerile celorlalţi îmi place să le ştiu, fie că mă supără sau bucură, dar fac ce vreau. Mi-e indiferent, ca lui G., dacă mă supără părerile celorlalţi. Majoritatea deciziilor le iau singură, după capul meu.” Nu ţine seama de părerea lui G. sau a altora. “Îmi place când simt că am dreptate şi controlez lucrurile şi am dreptate. Simt nevoia să ieşim undeva, mai mulţi…nu numai noi doi. Cu toate că sunt singuratică, îmi place să fie persoane în jur.” Dar se simte bine şi dacă e o perioadă doar cu copilul şi G. I-ar plăcea să se vadă mai des cu prietena, prietenii. Dar au fost perioade cu familia lui când ea considera că se vedeau prea des, mai ales cu cumnata. “Cred că din cauză că nu-i suportam. Aia venea şi mă făcea proastă în faţă şi apoi îmi cerea ajutorul.”

Afirmă: “Sunt o persoană posesivă. Sunt geloasă pe fratele meu C., că el se descurcă mai bine ca noi. Nu o sperie gândul că G., ar trebui să plece undeva, “dacă ştiu că vine înapoi.”. Dacă nu ar veni şi nu ar anunţa s-ar speria. Nu-i plac despărţirile, se desparte greu. Nu a lăsat copilul peste noapte niciodată fără ea. Dacă nu poate vorbi cu G. se îngrijorează. Dacă G. ar pleca, i-ar lipsi cel mai tare noaptea, asta pentru că–i e “urât” noaptea, dar şi pentru că copilul îl preferă. Nu-şi prea rupe relaţiile, dar se ceartă frecvent cu ceilalţi „dacă nu-mi convine ceva, eu spun.”. Se întâmplă să-şi răcească relaţiile cu ceilalţi. Dă ca exemplu situaţia cu familia cu care au mers la mare. “Nu m-am certat cu ei că eram în stare să-i bat. Ne-am răcit.. eu… că ei tot încearcă…”.

Nu are ce să reproşeze părinţilor, fraţilor: “de C. uneori sunt sătulă că e pretenţios cu mâncarea. Îi spun râzând „m-am săturat de tine””. Legat de copilărie, e mulţumită nu crede că dacă ar putea alege copilăria, ar vrea să fie diferită de cum a fost. Crede că oamenii nu au făcut îndeajuns pentru ea. Această nemulţumire nu se aplică şi părinţilor ei : « De acasă am primit şi la ce nu m-am gândit.”. Înafara familiei însă crede că ceilalţi nu i-au dat, n-au ţinut seama de ea aşa cum ea a ţinut seama de ei. Crede că ştie să-şi facă uşor relaţii. Dar recunoaşte că “Am perioade când nu vreau să văd pe nimeni. Aş vrea să fiu mai bună cu G., poate puteam să fiu mai bună cu copilul…uneori cred că poate şi cu ai lui [familia soţului] aş fi putut să zic altceva, să fac altfel…aş fi putut să fiu mai bună, să-i dau pe uşă afară fără vorbe rele.” În legătură cu manifestarea de mutism electiv a copilului, reflectează: “pe copil l-am certat foarte mult de când nu vorbeşte deşi am observant că de când îl cert parcă nici cu mine nu mai vorbea decât cu frică…acum încerc să-i dau pace.”

Evaluarea cu ASI aduce următoarele clarificări:

Abilitatea mamei de a-şi face şi menţine relaţii cu ceilalţi este oarecum prezentă afirmativ putând fi cotată cu 3.

Această abilitate este evidenţiată în următoarele relaţii:

Relaţia cu partenerul (soţul, dl. G.) cu care nu are discordanţe mari, deşi relaţia este insuficientă. Încrederea în partener merge până la aspectul financiar al vieţii familiei (3). Simte că are un sprijin emoţional activ din partea soţului (3) dar este deranjată de buna lui relaţie cu familia lui biologică. Chiar dacă bravează făcând afirmaţii contrarii, interacţiunile lor au o bună calitate (4), deşi aspectele negative ale relaţiei (neîncrederea legată de bani, nemulţumirea faţă de faptul că el nu lucrează, răutăţile care o fac să nu-l lase să folosească maşina) sunt şi ele prezente (3) în relaţia cu partenerul. Ataşamentul doamnei C. faţă de partenerul de viaţă este destul de bun (3) dar global, sprijinul din partea soţului, deşi fără discordanţe mari, este insuficient.

Relaţia cu bunica din partea tatălui, probabil figura de ataşament a doamnei C., fiind persoana care a crescut-o până la vârsta intrării în şcoală. Acum locuiesc împreună. Bunica a fost aleasă ca prima persoană semnificativă. Încrederea în bunica este moderată (2), şi d-na C. o controlează continuu. În ceea ce priveşte suportul emoţional pe care-l percepe din partea bunicii, acesta este moderat (2), căci există multe subiecte pe care nu i le poate împărtăşi, mai ales frământarea legată de şomajul soţului. Aspectele pozitive ale interacţiunilor cu bunica sunt şi ele moderate (2) fiind limitate de neîncrederea în bunica, de limitarea subiectelor care-i pot fi încredinţate bunicii, precum şi de sentimentul că bunica este neglijentă şi face doar ceea ce-i face plăcere. Dacă toate aceste limite sunt privite în sine ele construiesc o cotă destul de mare (3) pentru aspectele negative ale interacţiunilor cu bunica. Ataşamentul faţă de bunica este şi el moderat (2) fiind subminat de neîncredere şi sentimentul de insuficienţă a sprijinului primit. În medie însă, d-na C. beneficiază de un sprijin bun din partea bunicii şi nu sunt nici discordanţe prea mari între ele.

Neîncrederea în relaţiile cu ceilalţi este la o cotă marcantă (1). Afirmă că nu poţi avea încredere în ceilalţi şi relatează aspecte picante privind ospitalitatea ei şi răspunsul opus al cunoştinţelor. De fapt, nu există nici o persoană în care să aibă deplină încredere şi sentimentul că va primit ajutor necondiţionat şi fără intenţii ascunse.

În apropierea faţă de ceilalţi, d-na C. resimte numeroase constrângeri (moderat:2) date de neîncrederea ei precum şi de invidia şi gelozia pe care ceilalţi o manifestă faţă de bunăstarea familiei ei.

Teama de a fi respinsă nu este prea puternică (moderată:2), d-na C. făcând afirmaţia că este o singuratică preocupată de bunăstarea ei şi a familiei sale.

Încrederea în sine este şi ea la un nivel moderat (2) ceea ce o face pe d-na C. să recunoască că într-o situaţie problematică nu s-ar putea descurca fără ajutorul celorlalţi, deşi există persoane cărora nu le-ar solicita niciodată ajutorul.

Dorinţa de companie este destul de joasă (3) deşi recunoaşte că uneori petrece timp în compania altor persoane sau familii. Dar aceste momente au adeseori un deznodământ nefericit pentru d-na C, ceea ce o face să afirme că prezenţa copilului şi a soţului îi este suficientă.

Surprinsă de întrebările referitoare la teama de

separare de persoanele semnificative din viaţa sa, d-na C. recunoaşte, uneori cu ocolişuri şi reveniri în poveste, o oarecare teamă de separare (3/4).

Caracteristica dominantă a relatărilor doamnei C. este însă mânia, frustrarea în relaţiile cu ceilalţi. Această mânie marcată (1) impregnează relaţiile cu cei dragi (cu D., copilul ei; cu G., soţul; cu bunica, figura ei de ataşament din copilărie), precum şi cu cei neutri (cunoştinţele care nu sunt ospitaliere cu ea) sau cu persoanele percepute ca inamice (familia soţului).

Concluzie: impresia generală este a unui stil dual, ambivalent, mânios demisionar, şi în acelaşi timp temător în relaţiile cu ceilalţi. Este un stil de ataşament insecurizant moderat, dar care ar putea semnifica o pierdere sau o traumă care nu au fost încă depăşite.

 

Discuţii şi răspuns la întrebări: De ce nu vrea D. să vorbească?

Pe la vârsta de 3 ani, când D. avea deja o vorbire bună, mama, care-şi găsise un loc de muncă, a fost nevoită să-l lase să stea în timpul zilei cu soacra sa, acasă. În acelaşi timp, mama o detesta pe soacra cu care avea scandaluri zgomotoase şi fără sfârşit, şi din cauza căreia se certau şi în cuplu, în faţa copilului. Ceea ce transmitea mama lui D. era un mesaj dublu puternic şi înnebunitor: pe de o parte era ura şi agresivitatea cu care o desfiinţa pe soacra sa, pe de altă îşi lasă copilul preţios în grija ei. Este interesant de observat cum în acest mesaj se regăsesc toate principiile mesajului dublu descrise de G. Bateson şi echipa sa de la Palo Alto (1956). Aflat la o vârstă când avea nevoie de îngrijirile acestei bunici urâte de mama, copilul nu putea să accepte totuşi comunicarea cu ea căci aceasta ar fi fost o trădare, o lipsă de loialitate faţă de mama. Treptat a încetat să mai vorbească cu bunica. În prima fază, prinsă de situaţia ambivalentă în care recurgea la ajutorul persoanei pe care o detesta, mama nu a dat atenţie faptului că D. nu vorbeşte cu bunica. Poate uneori, la începutul acestor manifestări, chiar l-a lăudat pe copil pentru mutismul său faţă de bunica. Copilul devenea, cu acceptul mamei, simptomul acestei relaţii zgomotoase şi încărcate de resentimente. Simptomul este un mesaj care « este comunicat într-un context şi sub o formă în care conţinutul şi /sau destinatarul său sunt în acelaşi timp afirmate şi negate” (Bateson, 1972, p.28). Definiţia aceasta trebuie văzută în lumina teoriei mesajului dublu.

Respingerea soacrei de către mama era imitată de copil prin refuzul de a vorbi bunicii. Limbajul creat şi achiziţionat pentru a facilita relaţiile interumane şi a apropia oamenii devenise o armă pentru a-l distruge pe celălalt. Pentru mama, arma însemnau ieşirile verbale agresive şi certurile în auzul întregii străzi. Dar aşa cum consemnează abordarea sistemică, în comu

nicare există trei modalităţi de răspuns: acordul total (confirmarea), dezacordul cu negocierile şi căutările sensului comun (respingerea) şi negarea, ignorarea

existenţei celuilalt. De fapt doar ignorarea, tăcerea totală, înseamnă negarea, uciderea celuilalt. Când nu-ţi adresez nici un cuvânt, pentru mine nu exişti. D. în dorinţa de a fi loial şi pe placul mamei a urcat pe această platformă a non-comunicării în care celălalt nu mai există. El a reuşit să o depăşească pe mama care se plasa în general în spirala fără sfârşit a contradicţiilor, conflictelor şi a dialogurilor agresive. Căci limbajul nu reflectă lumea ci o crează (Watzlawick, 1978). Mama şi fiul sunt într-o alianţă revoluţionară împotriva bunicii, creând împreună o lume ostilă bunicii. De altfel, în ultimii doi ani, mama a impus o interdicţie de a comunica cu această bunică chiar şi soţului, G. Acesta însă încălca interdicţia.

Din nefericire mama nu e în relaţii conflictuale doar cu soacra ci oarecum generalizat, mânia şi frustrarea ei bazate pe ataşamentul insecurizant, se îndreaptă împotriva întregii lumi. Mutismul lui D. s-a extins iar comunicarea lui rămâne rezervată în limitele familiei: cu mama, tata, “bunica cea bună”.

 

În loc de concluzii

Aflat într-o lume conflictuală şi confuză, între mama nemulţumită şi în război cu întreaga lume şi tatăl calm, dar oarecum apatic si resemnat, D. a deprins deja solide tehnici de manipulare. Acestea, pe fundalul tendinţei de a domina, tendinţă evidenţiată în diferite comportamente, ar putea fi puse în seama unui ataşament insecurizant ambivalent. O intervenţie sistemică ar putea introduce un plus de informație și schimbări terapeutice în sistemul nesănătos de comunicare în familie. Poate intrarea copilului la şcoală ar putea fi o astfel de schimbare. Evaluarea mamei a adus un moment de reflecţie care nu poate fi decât benefic copilului şi familiei. Mama a realizat că „ar fi putut fi mai bună” cu toată lumea, inclusiv cu copilul pe care-l pedepsea fizic pentru că nu vorbea, dar a cărui refuz de a vorbi cu bunica fusese bine primit. Mama aducea cu sine din propria copilăria un ataşament insecurizant, temător şi agresiv în acelaşi timp. Copilul şi întreaga familie se află într-o situaţie nesănătoasă, generatoare de simptome. Intervenţia a fost de prea scurtă durată (rezumându-se la trei întâlniri) pentru a putea aduce schimbări profunde. Totuşi plusul de informaţie pe care mama l-a primit în evaluarea cu ASI ar putea fi un punct de coagulare a schimbărilor. Ceea ce afirmă că a învăţat a fost abandonarea pedepselor fizice aplicate copilului în legătură cu refuzul lui de a vorbi cu vecinii, cunoştinţele, copiii din vecini. A înţeles de asemenea că şcoala reprezintă pentru copil o şansă de a-şi exersa limbajul pe care-l deţine, dar că în acest sens, responsabilitatea părinţilor este de a face interesantă şcoala pentru copil, de a o prezenta în mesajele pe care le transmit copilului despre şcoală ca pe un spaţiu interesant şi lipsit de conflicte.

Ceea ce am încercat în această lucrare a fost să prezint mutismul electiv (un diagnostic pe care nu l-am investit cu prea multa încredere înainte de întâlnirea cu acest caz), din perspectiva teoriei ataşamentului şi a principiilor sistemice puternic congruente cu teoria ataşamentului; în acelaşi timp am dorit să acord cuvenită importanță combinaţiei afectiv- cognitive din comportamentele noastre.

 


  1. În paranteză avem cotele, care sunt etalate pe o scară de la 1 la 4.
  2. 1. Cele două persoane sunt angajate într-o relaţie vitală; 2. O experienţă traumatică ce se repetă cu regularitate incluzând teama de abandon sau excludere definitivă; 3. O injoncţiune verbală primară; 4. O injocţiune non-verbală de regulă, secundară, contradictorie primei injoncţiuni; 5. O a treia cerând respectarea ambelor două injoncţiuni contraditctorii; 6. Victima a învăţat să se perceapă pe sine în contextul mesajului dublu din care ieşirea este imposibilă.

 

Bibliografie

  1. Bateson, G., Jackson, D.D.., Haley, J., Weakland, J.H. (1956), Toward a theory of schizophrenia, in Behavioral Science, nr. 1, p. 251-264
  2. Bateson, G. (1972). Steps to an Ecology of Mind, tome 2, New York, Ballantine
  3. Bifulco, A., Thomas, G. (2012). Understanding Adult Attachment in family relationships. Research Assessment and Intervention, Routledge, London
  4. Bloom, L., Lahey, M. (1978), Language Development and Language Disorders, John Wiley and Sons, new York, London
  5. Bowlby, J. (1988). A secure base. Clinical applications of attachment theory London: Routledge
  6. Bruner, J. (1993). Le developpement de l’enfant: savoir faire, savoir dire, PUF, Paris
  7. Carlson, E.A. (1998). A Prospective Longitudinal Study of Attachment Disorganization/Disorientation, in Child Development, vol.6, nr.4, pp.1107-1128
  8. Clark, H.H., Clark, E.V. (1977). Psychology and Language: An Introduction to Psycholinguistics, Harcourt Brace Jovanovich, Inc
  9. Chomsky, N., Piaget, J. (1988). Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării, Ed. Politica, Bucureşti
  10. Fonagy, P. (1999). Transgenerational Consistencies of Attachment: A new Theory, prezentat la Developmental and Psychoanalytic Discussion Group, Dallas Society for Psychoanalytic Psychology, în 13 mai 1999 ; descărcat de pe site-ul societăţii; lucrare nepublicată
  11. Jaccard, R. (1994). Nebunia, Editura de Vest, Timișoara
  12. Kiernan, C., Reid, B., Goldbart, J. (1987). Foundations of communication and language (FOCAL), Course Manual, Paperback, Impact series
  13. Killen, K. (2003). Copilăria durează generaţii la rând, ed. First, Timişoara
  14. Smyke, A.T., Dumitrescu, A., Zeanah, Ch.H. (2002). Attachment Disturbances in Young Children. I: The Continuum of Caretaking Casualty, J. Am. Acad. Child Adolesc. Psychiatry, 41: 8, pp.972-982
  15. Stroufe, A., Egeland, B., Carlson, E., Collins, A. (2005). The Development of the Person, The Guilford Press, New- York
  16. Vygotski, L.S. (1985). Pensee et language, Editions Sociales, Paris
  17. Zeanah, Ch. H., Berlin, L.J., Boris, N.W. (2011). Practitioner Review: Clinical application of attachment theory and research for infants and young children, in Journal of Child Psychology and Psychiatry, DOI: 10.1111/j.1469-7610.2011.02399.x
  18. Watzlawick, P. (1976). How Real is Real? New York, Random House