IMPORTANT!

Având în vedere situația epidemiologică cu care ne confruntăm, Cel de-Al XXI-lea Congres şi Cea de-a 43-a Conferinţă Naţională de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesiuni Asociate din România cu participare internaţională, programate să se desfășurare în perioada 23-26 septembrie 2020, la Iași vor fi reprogramate pentru anul 2021 cu respectarea reglementările și recomandările autorităților competente cu privire la pandemie.


DIMENSIUNILE ŞI INDICATORII CALITĂŢII VIEŢII COPIILOR ŞI ADOLESCENŢILOR CU PSIHOZE

Autor: Raluca Grozăvescu

Rezumat: 

Afectarea relaţionalii sociale, a randamentului şcolar şi chiar a frecventării şcolii preced în general cu mulţi ani primul episod psihotic acut şi continuă de cele mai multe ori şi în perioadele de remisiune. Apariţia unei tulburări psihice severe în plin proces de neurodezvoltare, în perioada de şcolarizare, când există sarcini extrem de solicitante, aduce riscuri suplimentare, comparativ cu debutul la adult.

Abordările terapeutice moderne implică o intervenţie de tip multimodal (tratament medicamentos şi intervenţii psihosociale), care să vizeze atât remisiunea episoadelor psihotice şi scăderea frecvenţei acestora, cât şi reintegrarea şcolară şi creşterea calităţii vieţii la copilul şi adolescentul cu psihoză.

De asemenea, medicaţia antipsihotică trebuie aleasă potrivit noilor standarde ţinând seama de conceptul de eficacitate extinsă, luând în considerare toate aspectele importante ale vieţii pacientului şi nu doar simptomatologia de tip psihotic. Nu există încă un consens privind dimensiunile şi indicatorii calităţii vieţii la copiii şi adolescenţii cu psihoze şi nici dovezi clare privind eficacitatea tratamentelor actuale din această perspectivă dar eforturile actuale ale cercetătorilor sunt orientate către elucidarea acestor aspecte.


 

I. INTRODUCERE IMPORTANŢA CONCEPTULUI DE CALITATE A VIEŢII

Din ce în ce mai mult, în ultimii 20 de ani, se pune accent pe îmbunătăţirea calităţii vieţii pacienţilor cu boli cronice, în elaborarea strategiilor terapeu­tice ţinându-se seama nu numai de ameliorarea sau dispariţia simptomelor caracteristice bolii, ci şi de percepţiile subiective legate de boală, sentimentele de bunăstare, respectiv gradul de satisfacţie a pacienţilor.

între anii 1850-1950 medicina era dominată în prin­cipiu de această dublă perspectivă, a tratării simptomelor de boală cât şi a îngrijirii pacientului şi asigurării unor condiţii pentru a avea o viaţă cât mai bună şi demnă, bineînţeles în contextul socio-economic al fiecărui indi­vid (tratarea bolnavului şi nu doar a bolii).

Ulterior, odată cu avalanşa descoperirilor ştiinţifice şi în ciuda dezvoltării economice lucrurile s-au schim­bat, astfel că tendinţa principală era ca toate resursele să fie folosite pentru diagnosticul corect şi tratarea simptomelor de boală (Goodman et al, 2002).

în prezent, profesioniştii acordă o atenţie din ce în ce mai mare aspectelor ce privesc calitatea vieţii, acestea devenind puncte cheie în special în cazul bolilor unde nu se poate vorbi de vindecare, când obiectivele princi­pale ale planului terapeutic sunt:

  • menţinerea unui grad de funcţionare maxim posibil şi
  • gestionarea optimă a simptomelor bolii şi a consecinţelor acesteia, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, asupra întregii vieţi a pacientului.

în psihiatrie, conceptul de calitate a vieţii a fost con­siderat dintotdeauna foarte important, fiind privit chiar ca o parte componentă a sănătăţii mintale a individului. Totuşi, pentru psihiatrii clinicieni, modalităţile de eva­luare a experienţei subiective în ceea ce priveşte propria boală psihică, precum şi modalităţile de intervenţie care vizează calitatea vieţii au suferit numeroase modificări de-a lungul timpului.

De exemplu, în perioada în care concepţiile psi­hanalitice aveau o influenţă foarte mare, se considera că rolul cel mai important în dezvoltarea acestei experienţe subiective îl au procesele de psihodinamică de la nivelul “inconştientului” şi un rol mult mai mic realităţile exterioare. Ulterior, abordările cognitiv-comportamentale au oferit un alt model, subliniind importanţa pe care o au interacţiunile dintre facto­rii externi şi mecanismele individuale de evaluare subiectivă a simptomelor bolii şi a problemelor de viaţă. Au apărut astfel conceptele de adaptare socială şi de nivel de funcţionare a individului, noţiuni mult mai concrete, mai uşor de evaluat şi care permit elabo­rarea de strategii de intervenţie (Freeman et al., 2009; Goodman et al, 2002; Michalak et al, 2005).

Pe de altă parte, odată cu creşterea gradului de conştientizare a dimensiunilor multiple ale abordărilor terapeutice şi ale rezultatelor tratamentului, precum şi importanţa satisfacţiei pacientului în ceea ce priveşte asistenţa medicală, conceptual de calitate a vieţii a de­venit o importantă arie de studiu. Astfel, Marianne Goodman citează în 2002 o lucrare din 1994, a lui Gill şi Feinstein “A criticai appraisal of the quality of life measurements”(“0 evaluare critică a modalităţilor de măsurare a calităţii vieţii”), care are peste 500 de referinţe. Asistăm după cum se vede la o preocupare în creştere privind această temă şi la eforturi din ce în ce mai mari de definire a conceptului şi de standar­dizare a evaluării calităţii vieţii.

Au fost propuse foarte multe definiţii în încercarea de a încadra corect şi de a clarifica acest concept pre­cum şi numeroase scale şi metode de măsurare, unele fiind deja acceptate şi folosite pe scară largă. Totuşi, acest domeniu rămâne încă fără o definiţie universală, unanim recunoscută şi fără o abordare unitară în ceea ce priveşte modalităţile de măsurare.

ILDEFINIREATERMENULUI

„Calitatea vieţii” este un concept complex, consi­derat mai mult un construct, cu multiple faţete, folosit în numeroase domenii ca sociologie, psihologie, medi­cină, având un impact din ce în ce mai mare în studiile ştiinţifice, dar şi în elaborarea de politici şi strategii.

De-a lungul timpului, au fost propuse mai multe definiţii, din mai multe perspective: medicală, socio­logică, psihologică, filozofică, pentru a încadra corect această percepţie subiectivă a individului.

Dissart (2000) consideră că nu avem o definiţie universală deoarece procesele psihologice care sunt im­plicate în percepţia calităţii vieţii pot fi descrise şi inter­pretate prin intermediul mai multor filtre conceptuale şi folosind limbaje diferite. De asemenea, conceptul este încărcat cu un bogat bagaj axiologic şi este supus unor influenţe multiple a comunităţilor, factorilor de mediu şi a sistemelor de valori atât individuale cât şi caracteristice fiecărei socioculturi (Băltăţescu, 2000).

în ceea ce priveşte calitatea vieţii din perspectivă medicală sau calitatea vieţii în legătură cu sănăta­tea, toţi autorii sunt de acord în legătură cu multidi-mensionalitatea acestui concept dar există disensiuni în legătură cu definirea parametrilor care alcătuiesc acest construct.

Conform definiţiei OMS din 1998, “Calitatea vie­ţii este dată de percepţiile indivizilor asupra situaţilor lor sociale, în contextul sistemelor de valori culturale în care trăiesc, ţinând seama de propriile trebuinţe, standarde şi aspiraţii”.

Mai specific, prin calitatea vieţiiîn medicină se în­ţelege bunăstarea fizică, psihică şi socială, precum şi capacitatea pacienţilor de a-şi îndeplini sarcinile obiş­nuite, în existenţa lor cotidiană (Revicki şi Kaplan, 1993, citaţi deLupu,2006).

Acest concept se referă la caracterul „mai bun” sau „mai puţin bun” sau de „satisfăcător sau „mai puţin sa­tisfăcător” al vieţii oamenilor, la „nivelul bunăstării şi fericirii”, fiind un concept care reflectă în cea mai mare măsură percepţia subiectivă a persoanei în cauză.

Zanc şi Lupu (2004), în lucrarea lor “Indicatorul Libertăţii umane”, vorbesc de următoarele “dimen­siuni ale calităţii vieţii”:

  1. Bunăstarea emoţională sau psihică, ilustrată prin indicatori precum: fericirea, mulţumirea de sine, sen­timentul identităţii personale, evitarea stresului exce­siv, stima de sine, bogăţia vieţii spirituale, sentimentul de siguranţă.
  2. Relaţiile interpersonale, ilustrate prin indicatori precum: a te bucura de intimitate, afecţiune, prieteni şi prietenii, contacte sociale, suport social.
  3. Bunăstarea materială, ilustrată prin indicatori precum: proprietate, siguranţa locului de muncă, veni­turi adecvate, hrană potrivită, loc de muncă, posesie de bunuri, locuinţă, status social.
  4. Afirmarea personală, care însemnă: competenţă profesională, promovare profesională, activităţi in­telectuale captivante, abilităţi/deprinderi profesionale solide, împlinire profesională, niveluri de educaţie ad­ecvate profesiei.
  5. Bunăstarea fizică, concretizată în sănătate, mo­bilitate fizică, alimentaţie adecvată, disponibilitatea timpului liber, asigurarea asistenţei medicale de bună calitate, asigurări de sănătate, activităţi preferate in­teresante în timpul liber {hobbyuxl şi satisfacerea lor), formă fizică optimă
  6. Independenţa, care însemnă autonomie în viaţă, posibilitatea de a face alegeri personale, capacitatea de a lua decizii, autocontrolul personal, prezenţa unor valori şi scopuri clar definite, auto-conducerea în viaţă.
  7. Integrarea socială, care se referă la prezenţa unui status şi rol social, acceptarea în diferite grupuri sociale, accesibilitatea suportului social, climat de muncă stimulativ, participarea la activităţi comunitare, apartenenţa la o comunitate spiritual-religioasă.
  8. Asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, cum sunt: dreptul la vot, dreptul la proprietate, la in- timitate, accesul la învăţătură şi cultură, dreptul la un proces rapid şi echitabil.”

Dacă analizăm aceste dimensiuni ale calităţii vie­ţii propuse de cei doi autori, precum şi indicatorii lor, este lesne de înţeles că obţinerea unui nivel bun la toate aceste categorii este un deziderat foarte greu de atins chiar când subiectul nu se confruntă cu nici o afecţiune cronică. Această prezentare exhaustivă nu are însă rolul de a descuraja, ci de a prezenta multi­tudinea de faţete ale acestui concept şi de a arăta că în toate abordările în care se doreşte să se ţină seama de calitatea vieţii trebuie să se ia în calcul cele mai importante aspecte ale vieţii individului.

Dimensiunile calităţii vieţii enunţate mai sus au fost formulate pentru adult dar pot fi extrapolate şi la copil şi adolescent, cu precizarea că există anumite particularităţi în funcţie de vârstă: asigurarea protec­ţiei, îngrijirii, siguranţei precum şi accesul la educaţie, menţinerea într-o şcoală care să îi asigure ulterior in­dependenţa şi bunăstarea.

în ciuda acestor dificultăţi şi controverse, analizele consacrate calităţii vieţii sunt deosebit de utile pen­tru practica medicală, ele oferind date indispensabile pentru evaluarea efectelor fizice, psihice şi sociale ale îmbolnăvirilor şi ale tratamentelor medicale asu­pra vieţii de zi cu zi a oamenilor. Analiza efectelor tratamentelor sau bolii, din punctul de vedere al pacientului, precum şi în determinarea nevoilor pa­cientului de suport psihic, fizic şi social pe durata îmbolnăvirii conferă intervenţiei terapeutice perspec­tiva multidimensională a unui act care ţine seama atât de dezideratul primar, de ameliorare sau de ştergere a simptomatologiei, cât şi de respectarea pacientului ca persoană, luând în calcul toate aspectele importante ale vieţii acestuia.

Pe de altă parte, se ştie că, de cele mai multe ori, decizia terapeutică este rezultatul cântăriri unor bene­ficii în raport cu costurile sau efectele nedorite ale acelui tratament.

Evaluarea calităţii vieţii pacienţilor ajută profe­sioniştii să aleagă între diferite tratamente alternative, să informeze pacienţii (şi părinţii sau tutorii acestora în cazul copiilor şi adolescenţilor) asupra efectelor po­sibile ale diferitelor proceduri medicale şi să îi ajute în luarea unor decizii dificile, să monitorizeze efectele terapeutice şi din punctul de vedere al pacientului şi nu doar al evoluţiei bolii, precum şi să elaboreze proto­coale terapeutice eficiente şi adecvate (Lupu, 2006).

III. CALITATEA VIEŢII COPIILOR ŞI ADOLESCENŢILOR CU SCHIZOFRENIE ŞI TULBURĂRI DIN SPECTRUL SCHIZO­FRENIEI

III.l. Consideraţii generale

Schizofrenia este o tulburare psihică majoră, una dintre cele mai devastatoare tulburări psihice apărute la copil şi adolescent. Schizofrenia cu debut în copilărie sau adolescenţă (alte denumiri: schizofrenie cu debut foarte precoce – înainte de 13 ani – sau precoce – cu debut între 13 şi 17 ani) nu este considerată o entitate aparte, ea diagnosticându-se conform aceloraşi criterii ca schizofrenia cu debut la adult. Totuşi, la fel ca alte boli cronice cu determinare multifactorială (cum sunt diabetul, poliartrita reumatoidă), debutul timpuriu al schizofreniei pare a fi marcat de o susceptibilitate genetică mai importantă, precum şi de o severitate clinică mai mare şi de un prognostic mai rezervat (McClellan, 2004,2007; Rutter, 2004).

Astfel, schizofrenia cu debut în copilărie sau ado­lescenţă este considerată în prezent ca un continuum clinic şi neurobiologic cu schizofrenia adultului, cu aceleaşi criterii de diagnostic,având anumite particu­larităţi demografice, clinice şi de prognostic, întrucât apare în plin proces de neurodezvoltare, proces pe care îl influenţează profund şi care îi influenţează la rândul său tabloul clinic, răspunsul la tratament, cursul natu­ral şi prognosticul (Kolvin, 1971; Rutter, 1972,2004, McClellan, 2004,2007).

Pe de altă parte, evaluarea impactului pe care aceas­tă tulburare îl are la această categorie de vârstă este extrem de dificilă: de exemplu, revenirea la un nivel similar celui de dinaintea îmbolnăvirii (mai ales după o perioadă mai mare de timp) nu înseamnă recuperare completă, pentru că în toată această perioadă copilul/ adolescentul respectiv probabil nu a făcut achiziţiile pe care le-ar fi făcut dacă nu ar fi avut această boală, a întrerupt şcoala şi toate activităţile din programul său educaţional.

Această tulburare marchează în mod decisiv viaţa pacientului sub toate aspectele sale.

Pentru pacienţii cu schizofrenie, conceptul de ca­litate a vieţii diferă faţă de cel utilizat pentru pacienţii cu alte suferinţe cronice sau cu alte tulburări psihice mai puţin invalidante. Pacienţii cu schizofrenie, indi­ferent că boala a debutat în copilărie sau adolescenţă sau la vârsta adultă, pot fi consideraţi „persoane cu ne­voi speciale” deoarece viaţa lor va fi influenţată global, sever şi pe termen lung, practic pe întreaga ei durată, în plus, aceşti pacienţi şi familiile lor se vor confrunta şi cu stigmatizarea pe care din păcate o atrage acest diagnostic, care de cele mai multe ori este perceput „mai degrabă ca o sentinţă şi nu doar ca un diagnostic” (Hali, Andrews, Goldstein, 1985).

Spre deosebire de adultul cu schizofrenie, copi­lul sau adolescentul cu acest diagnostic are de obicei o familie sau o instituţie care îl (o) îngrijeşte, care ar putea fi considerate, cel puţin teoretic, o resursă importantă în managementul terapeutic şi chiar un factor de prognostic bun.

Totuşi, multe familii au o situaţie socio-economică precară, unul dintre părinţi (sau chiar amândoi) poate avea aceeaşi tulburare sau altă tulburare psihică sau pur şi simplu nu pot răspunde corespunzător nevoilor copilului sau adolescentului care s-a îmbolnăvit (de exemplu nu îi pot asigura supravegherea sau ajutorul în perioadele mai dificile sau se decid să stea acasă cu pacientul dar îşi pierd locul de muncă şi vor suferi consecinţele materiale respective).

Descoperirea medicamentelor antipsihotice a adus la copilul/adolescentul cu schizofrenie, la fel ca la adult, o schimbare majoră de perspectivă. Deşi majoritatea acestor medicamente sunt utilizate “off labei” (adică fără a avea indicaţia în prospect pentru vârsta respectivă), în ultimii 10 ani a crescut foarte mult utilizarea acestora la copiii şi adolescenţii cu psi­hoze. Acest lucru a avut un impact foarte bun în ceea ce priveşte evoluţia bolii dar şi asupra recuperării şi integrării sociale şi şcolare (McClellan, 2009).

III. 2. Factorii care influenţează calitatea vieţii copiilor şi adolescenţiilor cu schizofrenie

Factorii care influenţează calitatea vieţii per­soanelor cu schizofrenie nu sunt încă bine cunoscuţi, în ciuda eforturilor cercetătorilor (Eack et al, 2007). încercăm totuşi să facem o sistematizare a acelor fac­tori care au dovedit în mai multe studii o legătură mai consistentă cu domeniul calităţii vieţii la copilul sau adolescentul cu schizofrenie:

1. Gradul de severitate a simptomatologiei

Există studii care arată că un grad mai mare de severitate a simptomatologiei se corelează cu afecta­rea calităţii vieţii dar nu s-a dovedit o legătură între anumite simptome şi această afectare şi nu a putut fi determinată contribuţia negativă a acestui factor separat de alţi factori.

Simptomatologia negativă pare a fi corelată totuşi cu un prognostic mai rezervat şi cu un nivel al calităţii vieţii mai scăzut (Eack et al, 2007; McClellan, 2004, 2007; Norman et al., 2000; Meltzer, 1990).

Efecte negative asupra calităţii vieţii o au şi alte simptome, care nu aparţin criteriilor de schizofrenie, cum sunt dispoziţia depresivă şi simptome din spectrul anxietăţii (Lehman, 1983, citat de Goodman, 2002).

De asemenea, evaluarea percepţiei subiective asu­pra bolii, asupra îngrijirilor primite şi impactului pro­priei boli asupra unor aspecte importante ale vieţii poate fi extrem de dificilă, pentru pacienţii psihotici, aceştia având alterată capacitatea de testare a realităţii şi – mai ales în episodul acut – nu au critica bolii.

Un rol important îl are şi statusul cognitiv preexis­tent şi nivelul deteriorării cognitive datorate evoluţiei bolii, astfel, în urma unui studiu prospectiv efectuat pe subiecţi cu risc înalt pentru schizofrenie (EHRS – Ed-inburg High Risk Study, citat de Whyte, 2004) s-au evidenţiat diferenţe semnificative între subiecţii care au făcut schizofrenie comparativ cu subiecţii care nu au făcut boala (performanţe semnificativ mai scăzute pe memoria verbală, funcţiile executive şi inteligenţa globală la grupul considerat a fi cu risc înalt faţă de grupul control şi performanţe mai scăzute la aceleaşi categorii la cei care au făcut mai târziu schizofrenie din grupul la risc faţă de cei care nu s-au îmbolnăvit în acel interval de 10 ani). Rămâne totuşi neclar dacă aceste deficite cognitive sunt “trăsături statice”, fiind vorba de o structură vulnerabilă, care favorizează in­stalarea bolii sau dacă fac parte dintr-un deficit pro-gredient, care ar aparţine acestei tulburări. Se presu­pune totuşi că la anumiţi pacienţi, cu deficit cognitiv preexistent, deteriorarea apărută după primul episod psihotic este de fapt parte a aceluiaşi proces deterio-rativ care ar fi avut o perioadă de accelerare (Caspi et al., 2003, citat de Reichenberg, 2006).

De asemenea, există studii care arată că deficitul cognitiv preexistent se corelează cu un răspuns mai prost la medicaţia antipsihotică şi cu un prognostic mai prost (McClellan, 2004)

Carlson (2006) consideră că nu s-a depus foarte mult efort pentru identificatea legăturii dintre proce­sele cognitive şi schizofrenie, probabil datoria uriaşei complexităţi a acestui subiect.

2. Tratamentul farmacologic specific

Este un factor extrem de important, atât ca efi­cacitate pe simptomele bolii cât şi ca profil al efectelor secundare.

Studiile efectuate la adult au avut rezultate con­tradictorii în ceea ce priveşte efectul benefic al medicaţiei antipsihotice pe calitatea vieţii şi mai ales studiile comparative antipsihotice atipice versus tipice furnizează informaţii neclare, existând atât rezultate care “confirmă” ipoteza că antipsihoticele atipice au efecte mai bune, cât şi rezultate care “confirmă” ipo­teza că antipsihoticele tipice au efecte mai bune sau măcar similare celor atipice în ceea ce priveşte atât efi­cacitatea pe simptome cât şi pe calitatea vieţii (Liber-man et al., 2005; Jones et al., 2006; Meltzer, 1990).

Corrigan et al, (2003) susţin ca o concluzie a mai multor studii pe termen lung, efectuate la adulţi cu schizofrenie, că medicamentele antipsi­hotice atipice sunt superioare celor tipice în ceea ce priveşte îmbunătăţirea funcţionării sociale ca efect al îmbunătăţirii funcţionării globale, creşterii calităţii vieţii şi ameliorării simptomatologiei negative.

La copil şi adolescent există deocamdată puţine raportări privind efectul antipsihoticelor pe calitatea vieţii dar experţii recomandă din ce în ce mai mult an­tipsihoticele atipice ca tratament cu efect mai bun pe calitatea vieţii în schizofrenia cu debut foarte precoce şi precoce, statisticile internaţionale arătând că acestea sunt oricum cele mai folosite în prezent în această tulburare şi în general în psihozele apărute la copil şi adolescent (McClellan, 2007,2009).

Medicaţia antipsihotică atipică poate contribui la îmbunătăţirea abilităţilor sociale şi rezultatelor şcolare:

  • prin reducerea / ştergerea simptomatologiei psihotice,
  • scurtarea episoadelor acute
  • şi prevenirea recăderilor
  • efect benefic pe cogniţie (încetinesc sau opresc deteriorarea cognitivă)
  • ţinând sub control simptomatologia psihotică permit intervenţiile psihosociale (Addington et al, 2000; Mueser et al, 1990, 2002, 2006; Bel-lack et al, 2004; Usall et al, 2002; Penn, 2004).

3. Funcţionarea şcolară premorbidă şi după de- butul bolii (atât în ceea ce priveşte randamentul şi  performanţa şcolară cât şi relaţionarea cu colegii de şcoală şi cu cadrele didactice – adaptarea în colectivi- tate şi la cerinţele şcolii).

Afectarea randamentului şi a performanţelor şcolare şi chiar afectarea frecventării şcolii preced de foarte multe ori cu câteva luni sau cu câţiva ani primul episode psihotic acut şi acompaniază ulterior evoluţia tulburării, chiar după dispariţia sau ameliorarea semnificativă a simptomatologiei psihotice (Mueser et al., 2006).

4. Funcţionarea premorbidă familială şi socială şi funcţionarea după debutul bolii (particularităţile familiei din care provine, rolul pacientului în familie, relaţionarea cu ceilalţi membri ai familiei, respective relaţiile cu cei din grupul de vârstă, participarea la activităţi de grup)

Funcţionarea socială apare ca o interacţiune între abilităţile (competenţele) sociale ale individului şi to­talitatea condiţiilor externe în care acesta îşi poate fo­losi aceste abilităţi (mediul social, familial, şcoală, loc de muncă, teren de sport, club).

în cazul schizofreniei, atât deficitul iniţial sau de­teriorarea competenţelor sociale cât şi resursele ex­terne deficitare pot duce la o afectare semnificativă a funcţionării sociale (Mueser et al., 2006).

De foarte multe ori, întreaga familie, marcată de apariţia acestei tulburări la unul din membri se izolează de teama stigmatizării. Managementul tera­peutic al copiilor şi adolescenţilor cu psihoze trebuie să includă şi informarea şi consilierea familiei pentru a se adapta în această situaţie dificilă şi pentru a putea să răspundă cât mai adecvat nevoilor acestora.

Deficitul preexistent al funcţionării sociale poate fi considerat un factor de predicţie negativă în ceea ce priveşte calitatea vieţii la aceşti pacienţi.

5. Complianţala tratament

Când ne referim la copilul sau adolescentul cu psihoze vorbim atât de complianţa la tratament a pacientului cât şi de cea a familiei sale. Părinţii sau tutorii acestuia trebuie să înţeleagă natura bolii, faptul că necesită un tratament de lungă durată, consecinţele pe care le-ar putea avea întreruperea intempestivă a tratamentului.

6.Situaţia socio-economică şi aspectele socio­culturale (situaţia financiară, statutul profesional al părinţilor, preocupări şi valori ale familiei, respectiv valori, obiceiuri şi particularităţi ale socioculturii din care provine pacientul)

7. Accesul la serviciile de sănătate (acest aspect se suprapune parţial peste situaţia socio-economică dar poate ţine şi de zona geografică, dezvoltarea reţelei de servicii de sănătate mintală etc.)

III. 3. Tratamentul pacienţilor cu schizofrenie şi tulburări din spectrul schizofreniei din perspectiva calităţii vieţii

Multă vreme prevenirea recăderilor şi controlul simptomatologiei psihotice au fost scopurile exclu­sive ale intervenţiilor în schizofrenie. Totuşi, ca efect al dezinstituţionalizării şi apariţiei psihiatriei co­munitare, a devenit necesară dobândirea capacităţii pacienţilor cu schizofrenie de a funcţiona cu sau fără ajutor (sau cu ajutor minim) în cadrul societăţii. Din ce în ce mai mulţi autori şi-au reconsiderat opinia asupra conceptului de “remisiune de bună calitate” pentru pacienţii cu psihoze, de la a avea cât mai puţine sau a nu mai avea deloc simptome psihotice la a avea în plus o viaţă acceptabilă din punct de vedere social, ocupaţional, al relaţiilor de intimitate, o viaţă de fami­lie şi o capacitate acceptabilă de a-şi gestiona propria viaţă (Fallón, 1984; Meltzer, 1999).

Reabilitarea psihiatrică este un domeniu relativ nou (al ultimilor decenii), bazat pe o reconceptua-lizare a ideilor de evoluţie şi prognostic (Bachrach, 2000). Recuperarea în schizofrenie începe să aibă noi semnificaţii, având ca elemente funcţionarea independentă şi relaţionarea cu celelalte persoane (Liberman et al., 2002).

Conceptul de eficacitate extinsă a unui medica­ment, începe să aibă o importanţă din ce în ce mai mare, atât pentru clinicieni cât şi pentru cercetători, opţiunile terapeutice fiind cântărite luând în calcul toate aspectele importante ale vieţii fiecărui pacient. Astfel, nu este sufi­cient doar să tratăm simptomele bolii pacienţilor noştri, este important să ne asigurăm că le optimizăm potenţia­lul educaţional, vocaţionai, social şi familial. Tratamentul oricărei tulburări cronice la copil şi adolescent trebuie privit şi din perspectiva reintegrării şcolare.

Tratamentul copiilor şi adolescenţilor cu schizo­frenie trebuie adaptat fazei de boală şi simptomatolo­giei, trebuie individualizat şi reajustat periodic pen­tru fiecare caz, ţinând seama de tabloul clinic, vârstă, particularităţile cazului, evoluţia bolii, nevoile pacien­tului şi familiei sale.

Tratamentul psihofarmacologic va fi acompaniat de intervenţii psihoeducaţionale adresate atât copilu­lui sau adolescentului în cauză cât şi familiei sale, tera­pie comportamentală sau suportivă sau alte modalităţi terapeutice considerate necesare pentru fiecare pacient (terapie multimodală).

Scopurile tratamentului pacientului cu schizo­frenie sau cu alte tulburări din spectrul schizofreniei sunt (şi ne referim aici la tratamentul medicamentos antipsihotic, însoţit de terapiile psihosociale şi de ce­lelalte intervenţii ale programului terapeutic):

  • dispariţia sau ameliorarea simptomatologiei pozitive/negative
  • prevenirea recăderilor
  • recuperarea şi reintegrară socială şi şcolară
  • îmbunătăţirea calităţii vieţii şi prevenirea stigmatizării

Linia generală acceptată de specialişti în prezent pentru tratamentul acestor pacienţi este terapia mul­timodală, care combină tratamentul antipsihotic cu terapie comportamentală şi programe de reabilitare socială (Mc Clellan, 2004,2009).

IV. CALITATEA VIEŢII COPIILOR ŞI ADOLESCENŢILOR CU PSIHOZE AFECTIVE (TULBURĂRI BIPOLARE SAUDEPRE-SIE MAJORĂ UNIPOLARĂ)

IV1. Consideraţii generale

Tulburările bipolare sunt afecţiuni psihiatrice se­vere care pot debuta relativ frecvent în copilărie sau adolescenţă. întrucât în manualele de diagnostic nu există criterii speciale pentru tulburarea bipolară a co­pilului şi adolescentului (în DSMIV-TR sunt specifi­cate doar câteva particularităţi pentru episodul depre­siv major, în ceea ce priveşte dispoziţia – iritabilă în loc de tristă – şi variaţiile greutăţii), fiind folosite criteriile de la adult, pot apărea dificultăţi reale de recunoaştere a acestui diagnostic la această categorie de vârstă.

De asemenea, trebuie ţinut seama de faptul că aceşti pacienţi au un risc crescut pentru acte antiso­ciale, uneori cu consecinţe dezastruoase, pentru abuz de substanţe şi comportamente sexuale inadecvate (crescând şi riscul pentru boli cu transmitere sexuală şi pentru sarcini nedorite) şi un risc crescut pen­tru accidente şi suicid (Rutter şi Taylor, 2002; Pike şi Plomin, 1996). Diagnosticul precoce şi instituirea unui tratament adecvat reduc aceste riscuri şi ajută la îmbunătăţirea funcţionării sociale şi şcolare a acestor pacienţi (Rutter şi Taylor, 2002).

Tulburările bipolare la copil şi adolescent au câteva caracteristici clinice şi evolutive, care le diferenţiază de formele cu debut la adult. Majoritatea autorilor consideră aspectele particulare ale acestor tulburări ca fiind datorate particularităţilor stadiului de neuro-dezvoltare în care se află pacientul, dar le încadrează în aceeaşi categorie de tulburări. Aceiaşi autori consideră că sunt forme mai severe de tulburare bipolară datorită debutului precoce (se impune din ce în ce mai mult termenul de “early onset bipolar dis-order”, adică “tulburare bipolară cu debut precoce”, la fel ca la schizofrenie), putând afecta întregul proces al neurodezvoltării (Biderman et al, 1999; Findling et al, 2001; Geller and Luby, 1997; Geller et al, 2002; Mc Clellan et al, 1993,2003,2005; Shafer, 2004).

Deşi evoluţia este în general mult mai favorabilă decât cea a schizofreniei, tulburarea bipolară cu debut precoce este totuşi o afecţiune cronică, cu episoade acute şi perioade de remisiune, care afectează viaţa persoanei în suferinţă şi a familiei sale.

Majoritatea studiilor arată o afectare profundă a caltăţii vieţii pacienţilor cu tulburare bioplară, chiar şi în perioadele când aceştia sunt eutimici (Michalak et al., 2005).

Un studiu recent, efectuat pe un lot de 529 co­pii şi adolescenţi diagnosticaţi cu tulburare bipolară, lotul având o medie de vârstă de 12,0 ani, cărora le-a fost aplicat un chestionar de evaluare a calităţii vieţii, şi anume “Revised Children Quality of Life Questioinnaire”(KINDL), a relevat o situaţie îngrijorătoare: aceşti pacienţi au avut scoruri ale calităţii vieţii semnificativ mai scăzute comparativ cu copiii şi adolescenţii cu astm bronşic, obezitate, poliartrită reumatoidă şi chiar decât cei cu boli respi­ratorii care erau dependenţi de tubul de oxigen (Free-man et al., 2009).

Trebuie totuşi să menţionăm că studiile privind calitatea vieţii efectuate la pacienţii cu tulburări bi­polare sau cu alte psihoze afective sunt extrem de heterogene, unele fiind efectuate în perioada de re­misiune, altele în episoadele depresive, foarte puţine fiind efectuate în episoadele (hipo)maniacale, pe lotu­ri relativ mici, astfel că este greu să se efectueze meta-analize sau să se tragă concluzii clare privind indica­torii calităţii vieţii la această categorie de pacienţi.

De asemenea, studiile tulburării bipolare la copil şi adolescent sunt dificil de efectuat şi pot avea date contradictorii, datorită faptului că, primele episoade, maniacale sau depresive, prezintă frecvent simptome psihotice care par să aparţină de spectrul schizofreni­ilor (Loeber, 1995; Shaffer, 2004) şi pot fi considerate astfel Schizofrenie cu debut precoce, iar dacă primele episoade nu au simptome psihotice pot fi diagnosti­cate greşit ca ADHD, Tulburare de opoziţie sau Tul­burare de conduită (Geller, 1997).

Cercetările sunt limitate şi datorită criteriilor de diagnostic, care nu pot diferenţia încă foarte bine simptomatologia la copil şi adolescent dar şi datorită dimensiunilor mici ale loturilor, astfel că amploarea acestei problematici este observată deseori retrospec­tiv, prin analiza studiilor efectuate la adulţi.

IV. 2. Factorii care influenţează calitatea vieţii copiilor şi adolescenţiilor cu tulburare bipolară sau depresie majoră unipolară

La fel ca în schizofrenia cu debut precoce, nici în ceea ce priveşte psihozele afective ale copilului şi ado­lescentului nu există un consens privind factorii care ar avea un impact important pe calitatea vieţii. Pre­zentăm în continuare factorii pe care îi considerăm cei mai importanţi, conform şi datelor recente din litera­tura de specialitate.

1. Stadiul bolii şi simptomatologia

In primele episoade, fie că e vorba de depresie sau de manie, mai ales dacă nu sunt de intensitate psihotică, se întâmplă frecvent ca pacientul să nu ajungă la medic, simptomatologia acestei tulburări fiind atribuită de părinţi, profesori şi de celelalte persoane cu care intră în contact copilul “anturaju­lui”, “schimbărilor hormonale”, “dezamăgirilor senti­mentale” sau carenţelor educaţionale, chiar şi atunci când pacientul a avut o conduită ireproşabilă ante­rior episodului, schimbarea comportamentului fiind evidentă.

Faptul că nu primesc tratament medicamen­tos şi nu se intervine nici prin alte metode (psiho-terapice, psihoeducaţionale sau de suport), precum şi faptul că mulţi dintre ei ajung la un nivel extrem de scăzut al funcţionării sociale şi academice, renunţă la şcoală pentru că îşi pierd interesul sau pentru că sunt exmatriculaţi poate să marcheze întreaga viaţă a pacienţilor, uneori recuperarea nefiind deloc apropiată de nivelul aşteptat.

Episoadele maniacale şi hipomaniacale pot pune multe probleme de acest fel, pacienţii fiind catalogaţi frecvent ca elevi cu probleme grave de comportament, datorită simptomelor bolii; li se scade nota la purtare, sunt exmatriculaţi. în cadrul acestor episoade, atât percepţia subiectivă asupra bolii cât şi asupra calităţii vieţii nu sunt negative dar sunt foarte departe de reali­tate, datorită simptomatologiei caracteristice maniei: euforie, idei de grandoare precum şi lipsei de critică faţă de boală. De aceea, studiile privind calitatea vieţii acestor pacienţi au fost făcute de obicei în perioade de eutimie.

Episoadele depresive majore sau moderate pun de asemenea probleme de rigurozitate a autoevaluării în plin episod (datorită dispoziţiei depresive, anhedoniei, ideilor de devalorizare, de vinovăţie, distorsiunii cog­nitive sau altor simptome ale boilii precum şi datorită alterării criticii faţă de boală).

în cel mai mare studiu de calitatea vieţii efectuat pe 920 pacienţi adulţi cu tulburare bipolară, care au avut cel puţin un episod depresiv recent sau erau într-un episod de depresie, Yathham et al., 2004 (citat de Michalak, 2005) au găsit scoruri foarte mici la sub-scalele de vitalitate, funcţionare socială, funcţionare emoţională, sănătate mintală şi de percepţie a stării fizice.

MacQueen et al., 2000, în urma unui studiu pe un lot de 64 de pacienţi cu tulburare bipolară, evaluaţi într-o perioadă eutimică a bolii, au arătat că numărul episoadelor depresive a avut un impact mai mare pe calitatea vieţii decât numărul episoadelor maniacale. Aceiaşi autori au raportat o corelaţie bună între rezul­tatele obţinute în urma aplicării scalelor de autoevalu­are şi cele ale scalelor aplicate de specialist la pacienţii cu tulburare bipolară în perioadele eutimice.

Considerăm că atât simptomele de tip depresiv cât şi cele de tip maniacal, chiar dacă sunt la nivel subclinic (când nu întrunesc criteriile pentru un episod depre­siv, respectiv (hipo)maniacal) pot afecta capacitatea de autoevaluare a calităţii vieţii. La copil şi adolescent se adaugă şi alte dificultăţi în ceea ce priveşte autoevalu­area: nivelul dezvoltării psihice, lipsa experienţei unor episoade anterioare, afectarea criticii faţă de boală, care este mai severă ca la adult.

Episoadele mixte sunt mult mai frecvente la copil şi adolescent ca la adult (Mc Clellan et al, 2003; Geller et al, 2002; Shafer, 2004). Asociate cu o evoluţie mai proastă şi cu o complianţă mai scăzută la tratament, pot fi asociate în mod logic sau potrivit experienţei clinice şi cu o calitate a vieţii mai scăzută dar nu există încă studii care să demonstreze acest lucru.

2. Tratamentul farmacologic specific

  • ortotimizant (litiu şi medicamente anticon-vulsivante)
  • antipsihotic

Există un consens general că intervenţiile psiho-farmacologice sunt necesare pentru un tratament eficace în tulburările bipolare cu debut precoce (în copilărie sau adolescenţă), făcând parte din planul multimodal al abordării terapeutice. Medicaţia folosită se adresează în special simptomelor maniacale, depre­sive sau mixte şi prevenirii recăderilor (McClellan et al 1997,1999,2003,2005,2007; Shafer, 2004).

Dat fiind faptul că nu există studii suficiente la copil şi adolescent, actualele recomandări pentru tra­tamentul tulburărilor afective cu debut precoce derivă din studiile efectuate la adulţi.

Stabilizatorii tradiţionali ai dispoziţiei (cum sunt litiul şi valproatul) şi/sau antipsihoticele atipice re­prezintă tratamentul de primă linie în mania acută şi ca tratament de întreţinere în tulburările bipolare, în timp ce alţi agenţi psihotropi (ca de exemplu an­tipsihoticele tipice) sunt consideraţi adjuvanţi, fiind destinaţi unor situaţii speciale, tulburărilor comorbide sau cazurilor rezistente la tratament (McClellan et al, 2007).

în depresia majoră considerată unipolară sunt indicate ca medicamente de primă linie antidepre-sivele de tipul ISRS (inhibitori specifici ai recaptării serotoninei) dar sunt folosite cu prudenţă mai ales la primul episod, deoarece pot precipita un episod ma­niacal. Este utilă asocierea unui antipsihotic atipic.

în depresia majoră din cadrul tulburării bipolare se recomandă un medicament ortotimizant de tipul valproatului, asociat cu un antipsihotic atipic. Chiar dacă ne interesează foarte mult confortul psihic al pa­cientului, folositea antidepresivelor este excepţională, atent supravegheată, riscul de virare într-un episod maniacal fiind foarte mare (McClellan et al, 2007; Shafer, 2004; Pataki, 2000).

Aceste recomandări trebuie privite ca nişte linii generale, bazate pe experienţa experţilor dar majori­tatea medicamentelor, cu câteva excepţii, sunt folosite în tulburările bipolare şi depresia majoră la copil şi adolescent “off labei”.

în alegerea tratamentului specialistul va trebui să ţină seama de faza de boală, de simptomatologie, de eficacitatea medicamentului pe simptomele carac­teristice tulburării dar şi de efectele medicamentului asupra cogniţiei, capacităţii de concentrare, precum şi de profilul efectelor secundare şi de impactul acestora asupra fiecărui caz în parte. De exemplu un pacient(ă) cu un episod maniacal tratat cu antipsihotic poate să nu resimtă negativ simptomatologia tulburării dar să fie foarte afectat de creşterea în greutate sau de căderea părului, aceste aspecte influenţându-i atât stima de sine şi percepţia asupra propriei persoane, funcţionarea socială cât şi complianţa la tratament.

3. Funcţionarea familială, socială şi şcolară premorbidă şi după debutul bolii

Copiii şi adolescenţii cu depresie sunt adesea izolaţi, iritabili, necooperanţi, iar cei cu simptome ma­niacale pot fi dezinhibaţi, sfidători, neascultători, ceea ce poate duce la reacţii nedorite din partea familiei şi grupului de vârstă, care pot răspunde multă vreme prin neimplicare, distanţare sau chiar prin ostilitate, neînţelegând că este vorba de o tulburare psihică.

Pierderea energiei, fatigabilitatea, dificultăţile de concentrare pot duce la o scădere marcată a ran­damentului şcolar sau chiar la refuzul de a merge la şcoală.

Sentimente de vinovăţie pot fi accentuate de criti-cile familiei, profesorilor sau anturajului.

Copiii şi adolescenţii se plâng rar de “depresie”. Unii părinţi, în special cei care au avut ei înşişi epi­soade depresive pot suspiciona o astfel de tulburare la copilul lor. Totuşi, multe episoade sunt diagnosticate retrospectiv, iar altele ajung la specialist doar în situaţii extreme (de exemplu când apar tentative de suicid) sau când se asociază un anumit context (divorţul părinţilor, moartea unui prieten) care s-ar asocia cu o probabilitate mai mare de dezvoltare a depresiei (Mc Clellan et al, 2003; Shafer, 2004).

Reticenţele naturale ale adolescenţilor, teama că vor fi criticaţi de familie, tendinţa “de a se descurca singuri” sau unele sentimente de jenă şi teama de stigmatizare pot duce la ascunderea modificărilor dispoziţiei.

Când funcţionarea şcolară şi socială premorbidă a fost bună, familia reacţionează mai prompt observând schimbările, mai ales dacă debutul este mai rapid sau precipitat de evenimente negative. Cu toate acestea, e posibil să nu ajungă la specialist la primul episod, fa­milia nerealizând că este vorba de o tulburare psihică.

în situaţiile în care au existat probleme înainte de debutul bolii (randament şcolar scăzut, izolare, dificultăţi de adaptare sau probleme de conduită) este şi mai greu pentru familie sau anturaj să îşi dea seama că adolescentul sau copilul în cauză are nevoie de aju­tor de specialitate.

întârzierea formulării unui diagnostic şi a începe­rii demersurilor terapeutice vor avea efecte negative atât asupra evoluţiei bolii (există studii care arată că în tulburările bipolare numărul de episoade acute netra­tate se asociază cu o evoluţie mai severă a bolii) dar şi asupra altor aspecte precum integrarea socială, şcolară şi autonomiei ulterioare a pacienţilor (Carlson et al., 2000,2002,2005; Shafer, 2004). ‘

în ceea ce priveşte funcţionarea familială, riscul de tulburări afective creşte în:

  • familiile dezorganizate, conflictuale, cu un statut socio-economic scăzut;
  • familiile cu unul dintre părinţi (sau ambii părinţi) afectat de depresie şi care, pe lângă riscul genetic, oferă un model cognitiv nega­tiv precum şi modele de rezolvare a sarcinilor vieţii sau de adaptare la evenimentele nega­tive ineficace.

Rolul pe care îl are copilul sau adolescentul respec­tiv în familie, nivelul de autonomie dar şi comunicarea, modalităţile de colaborare cu ceilalţi membri ai fami­liei, primirea sau acordarea ajutorului la nevoie, par­ticiparea la activităţi plăcute împreună – atât înainte cât şi după debutul bolii – pot fi foarte importante pentru evoluţia tulburării şi pentru un nivel bun al calităţii vieţii pacientului şi familiei sale.

După cum am arătat, tulburările afective, în spe­cial când debutează în copilărie sau adolescenţă, pot afecta semnificativ toate aspectele vieţii pacientului şi a întregii familii. Interfera cu activitatea şcolară necesitând astfel un sprijin adecvat, pot dura luni sau ani, au risc crescut de recurenţă, pot afecta negativ cariera şi succesul social.

Afectarea premorbidă a funcţionării familiale, so­ciale şi şcolare are şi la aceşti pacienţi un impact nega­tiv asupra evoluţiei şi prognosticului bolii (arătând de fapt o formă de boală mai severă) cât şi asupra reabilitării pacientului.

4. Suicidul şi comportamentele cu grad crescut de periculozitate. Comportamentele antisociale

Deşi depresia şi suicidul sunt tratate împreună în lucrările de specialitate şi ideaţia suicidară este criteriu de depresie, un număr important de tentative de suicid survin în contextul altor tulburări psihice sau chiar fără ca pacientul să aibă criteria pentru o tulburare psihică.

Există studii în literatură care sugerează faptul că atât profilul biologic cât şi cel demografic al pacienţilor cu depresie şi ideaţie sau comportament suicidar este diferit faţă de cel al pacienţilor cu depresie fără ideaţie sau comportament suicidar, fiind propus termenul de “depresie suicidară” versus “depresie nonsuicidară” (Shafer, 2004). Se pare că adolescenţii cu depresie şi tentative de suicid au un risc crescut pentru apariţia altor tentative de suicid şi au un răspuns mai prost la tratament şi un nivel al calităţii vieţii mult mai scăzut.

Comportamentul suicidar la copii şi adolescenţi are câteva particularităţi etiologice, care pot fi con­siderate factori de risc pentru apariţia suicidului, tulburării afective bipolare sau depresiei unipolare dar şi pentru un nivel scăzut al calităţii vieţii atât înainte cât şi după debutul tulburării

  • caracteristicile parentale – de obicei aceşti copii provin din părinţi cu boli psihice sau tulburări de personalitate, cu dificultăţi materiale;
  • maniera educaţională – este inadecvată, inconsecventă sau aplicată rigid;
  • patternul de comunicare în familie este sărac în emoţii şi informaţii. Părinţii nu sesizează trăirile adolescentului, nu pot intui nevoile acestuia iar, uneori, sunt chiar nepăsători în faţa ideilor suicidare ale adolescentului;
  • izolarea socială a adolescentului – în anumite situaţii copilul se află departe de casă sau este izolat de prieteni sau restul familiei care ar putea să-i ofere suport (sau când adolescentul crede că este părăsit de toţi, că nimeni nu îl iubeşte şi nimeni nu vrea să îl ajute).
  • antecedente de comportament deviant (acte antisociale, uz de droguri)
  • boli somatice cronice, cu evoluţie severă sau presupusă a fi severă
  • contactul cu alţi sinucigaşi – există o componentă de tip contagios în actul suicidar. De obicei există în jurul celui ce face acest gest şi alţii care au încercat. Paradoxal, programele radio-TV, în loc să reducă, cresc rata suicidului în populaţia infantilă (Pataki, 2000).

De asemenea, copiii şi adolescenţii cu tulburare bipolară au un risc crescut pentru acte antisociale, pen­tru abuz de substanţe şi comportamente sexuale in­adecvate (crescând şi riscul pentru boli cu transmitere sexuală şi pentru sarcini nedorite) şi un risc crescut pentru accidente şi suicid. Interpretarea incorectă a simptomatologiei duce la întârzierea măsurilor tera­peutice sau la un tratament inadecvat.

Deşi nu există studii care să dovedească acest lu­cru, este de aşteptat ca aceste comportamente să aibă un impact negativ asupra calităţii vieţii, în special pe termen lung. De multe ori consecinţele acestora pot avea chiar o influenţă mai importantă asupra calităţii vieţii decât boala în sine.

Diagnosticul precoce şi instituirea tratamentului pot preveni agravarea tulburării şi unele consecinţe nedorite (accidente, acte antisociale, comporta­mente sexuale inadecvate). De asemenea, favorizează îmbunătăţirea funcţionării sociale şi şcolare.

5.    Complianţa la tratament

Şi în cazul psihozelor afective cu debut în copilărie sau adolescenţă vorbim de complianţa la tratament a pacientului dar şi a familiei sale.

Pentru o complianţa bună este necesară o infor­mare de bună calitate a familiei şi chiar a pacientului (ţinând seama de vârstă, nivelul cognitiv şi faza de boală) atât în ceea ce priveşte tulburarea cât şi în ceea ce priveşte intervenţia terapeutică.

Considerăm că o complianţa bună la tratament contribuie la obţinerea unui nivel bun al calităţii vieţii prin asigurarea unei evoluţii mai bune a bolii şi prin po­sibilitatea unei reintegrări sociale şi şcolare mai rapide.

6. Situaţia socio-economică şi aspectele socio­culturale

7. Accesul la serviciile de sănătate

Aceste aspecte sunt extrem de importante pentru calitatea vieţii fiecărui individ.

Pacienţii cu psihoze afective, la fel ca şi cei cu schizofrenie au nevoi de îngrijire extrem de costisi­toare (acestea fiind şi mai costisitoare când debutul este precoce), calitatea îngrijirii depinzând foarte mult de resursele familiei, societăţii, precum şi de acesul la serviciile de sănătate. Se pune însă întrebarea cât de costisitoare este pentru pacient, familie sau societate neacordarea unei îngrijiri şi a unui sprijin de bună calitate.

IV. 3. Tratamentul pacienţilor cu psihoze afec­tive din perspectiva calităţii vieţii

Şi în psihozele afective cu debut în copilărie sau adolescenţă este recomandat un plan multimodal de tratament, combinând intervenţia psihoterapică cu tratamentul psihofarmacologic, consilierea familiei dar şi cu intervenţiile asupra unor factori psiho-sociali care pot întreţine şi agrava tulburarea.

Scopurile tratamentului sunt (McClellan et al 1997, 1999, 2003, 2005; Pataki, 2000; Shafer, 2004; Kowatch, 2005):

  • ştergerea sau ameliorarea simptomatologiei
  • prevenirea recăderilor şi scăderea morbidităţii pe termen lung
  • promovarea unei creşteri şi dezvoltări nor­male
  • dezvoltarea abilităţilor de control emoţional şi de control al impulsivităţii; dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale
  • atingerea unui nivel optim al calităţii vieţii.

Eficacitatea, efectele secundare, impactul trata­mentului asupra vieţii pacientului şi necesitatea trata­mentului trebuie reevaluate periodic. Uneori, chiar dacă medicamentul se dovedeşte a fi eficace pe simp-tomele nucleu ale tulburării, poate afecta calitatea vieţii pacientului, în special prin efectele secundare. Astfel, evaluarea calităţii vieţii ar fi utilă şi în clinică, dacă ar fi făcută de rutină, pentru aprecierea rezul­tatelor tratamentului pentru fiecare pacient în parte şi nu doar în cercetare. Uneori chiar din interviul cu pacientul putem obţine date preţioase pentru luarea unei decizii terapeutice care să aducă beneficii atât în ceea ce priveşte evoluţia bolii cât şi în ceea ce priveşte calitatea vieţii.

V. MODALITĂŢI DE EVALUARE A CALITĂŢII VIEŢII COPIILOR ŞI ADO­LESCENŢILOR CU PSIHOZE

Definirea conceptului de calitate a vieţii în general şi în special la pacienţii cu psihoze comportă, după cum am arătat, numeroase dificultăţi însă trecerea de la definire la măsurarea calităţii vieţii este şi mai dificilă.

O primă întrebare ar fi dacă ar trebui să utilizăm cotări subiective (bazate pe percepţia pacientului) după cum ne-ar conduce definiţia acestui concept al calităţii vieţii sau ar trebui să ne bazăm şi pe cotări obiective, dar atunci ne-am îndepărta oarecum de la definiţia conceptului.

Iniţial, cercetătorii utilizau pentru determinarea calităţii vieţii la pacienţii cu psihoze mai mult evaluări considerate obiective, cum sunt evaluările clinice şi evaluările funcţionării globale efectuate de profesio­nist pe baza observaţiilor sale, pentru ca ulterior (în studiile din ultimii 15 ani) să se treacă la evaluarea stict subiectivă, prin scale de autoevaluare pe care le completa pacientul (cum sunt de exemplu QLESQ_ sau PQLESQ_şi anume „Quality of Life Enjoiment and Satisfaction”, respectiv „Pediatric Quality of Life Enjoiment and Satisfaction”).

Studiile arată corelaţii slabe între ce considera spe­cialistul şi ce considera pacientul „stare de bine” (Sain-fort et al, 1996, citat de Goodman, 2002), mai ales că severitatea simptomatologiei nu este singurul factor care determină nivelul calităţii vieţii.

Opiniile actuale ar fi că o imagine mai bună asupra calităţii vieţii pacienţilor cu psihoze ar fi obţinută prin combinarea autoevaluărilor pacienţilor, evaluărilor profesioniştilor şi a unor date obiective privind mai multe aspecte ale vieţii pacientului.

Există totuşi controverse în ceea ce priveşte ca­pacitatea de autoevaluare a pacienţilor cu psihoze, în special a celor cu schizofrenie sau cu tulburări din spectrul schizofreniei. Distorsiunea realităţii, sindro­mul de deteriorare cognitivă.